Despre „neliniştea” lui Dumnezeu şi tăcerea omului

Teme: Media, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 mai 2012.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. James V. Schall, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Ignatius Insight Scoop

Îndemn la tăcere

Îndemn la tăcere

Tăcerea e marele maestru. Ea vorbeşte inimii omului. Tăcerea nu e golul vidului: Dumnezeu locuieşte aici. – Pere Jacques

Dumnezeu este „neliniştit” în Fiinţa Sa

„‘Neliniştită este inima mea’… Aşa cum spune Sfântul Augustin, inima nu este satisfăcută cu nimic altceva decât cu Dumnezeu şi numai în felul acesta inima devine plină de iubire. Neliniştită este inima noastră căutându-L pe Domnul şi rămâne astfel, în ciuda tuturor eforturilor de anesteziere care se fac astăzi ca să „elibereze” omul de această nelinişte. Nu numai noi suntem însă neliniştiţi căutându-L pe Dumnezeu; inima Lui este neliniştită în aşteptarea noastră. Dumnezeu ne caută. Şi nici El nu cunoaşte liniştea până când nu ne găseşte. Neliniştită este inima Domnului şi de aceea a pornit la drum spre noi – la Betleem, pe Calvar, de la Ierusalim în Galileea şi până la capătul pământului.”
– Papa Benedict al XVI-lea, Solemnitatea Epifaniei, 2012 (L’Osservatore Romano, 11 ianuarie 2012).

„Tăcerea nu este deloc ceva pur şi simplu negativ; şi nu înseamnă simpla absenţă a vorbirii. Este o lume pozitivă şi completă în sine însăşi. Tăcerea are măreţie prin simplul fapt că există. Adică – şi în aceasta constă măreţia sa – tăcerea e existenţă pură.”
– Max Picard, Lumea Tăcerii, 1948.

„Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre.”
– Papa Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru a XLVI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor, 20 mai 2012.

* * *

Ne-am obişnuit cu ideea că Dumnezeu se află în pace şi repaus. Dacă nu ar fi aşa, înseamnă că i-ar lipsi ceva absolut necesar pentru ca beatitudinea în care există să fie completă. Dumnezeu nu a creat lumea fiindcă avea nevoie de ceva care Îi lipsea. Şi totuşi, cosmosul, deşi nu era necesar nici din punctul de vedere al Domnului şi nici din al lumii, a fost creat cu un scop, să spunem aşa un scop uman. Revelaţia creştină este unică, fiindcă are la bază faptul că Dumnezeu iese din viaţa Sa Trinitară „ca să locuiască printre noi”. Întruparea implică faptul că în lume lipsea ceva ce numai Domnul putea să împlinească sau cel puţin să inspire.

Atunci când a creat acea fiinţă liberă şi inteligentă pe care o numim „om”, Dumnezeu şi-a asumat un risc. El a creat lumea pentru ca să ia părtaşi alte fiinţe raţionale şi libere. Procedând astfel, ştia însă că libertatea nu ar fi avut sens dacă răspunsul omului faţă de El nu ar fi fost liber. Iar Dumnezeu nu poate face astfel încât să excludă posibilitatea ca omul să se ridice împotriva Lui. Dacă ar fi făcut altfel, înseamnă că Dumnezeu ne-ar fi creat în acelaşi timp liberi, dar şi fără libertate. În felul acesta omul reprezintă riscul pe care Dumnezeu şi l-a asumat, în sensul că Dumnezeu, creând omul, l-a lăsat liber. Dacă n-ar fi fost aşa, omul n-ar fi avut nici o importanţă şi nici un merit.

Riscul decurge aşadar din însăşi natura şi scopul Creaţiei. Scopul Domnului a fost să invite alte fiinţe libere în propria Sa viaţă Trinitară. Creaţia este pentru om şi nu omul pentru Creaţie. Pentru a realiza acest scop, Dumnezeu trebuie, să spunem aşa, să joace corect. El nu putea să facă lumea un loc determinist, unde ceea ce doreşte El se împlineşte automat chiar şi atunci când se referă la fiinţele libere. Semnificaţia creării unor fiinţe reale, finite, libere şi raţionale este ca planul lui Dumnezeu să fie liber acceptat de către acestea. Şi dacă iniţial planul nu a fost acceptat, după cum se vede, Dumnezeu a trebuit să răspundă liber şi inteligent, aşa cum a făcut-o, la alegerea liberă a omului.

Acest răspuns al Domnului se află la originea noţiunii utilizate de Papa Benedict al XVI-lea privind faptul că Dumnezeu este „neliniştit” în fiinţa Sa. Lumea noastră nu este pur şi simplu una în care căutăm răspuns la ceea ce suntem, un răspuns la propria noastră nelinişte. Această nelinişte a fost pusă în noi chiar de la început, fiindcă suntem creaţi – şi invitaţi – să participăm la viaţa de pace şi linişte în Dumnezeire. Un astfel de răspuns implică o providenţă activă din partea Domnului. Răspunsul său constant la răul din om este să găsească ceea ce este bun şi să scoată din acesta ceva şi mai bun, respectând totuşi libertatea omului. Acesta este ceea ce se numeşte „planul divin pentru mântuirea omului”.

Oare noi am auzit vreodată această „nelinişte” dumnezeiască în sufletele noastre? Într-un anumit sens, am putea-o numi har. Harul nu este simplă dreptate. Felul în care Dumnezeu ne-a mântuit, prin Cruce – cale pe care nimeni dintre noi nu ar fi ales-o -, reprezintă ceva dincolo de aşteptările noastre. Calea Domnului se înscrie însă în ordinea libertăţii, atât umane, cât şi divine. Şi totuşi, se întâmplă ceva plin de risc în noi. Aceasta este semnificaţia cea mai profundă a iadului. Faptele noastre nu sunt lipsite de importanţă. În fiecare zi luăm hotărârea ce suntem şi ce anume vom fi. Facem aceasta în cadrul limitelor propriilor vieţi, indiferent unde şi când se desfăşoară. Ni s-a dat suficientă funie, cum se spune, să ne spânzurăm, şi mai mult decât suficientă pentru ca să înţelegem darul mântuirii. Aceasta este semnificaţia relaţiei între dreptate şi îndurare. Într-adevăr, aşa cum spune Sf. Paul, harul Domnului este „suficient” pentru noi. Nimeni dintre noi, niciodată, nu este lăsat singur. Dar suntem lăsaţi liberi.

* * *

În continuarea acestei reflecţii de la Epifanie asupra „neliniştii” lui Dumnezeu, Papa Benedict al XVI-lea a scris o scurtă dar puternică reflecţie despre tăcere în Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale. Sfântul Părinte se arată conştient de ceva ce observăm în fiecare zi în şcolile şi universităţile noastre, şi anume lipsa tăcerii în vieţile elevilor şi studenţilor. Cu internetul şi telefoanele celulare şi diferitele alte gadgeturi, fiecare poate fi ocupat toată ziua sau noaptea, în fiecare zi a anului, ascultând şi vorbind.

„O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări în căutare de răspunsuri”, scrie Sfântul Părinte. „Motoarele de căutare şi reţelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor şi al răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte”.

Privind astăzi lumea digitală, avem impresia nu a libertăţii, ci a unui gen de sclavie, a incapacităţii de a se mai baza pe memoria sau experienţa umană. Întotdeauna se va găsi o autoritate care să modifice, să contrazică sau să confirme ceea ce fiecare crede că ştie. Puţini sunt cei care ar putea să nege importanţa cunoaşterii „faptelor” şi accesibilitatea lor imediată. Totuşi, Sfântul Părinte are dreptate. Este oarecum straniu să ai răspunsuri înainte de a pune întrebări, sau să fii mânat de nevoi de care nici măcar nu erai conştient cu câteva clipe înainte.

Din nou, nu prea ne mai desfăşurăm viaţa într-o lume a tăcerii. O clipă de tăcere aproape ni se pare o risipă iresponsabilă de timp, când am putea să facem ceva folositor. În celebra introducere la opera sa „Despre Îndatoriri”, Cicero îl citează pe Marcus Tullius Scipio care spunea că „niciodată nu a fost mai puţin leneş decât atunci când nu avea nimic de făcut şi niciodată mai puţin singur decât atunci când era lăsat cu sine însuşi”. Creştinii ar adăuga la aceste cuvinte memorabile că, pentru noi, aceasta înseamnă să vezi faţa lui Dumnezeu. Şi să învăţăm să vorbim cu El. El nu este o fiinţă izolată sau inertă. „Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud reciproc”, ne spune Pontiful roman, „comunicarea se deteriorează, fie pentru că provoacă o anumită confuzie, fie, dimpotrivă, pentru că creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie”.

* * *

În lumea de astăzi, a tuturor informaţiilor şi noutăţilor, următoarea afirmaţie a Papei este aproape şocantă: „Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut”. Cuvântul ne aduce realitatea. Fiecare lucru care există merită şi invită la meditaţie. Dar adeseori noi privim doar la suprafaţă lucrurile, chiar şi unii pe alţii. „Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre”. În tăcere vocea celorlalţi ajunge şi se face auzită în noi. Dar dacă nu am reflectat noi înşine ce anume este aceasta, nu ne-am întrebat şi nu am cercetat despre ce e vorba, nu vom recunoaşte cu uşurinţă ceea ce auzim. Tăcerea nu este destinată să ne închidă în noi, ci să ne facă liberi să ascultăm ceea ce nu este al nostru.

„O reflectare profundă ne ajută să descoperim relaţia dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtăşirea de opinii bine gândite şi pertinente, dând naştere unei adevărate cunoaşteri împărtăşite”. Aristotel considera că ceea ce au în comun cei mai buni prieteni este consensul asupra celor mai înalte lucruri. Sfântul Părinte subliniază că mare parte din ceea ce cuplurile căsătorite ştiu unul despre celălalt au aflat în tăcere. Multe persoane acordă atenţie „întrebărilor ultime ale existenţei umane: de ce exist? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce pot să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie în tăcere, care uneori poate fi mai elocventă decât un răspuns grăbit”.

Este uimitor cât de mulţi studenţi trec prin universităţi fără ca măcar să se întrebe cu privire la aceste probleme de bază şi la răspunsurile la ele, chiar şi în tăcere. Într-adevăr, cât de mulţi oameni trec prin viaţă fără să îşi fi pus aceste întrebări?! Cultura conspiră să nu răspundă niciodată la ele, fiindcă ea însăşi este închisă faţă de izvorul tăcerii şi revelaţiei în care se aud aceste răspunsuri. Ea neagă existenţa unei ordini în natură şi în sufletul omului, ca şi înţelepciunea şi planul lui Dumnezeu acţionând în istorie. Prin urmare, nu este nimic de căutat şi nici un răspuns de auzit. Cultura doreşte ca răspunsul să fie: „Nu există răspunsuri. Prin urmare, toleraţi totul; negaţi adevărul din orice”. Sfântul Părinte adaugă însă pe drept cuvânt: „Omul nu se poate mulţumi cu un superficial şi tolerant schimb de opinii şi de experienţe de viaţă sceptice”.

Sfântul Părinte se întreabă dacă nu ar fi binevenite cel puţin câteva situri web care să ne îndrume spre tăcere şi meditaţie. El subliniază că chiar şi numai un verset din Sfânta Scriptură ne poate înrădăcina în realitatea transcendentului. Dar ajungem la sensul acestuia numai în tăcere, chiar dacă citim sau auzim versetul mai întâi în public. Papa Benedict al XVI-lea reaminteşte frumoasa omilie din Sâmbăta Sfântă, despre întreaga lume aflată deodată în tăcere, ca şi cum a plecat ceva şi se aşteaptă ceva.

Pontiful revine apoi asupra temei principale din cartea sa, Isus din Nazaret : „Dacă Dumnezeu ne vorbeşte chiar şi în tăcere, noi descoperim la rândul nostru în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu”. Toate lecturile din Vechiul şi Noul Testament, toţi erudiţii subliniază faptul că Isus a fost Cine a spus El că a fost. A fost Cuvântul care a locuit între noi. „Eu şi Tatăl una suntem”. De aceea, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi, oricât de mult am dori să fie la fel – tocmai din cauza acestui fapt. „Contemplaţia în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simţi suferinţa lui şi a-i oferi lumina lui Cristos…”

Planul de mântuire al lui Dumnezeu se împlineşte în istoria noastră prin cuvânt şi faptă. În lumea noastră zgomotoasă, totul conspiră la a ne împiedica să vedem cum planul de mântuire lucrează în vieţile noastre şi ale celor pe care îi iubim. Dar planul se împlineşte. În tăcere auzim; în lumină vedem. O Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale nu înseamnă nimic dacă ceea ce se comunică nu este esenţa a ceea ce suntem. Vedem cel mai bine această profunzime în tăcerea care ne învaţă ce înseamnă pentru noi şi pentru semenii noştri cuvintele şi Cuvântul.

2 Comments

  1. Consider ca lecturile sfinte si chiar sfintenia imprima tacere. Ea nu se insuseste ci se traiste prin puterea de a patrunde in universul uman si asta prin lecturi care sa miste inimile de piatra.

  2. Exceptionale ganduri exprimate in acest articol! Sunt profund impresionat de harul prelatilor romano-catolici precum si de viata lor care inseamna sacrificiu, abnegatie si deseori tacere plina de un extaz mantuitor. Acest admirabil exemplu personal al parintelui romano-catolic si tacerea sa plina de compasiune atunci cand mi-a murit tatal m-a facut sa ma botez la 45 de ani la Biserica Romano-Catolica (nu eram botezat de copil la nicio Biserica). Este un act de profund atasament si de mantuitoare liniste interioara.
    Nihil sine Deo – cuvinte mai actuale ca niciodata…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *