După douăzeci de ani. Catehismul Bisericii Catolice pentru noua evanghelizare

Teme: Biserică, Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2012.
Print Friendly

Autor: Cardinalul Mauro Piacenza
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Zenit, 19 mai 2012

Cardinalul Mauro Piacenza

Cardinalul Mauro Piacenza

În cele ce urmează publicăm textul prezentat sâmbătă, 19 mai 2012, la Roma, de Cardinalul Mauro Piacenza, prefectul Congregaţiei pentru Cler, cu ocazia Congresului organizat de Alianţa Catolică şi Institutul pentru Doctrină şi Informare Socială.

Mă bucur să pot lua cuvântul în această adunare, în care, cu un admirabil zel, anticipând Anul Credinţei, ne referim la una dintre cele două aniversări care au determinat celebrarea: aniversarea a douăzeci de ani de la promulgarea Catehismului Bisericii Catolice şi care nu poate fi separat, de fapt, de aniversarea a cincizeci de ani de la convocarea Conciliului ecumenic Vatican II. Mă voi referi, în cursul acestei intervenţii, la trei aspecte pe care le consider esenţiale în legătura cu tema care mi-a fost atribuită: raportul dintre Catehismul Bisericii Catolice şi Conciliul Vatican II, unele aspecte privind receptarea Catehismului şi strânsa legătură dintre Catehism şi noua evanghelizare.

Pe parcursul dezvoltării temei propuse, am pornit de la premisa conştientizării ecleziale a „insuficienţei” oricărui document, indiferent care ar fi conţinutul său, în a determina el singur schimbări radicale şi reforme evanghelice. Documentele sunt esenţiale, desigur, şi de un real ajutor în orice drum de convertire şi prin urmare, de reformă, susţinând motivaţiile şi oferind indicaţii, dar motorul reînnoirii personale şi ecleziale este întotdeauna şi pe primul loc sfinţenia! Este sfinţenia obiectivă a Bisericii, Trupul Mistic al lui Cristos, şi în acelaşi timp sfinţenia personală a fiecăruia din membrii săi. Dacă nu ar fi aşa, chiar şi noua evanghelizare, despre care se vorbeşte de peste un deceniu – oficial de la Novo Millennio Ineunte -, ar risca să devină un slogan, repetat în mod demagogic, fără nici un raport autentic cu realitatea, cu aspectele culturale, doctrinare şi pastorale concrete ale comunităţilor creştine şi ale Bisericilor particulare.

1. Catehismul Bisericii Catolice şi Conciliul ecumenic Vatican II

Unul dintre aspectele fundamentale de care trebuie să se ţină seama când se discută despre Catehismul Bisericii Catolice este raportul acestuia cu Conciliul ecumenic Vatican II. Catehismul îşi are propriile rădăcini în Conciliu, creşte şi se dezvoltă din Conciliu şi este un rod matur al acestui Conciliu. Nici o altă viziune asupra lui nu ar justifica un angajament atât de fundamental şi universal al Bisericii în elaborarea unei „Summa” a Credinţei, care este Catehismul.

Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea scria, în Constituţia Apostolică Fidei depositum, din 11 octombrie 1992: „De la încheierea lui, Conciliul nu a încetat să inspire viaţa Bisericii […]. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o Adunare extraordinară a Sinodului Episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecia aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului Vatican II, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa ‘să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice’ […]. Acest Catehism va aduce o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul Vatican II”.

Promulgarea textului, în limba franceză în 1992 (prima ediţie) şi în Editio Tipica latina din 1997, a fost de fiecare dată însoţit de referiri clare la Conciliul Vatican II, făcându-se astfel apel la impulsul profund de reînnoire în întreaga Biserică. Din punct de vedere teologic suntem chemaţi să recunoaştem modul în care Învierea a inaugurat o nouă dimensiune a vieţii şi a realităţii, din care se naşte o lume nouă, care pătrunde încontinuu în lumea noastră, o transformă şi o atrage la sine. Toate acestea au loc în mod concret prin viaţa şi mărturia Bisericii; de fapt, Biserica însăşi reprezintă primul rod al acestei transformări, transformare care este opera lui Dumnezeu şi nu a noastră şi tocmai în aceasta constă adevărata reînnoire. Primul rod al reînnoirii, ale noii omeniri transformată prin Învierea Domnului, este însăşi Biserica. Reînnoirea societăţii înseamnă pentru noi răspândirea Bisericii iar reînnoirea Bisericii înseamnă a primi cu fidelitate „noutatea” din ea care vine de la Dumnezeu, prin voinţa şi darul gratuit şi permanent al Spiritului.

Prin urmare, nu este deloc surprinzătoare referirea constantă la Conciliul ecumenic Vatican II, care se face ori de câte ori se prezintă oficial Catehismul Bisericii Catolice, fiindcă acesta reprezintă ecoul profund şi mediat ecleziastic al Conciliului, şi nu poate fi perceput altfel, deoarece numai Conciliul a oferit Bisericii puterea de a exprima în totalitate propria credinţă într-un nou Catehism – nou în sensul de reînnoire a acestuia. Toate acestea sunt adevărate şi uşor de acceptat, cu o condiţie: să se dorească sincer să fie cunoscut, iubit şi urmat Conciliul Vatican II şi nu propria ” idee despre Conciliu”; să se dorească ascultarea faţă de Vatican II şi nu de ceea ce nu se mai celebrează, ci trăieşte numai în dorinţele unora.

Problema interpretării hermeneutice corecte a documentelor Conciliului, în termenii în care a fost propusă în discursul deja clasic al Papei Benedict al XVI-lea din 22 decembrie 2005, clarificând lucrurile în favoarea hermeneuticii reformei în continuitatea subiectului unic, care este Biserica, denunţând prejudiciile grave aduse de aşa-numita „hermeneutică a discontinuităţii”, oferă în acelaşi timp interpretarea corectă a raportului dintre Catehismul Bisericii Catolice şi Conciliu. Nu este însă momentul să intrăm într-o dezbatere atât de complexă, cu atât de multe păreri diferite şi nu lipsite de tensiuni.

În spiritul dreptăţii, totuşi, trebuie spus că gândirea Sfântului Părinte a adus în timp propriile roade. Tot mai multe persoane, studii şi catedre se ocupă de Conciliul ecumenic Vatican II, şi caută să o facă într-o manieră ştiinţifică şi, mai ales, fără condiţionările ideologice legate de circumstanţe culturale sau sociale, într-o adeziune tot mai mare faţă de realitate, istorie, texte şi primirea lor ulterioară, lucru esenţial pentru o hermeneutică corectă.

De fapt, însuşi Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea afirma despre Catehism că acesta „este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei […]. Cer, aşadar, păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică” (Fidei depositum).

2. Receptarea Catehismului Bisericii Catolice

În acest al doilea punct al reflecţiei noastre, intenţionăm să trasăm o serie de direcţii de interpretare privind fenomenul receptării Catehismului. Aşa cum am arătat, receptarea Catehismului nu poate fi separată de receptarea corectă a textelor Conciliului ecumenic Vatican II. Chiar şi astăzi există o „stranie discontinuitate” între cei care se declară a fi plini de entuziasm în privinţa documentelor Conciliului dar sunt reticenţi faţă de Catehism, ceea ce înseamnă de fapt trădarea doctrine conciliare.

Trebuie să admitem că sub aspect numeric, deşi creşte datorită acţiunii constante a mijloacelor de comunicare în masă, există totuşi o mică minoritate – mai degrabă repetitivă decât creativă – incapabilă să perceapă, în dezvoltarea Trupului unic eclezial, ceea ce oferă Spiritul însuşi, în momente şi moduri diferite. În marea majoritate a cazurilor, Catehismul a fost primit în Bisericile particulare ca un dar deosebit pentru păstori şi pentru credincioşi şi – aşa cum este de fapt – drept elementul de bază pentru elaborarea catehismelor locale (naţionale şi diecezane), centrul unic de greutate în exprimarea credinţei Bisericii.

Nu trebuie să uităm că în urmă cu douăzeci de ani, climatul nu era identic cu cel de astăzi. La gradul de rapiditate cu care se desfăşoară schimbările socioculturale, cei douăzeci de ani reprezintă un timp suficient de lung ca să putem afirma modificarea certă a climatului cultural. Toate acestea demonstrează încă o dată puterea Bisericii şi curajul Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea în publicarea Catehismului Bisericii Catolice în 1992! În aceşti douăzeci de ani, a devenit mult mai amplă şi receptarea Magisteriului pontifical, care a făcut referire în permanenţă la Catehism, ca şi la textele Conciliului, pe care le-a interpretat cu ajutorul elementului sigur al Catehismului. O influenţă similară a avut şi asupra documentelor Curiei şi ale magisteriului păstorilor.

Mai este însă cale lungă până la stabilirea unui raport corect între teologie şi Catehismul Bisericii Catolice. Dat fiind că menirea teologiei este aprofundarea cunoaşterii adevărului revelat, şi nu numai simpla reafirmare a acestuia, ea trebuie să se pună în slujba aprofundării raţiunilor care susţin afirmaţiile doctrinare. Poate că teologia s-ar dovedi mult mai fecundă dacă nu şi-ar folosi energiile în manieră centrifugă şi aproape, în mod dureros, marginalizatoare faţă de adevărurile esenţiale ale credinţei noastre.

Documentele Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei privind vocaţia eclezială a teologului (24.05.1990), emise de prefectul de atunci, Cardinalul Joseph Ratzinger, reamintesc clar rolul de neînlocuit şi eclezial al teologiei şi cu siguranţă ar fi de bun augur dacă, în special în facultăţile de teologie, s-ar înfiinţa catedre de studiu al Catehismului Bisericii Catolice, privind geneza, receptarea, dezvoltarea şi mai ales utilizarea sa fecundă în munca pastorală.

Aşa cum menţiona Sfântul Părinte în predica de la Liturghia Crismei de la Paşti: „Fiecare dintre vestirile noastre trebuie să aibă ca măsură cuvintele lui Isus: ‘Învăţătura mea nu este a mea’ (Ioan 7,16). Noi nu răspândim teorii şi opinii personale, ci credinţa Bisericii ai cărei slujitori suntem. Desigur, aceasta nu înseamnă însă că eu nu susţin această doctrină cu toată fiinţa mea şi nu sunt cu totul ancorat în ea”. În special acest pasaj, pe care Papa l-a subliniat, afirmă care trebuie să fie poziţia fiecărui creştin şi, a fortiori, a oricărui preot, teolog şi Episcop, în abordarea doctrinei conţinute în Catehismul Bisericii Catolice.

A fi slujitorii doctrinei Bisericii şi a se contopi total cu aceasta ca parte constitutivă a identităţii creştine şi sacerdotale reprezintă de fapt nucleul tematic al Anului Sacerdotal celebrat în 2009-2010. Drumul receptării oficiale a Catehismului Bisericii Catolice este poate mai amplu decât acela al receptării reale, în special la nivelul comunităţii, familiilor religioase, asociaţiilor, mişcărilor religioase etc. Anul Credinţei, desfăşurându-se în cadrul aniversării Conciliului şi a Catehismului, are şi acest scop: să favorizeze o şi mai profundă receptare a Catehismului, ca instrument cu o doctrină sigură şi, în acelaşi timp, cu hermeneutică corectă a Conciliului Vatican II.

Poate că este timpul să afirmăm, cu claritate, greşeala răsunătoare a celor care consideră că de fapt „Catehismul Bisericii Catolice a trădat Conciliul”, sau că „prin Catehism s-a făcut un pas în urmă în raport cu Conciliul”. Astfel de afirmaţii relevă nu numai faptul că s-a pierdut înţelegerea a ceea ce reprezintă Conciliul, ci şi a ceea ce este întreaga Biserică, Trupul lui Cristos. Aceste afirmaţii vin din medii care se recunosc în acea hermeneutică a discontinuităţii şi a rupturii, care, aşa cum precizează Sfântul Părinte, determină confuzii grave în Poporul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, asemenea sloganuri fac un deserviciu maxim Conciliului, fie pentru că favorizează o serie de reacţii contradictorii, antrenând riscul discontinuităţii, fie mai ales pentru că împiedică, în mod ideologic, accesul calm la documentele Conciliului, confruntarea lor cu Tradiţia perenă şi doctrina eclezială şi acceptarea modului concret în care textele conciliare fundamentale au fost receptate în Magisteriul succesiv, de la Servul lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea în special la Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea. Multe s-au făcut, dar cu siguranţă au rămas încă multe de făcut pentru receptarea corectă a Catehismului Bisericii Catolice, şi cu cât ne vom angaja mai mult în răspândirea şi receptarea sa, cu atât mai mult aceasta va coincide cu noua evanghelizare.

3. Catehismul Bisericii Catolice şi noua evanghelizare

În predica la Liturghia Crismei citată mai sus, Papa Benedict al XVI-lea afirma: „Anul Credinţei, celebrarea deschiderii lucrărilor Conciliului Vatican II în urmă cu 50 ani, trebuie să fie pentru noi ocazia de a vesti cu zel reînnoit şi cu reînnoită bucurie mesajul credinţei. Îl vom găsi, desigur, în mod fundamental şi primar în Sfânta Scriptură, pe care niciodată nu o citim şi nu o medităm îndeajuns. Dar prin aceasta experimentăm cu toţii nevoia de ajutor ca să o transmitem corect în prezent, astfel încât să ajungă cu adevărat la inimi. Vom găsi ajutorul căutat în primul rând în cuvintele Bisericii: textele Conciliului Vatican II şi Catehismul Bisericii Catolice sunt instrumente esenţiale care arată ceea ce crede Biserica în mod autentic plecând de la Cuvântul Domnului. Şi desigur, făcând apel la întreg tezaurul de documente pe care le-a emis Papa Ioan Paul al II-lea şi care sunt încă departe de a fi cunoscute în profunzime”.

Tot Papa Benedict al XVI-lea, recunoscând continuitatea deplină a Magisteriului în documentele Conciliului şi în Catehismul Bisericii Catolice, cheamă Biserica să deschidă tezaurul, încă prea puţin explorat, al Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea. Două sunt aspectele care pot fi scoase în evidenţă plecând de la afirmaţia Papei, în ceea ce priveşte raportul dintre Catehismul Bisericii Catolice şi noua evanghelizare. Pentru primul, vom cita cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, care afirma că „experimentăm cu toţii nevoia de ajutor ca să o transmitem corect în prezent, astfel încât să ajungă cu adevărat la inimi”.

Prin urmare, opera de evanghelizare nu este doar „o lucrare” omenească, ci are nevoie, în mod inevitabil, de un ajutor supranatural, care se manifestă prin cauzele secunde (printre care se numără şi Catehismul), care ne fac capabili să transmitem corect credinţa. O astfel de transmitere trebuie să aibă loc „în prezent”, adică în viaţa de zi cu zi a fiecăruia şi, în acest sens, evanghelizarea este mereu nouă, fiindcă este o reînnoire perpetuă, în prezent, a vestirii evanghelice care, în acelaşi timp, îl reînnoieşte pe cel care o primeşte.

În plus, Sfântul Părinte, într-o străfulgerare profetică, afirmă că toate acestea sunt necesare pentru ca „să ajungă cu adevărat la inimi”, reafirmând, conform principiului coincidenţei între propria viaţă şi adevărul crezut, că, prin actul evanghelizării, creştinul îşi simte atinsă propria inimă şi prin aceasta este chemat să se reînnoiască el însuşi. Pe drept cuvânt am putea spera, în lumina la toate acestea, că noua evanghelizare nu trebuie să fie o lucrare ce se va desfăşura cândva, în următorii ani, cu strategii umane mai mult sau mai puţin reuşite, ci dimpotrivă, va avea loc în măsura în care întregul corp eclezial îşi va mărturisi propria credinţă şi va fi el însuşi reevanghelizat prin propria mărturisire de credinţă.

Noua evanghelizare nu va fi rodul lucrării săvârşite de păstori şi credincioşi, ci va coincide cu însuşi actul evanghelizării, care, în chiar momentul în care se săvârşeşte, îl reînnoieşte pe cel care o realizează şi este sămânţă de speranţă pentru cel care o contemplă şi o primeşte. Prin analogie – permiteţi-mi această digresiune legată de slujirea mea la Congregaţia pentru Cler – am putea afirma că noua evanghelizare este oarecum asemănătoare cu exercitarea slujirii din partea preoţilor: aceasta nu este diferită de propria persoană, de propria identitate şi propria misiune, ci coincide cu acestea, şi tocmai în exercitarea slujirii, preoţii îşi mărturisesc credinţa şi o reînnoiesc, devenind astfel o forţă evanghelizatoare.

Al doilea aspect – şi aici intră clar, cu toată greutatea doctrinară, Catehismul Bisericii Catolice – este reprezentat de raportul între vestirea lui Cristos, primit ca Mântuitor şi Răscumpărător al propriei existenţe, şi primirea a tot ceea ce El a revelat despre Sine Însuşi, despre Tatăl, despre Biserică şi despre om. Cu alte cuvinte, nu putem să îl primim pe Cristos fără să acceptăm ceea ce ne-a învăţat despre Dumnezeu. Nu este posibilă noua evanghelizare separată de adevărurile de credinţă şi de doctrină – ea constă în acestea şi la rândul ei le dă lumină.

În acest sens, cunoaşterea, răspândirea şi pătrunderea progresivă a Catehismului Bisericii Catolice în fiecare fibră a ţesutului eclezial va fi deja o operă a noii evanghelizări, pentru că forţa sa va iradia inclusiv în societatea civilă, care are nevoie să fie reevanghelizată. Însăşi împărţirea în patru a Catehismului Bisericii Catolice: mărturisirea credinţei, celebrarea credinţei, trăirea credinţei, credinţa în rugăciune, este fidelă, reluând-o, schemei Catehismului Roman ad parrocos, elaborat după Conciliul din Trento şi conţine, în esenţă, ceea ce s-ar putea individualiza drept cele patru direcţii fundamentale ale noii evanghelizări.

Se pot recunoaşte, în cele patru aspecte despre credinţă, tot atâtea căi pentru noua evanghelizare. Reînnoirea mărturisirii credinţei înseamnă, conform indicaţiilor Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei pentru celebrarea Anului Credinţei, şi a se găsi ocazii de mărturisire publică, fără a se uita acea aprofundare, chiar şi culturală, care este întotdeauna necesară şi care educă progresiv gândirea, astfel încât aceasta, eliberată din înlănţuirea lumii, începe treptat să raţioneze cu o mentalitate a credinţei, traducând în experienţa concretă indicaţiile din Enciclica Fides et ratio a Papei Ioan Paul al II-lea.

Celebrarea credinţei, care constituie a doua parte a Catehismului, este o invitaţie clară la o redescoperire puternică a sentimentului sacrului, în toate comunităţile noastre, care celebrează Sfintele Sacramente. Superficialitatea şi uneori o oarecare banalizare a unor celebrări au determinat o nemulţumire faţă de ritual, care, pierzându-şi dimensiunea de mister, şi-a pierdut în acelaşi timp semnificaţia. Este o mare greşeală a crede că, reducând dimensiunea de sacralitate şi adoraţie, ritualurile vor fi mai uşor de înţeles. Există un dialog misterios, realizat de Sfântul Duh, şi nu de celebrările noastre „animate”, între forţa Sacramentelor celebrate, harul pe care acestea îl conferă şi sufletul fiecărui credincios. În măsura în care Bisericile particulare şi fiecare comunitate vor descoperi conştiinţa profundă în adoraţie a credinţei celebrate, noua evanghelizare va primi un impuls viguros, fiindcă credinţa celebrată, în conformitate cu normele liturgice ale Bisericii, în continuitate cu Tradiţia ei neîntreruptă, este cât se poate de atrăgătoare şi reprezintă ea însăşi evanghelizare.

Ştim bine că vestirea adevărului trebuie să fie însoţită de forţa mărturisirii. Încă de la începuturi, creştinismul este alcătuit din această unitate profundă între adevărul vestit şi iubirea trăită. A treia parte a Catehismului, dacă este bine înţeleasă, este un sprijin puternic pentru o propunere de credinţă trăită, care are, în ea însăşi, o mare forţă evanghelizatoare, fiindcă, chiar şi fără cuvinte, propune o învăţătură imbatabilă. Să nu uităm că, nu de puţine ori în cursul istoriei, ca să fie redus la tăcere adevărul, a fost necesar să fie suprimaţi nu numai cei care îl proclamau, ci şi cei care îl trăiau. Câţi martiri, din trecutul recent şi din prezent, au mărturisit şi mărturisesc credinţa! Unitatea inseparabilă între mărturisirea credinţei, celebrarea credinţei şi trăirea credinţei devine aşadar principalul factor dinamic în noua evanghelizare. Mărturisind, celebrând şi trăind în mod cât mai autentic şi fidel credinţa, Biserica îşi va putea reînnoi propria sa forţă evanghelizatoare.

În fine, dimensiunea rugăciunii, propusă de Catehismul Bisericii Catolice, reprezintă axul, limfa vitală a noii evanghelizări. Nu s-ar întâmpla nimic, oricât de mari ar fi eforturile noastre, daca totul nu s-ar naşte din şi nu s-ar întoarce la rugăciune: a sta în faţa lui Dumnezeu, ca persoană şi ca Biserică, ascultând atent Cuvântul şi Voinţa Sa pentru Biserică şi pentru întreaga lume. Numai rugăciunea constituie o autentică energie reformatoare şi cel care nu se roagă poate foarte dificil să primească, sau mai degrabă să îşi auto-atribuie, carisme ale reformei. Măsura reformei autentice a Bisericii este spiritul de rugăciune, tot aşa cum măsura noii evanghelizări este rugăciunea, pe care fiecare dintre noi o poate descoperi în propria existenţă, ascultând glasul Domnului, în unire spirituală cu toţi Apostolii şi cu Petru, în Cenacol, în jurul Mariei, Maica Bisericii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *