Cum să fii un susţinător activ al vieţii

Teme: Bioetică.
.
Publicat la 24 mai 2012.
Print Friendly

Autor: Leslie A. Elliott
Traducere: Renata Oana
Sursa: Lay Witness Magazine, ian/feb 2012

Pro-viaţă

Pro-viaţă

Suntem trimişi ca popor. Sarcina de a sluji viaţa este a tuturor şi a fiecăruia în parte. Este o răspundere cu adevărat «eclezială», care cere acţiunea concertată şi generoasă a tuturor membrilor şi a tuturor sectoarelor comunităţii creştine. Sarcina comunitară nu elimină şi nici nu diminuează răspunderea individuală, căci porunca Domnul i se adresează fiecăruia creându-i să „devină aproapele” oricărui om: „Mergi şi fă şi la fel” (Luca 10,37). Toţi împreună ne simţim datori să vestim Evanghelia vieţii, să o celebrăm în liturgie şi în întreaga noastră existenţă, să o slujim prin diferite iniţiative şi structuri de susţinere şi promovare. Papa Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae nr. 79

După câţiva ani în care n-am mai ţinut legătura, prietena mea Sarah (numele a fost schimbat din motive de confidenţialitate) mi-a dat o veste teribilă. Mi-a explicat că făcuse un avort în anul precedent. Bărbatul cu care rămăsese însărcinată nu era soţul ei, iar ea a crezut că el nu va sta cu ea să o ajute să crească copilul. Şi cum nu se vedea ca mamă singură sub nici un chip, a considerat că avortul era singura opţiune reală pentru ea – un rău necesar, cum s-ar zice.

A fost mare lucru că Sarah mi-a împărtăşit această experienţă, nu numai pentru că nu mai păstrasem legătura, ci şi pentru că ştia că sunt catolică practicantă şi ce părere am despre avort. Chiar dacă cred că ea se temea că aş putea să o judec şi să o condamn, totuşi mi-a povestit. Astfel că am făcut tot posibilul să îi răspund cu multă înţelegere şi prietenie, nu acceptând avortul, dar iubind tânăra femeie care acum suferea atât de mult pentru alegerea făcută la acel moment.

I-am povestit prietenei despre Proiectul Rachel şi despre centrele de consiliere pe care le oferă mamelor (şi taţilor) după avort şi am încercat să o consolez puţin spunându-i că, din păcate, nu era singura care suferea şi era în depresie. I-am spus că centrele de consiliere sunt deschise pentru credincioşi şi necredincioşi, şi că toate persoanele pe care le cunoşteam şi care au fost în aceste centre nu au fost judecate aspru, ci din contră, decizia lor dureroasă şi urmarea ei tragică au fost înţelese. I-am explicat că centrul ar putea să îi ofere pace şi vindecare în perioadele de suferinţă.

Am continuat să îi vorbesc despre centrele din zona ei, dar după câteva aluzii, m-am decis să mă opresc şi să mă rezum doar la rugăciune. Probabil că nu era pregătită să recunoască faptul că a făcut alegerea greşită şi că durerea ei era rezultatul unei serii de alegeri şi evenimente tragice. Probabil că încă nu putea să vadă că o persoană bună în esenţă, cum este ea, poate face o alegere rea în esenţă, din cauza unei presiuni interne şi externe foarte mari. Poate că Sarah nu putea încă să admită că trebuia să vindece pierderea pe care a suferit-o şi pierderea pe care a pricinuit-o copilului său. Arătându-i bunătatea şi iubirea mea sper ca într-o zi să văd că am adus-o pe Sarah mai aproape de un loc plin de pace, vindecare şi integritate, un loc în care poate recunoaşte într-adevăr tragedia avortului şi se poate hotărî să nu mai ia niciodată această decizie devastatoare.

Practici pro-viaţă

Atunci când Sarah mi-a împărtăşit experienţa ei, m-au asaltat multe gânduri şi emoţii, chiar şi îndemnul de a face ceva. Primul meu gând a fost acesta: oare în timpul sarcinii, Sarah nu a cunoscut nici măcar o singură persoană care să îi ofere alte posibilităţi reale decât avortul? Oare ea nu cunoştea măcar o persoană care să îi ofere ajutor dacă ar fi ales să nască şi să îşi crească copilul sau dacă s-ar fi decis să găsească o familie adoptivă iubitoare pentru acel copil? Chiar dacă nu am păstrat legătura cu Sarah, m-am condamnat pe mine însămi – unde eram eu atunci când Sarah avea mai mare nevoie de mine? Unde era o persoană care este într-adevăr pro-viaţă? Unde era cineva care ar fi putut să îi spună (fără să o condamne ca persoană) că actul avortului este greşit în mod intrinsec, şi că în consecinţă nu poate aduce niciodată fericire adevărată, pace sau împlinire? Unde era cineva care ar fi putut să o avertizeze dinainte despre teribilele consecinţe emoţionale şi fizice ale avortului? Unde eram noi şi unde eram eu?

Ca răspuns la aceste întrebări am întocmit o listă cu zece modalităţi prin care îmi iau angajamentul să mă implic mult mai mult în mişcarea pro-viaţă. Unele persoane trebuie să îşi ia un alt fel de angajament faţă de mişcarea pro-viaţă deoarece trebuie să aibă grijă de copii mici, bătrâni sau de alte persoane cu nevoi speciale. Fiecare persoană este chemată să îşi ofere darurile şi talentele individuale în slujba vieţii. Poate că aceste practici pot fi adoptate şi de către alte persoane.

1. Să dezvoltăm prietenii mai profunde, mai ales cu cei care împărtăşesc doar parţial viziunea noastră pro-viaţă.

Mi-a părut rău că nu am păstrat o relaţie de prietenie apropiată cu Sarah. Am luat în considerare ceea ce St. Josemaria Escriva spunea despre apostolatul prieteniei, prin care noi ne facem oamenii prieteni, toţi oamenii, în numele lui Cristos. Nu trebuie să menţionăm în mod explicit numele lui Cristos sau vreo doctrină creştină pe care să se bazeze aceste prietenii. Prin darul timpului, al prieteniei autentice, al iubirii, al rugăciunii şi al mărturiei noastre creştine sperăm că Cristos ar putea să ne folosească ca instrumente ale Sale în momentul în care aceşti prieteni sunt dispuşi să accepte valorile divine în vieţile lor sau să intre în viaţa de har oferită de Biserică şi sacramentele sale.

Sf. Tereza reflecta asupra unui pasaj din Cântarea Cântărilor: „Atrage-mă Doamne, Regele meu, şi te voi urma cu ardoare”. Ar trebui să fim şi noi atraşi tot mai aproape de Cristos prin viaţa noastră interioară de rugăciune şi Sacramente, şi tot ceea ce ştim şi iubim va fi va fi atras împreună cu noi. Cu cât îl cunoaştem şi îl iubim mai mult pe un prieten în timp ce ne dăm silinţa să trăim o viaţă de har, adevăr şi speranţă, cu atât viaţa lui se va apropia mai mult de cea a lui Cristos. Iar apoi, atunci când acel prieten se află într-un moment de cumpănă şi trebuie să ia o decizie morală sau etică serioasă, noi vom fi acolo, gata să îi oferim învăţături creştine şi mai ales, gata să îi oferim un motiv de speranţă. (cf. 1 Petru 3,15).

2. Să promovăm Evanghelia Vieţii ori de câte ori este posibil, cu blândeţe şi compasiune.

Multe persoane din afara mişcării pro-viaţă nu consideră această mişcare ca fiind una de iubire şi speranţă pentru toţi oamenii, ci mai degrabă ca fiind una de judecată şi de condamnare. Aşa cum spunea un prieten de-al meu: „Îmi imaginez mişcarea pro-viaţă ca un grup de oameni care protestează cu pancarte în faţa clinicilor unde se fac avorturi, scandând despre păcat”.

Din păcate am întâlnit şi eu mulţi aşa-zişi lideri ai mişcării pro-viaţă vorbind şi comportându-se exact aşa, întărind astfel acest punct de vedere. A fi într-adevăr pro-viaţă înseamnă să acţionezi în numele demnităţii fiecărei vieţi umane, iar ceilalţi trebuie să vadă aceasta prin cuvinte, acţiuni şi activităţi care vorbesc despre iubirea noastră faţă de toţi oamenii şi despre bucuria de a trăi, fără ură sau violenţă faţă de cineva. Da, trebuie să luptăm, însă mă tem că uneori susţinătorii mişcării pro-viaţă sunt cei care dau foc punţilor de legătură, chiar dacă au aliaţi cu aceleaşi păreri.

Cu toţii ştim că putem prinde mai multe muşte cu miere decât cu vin. Dale Carnegie, în celebra sa carte How to Win Friends and Influence People (Cum să-ţi câştigi prieteni şi să influenţezi oameni), subliniază că natura umană este atrasă de complimente şi respinge criticile. Dacă trebuie să criticăm, trebuie să găsim mai întâi partea bună a fiecărei persoane şi să tatonăm calea comună cu bunătate şi iubire astfel încât inimile să fie deschise pentru mesajul vieţii care este a lui Cristos.

3. Să promovăm poziţia pro-viaţă cu argumente care se bazează pe legea naturală şi drepturile omului, astfel încât mişcarea să poată fi înţeleasă şi deschisă spre cât mai multe persoane.

Multe persoane, inclusiv creştinii, nu înţeleg poziţiile împotriva avortului care se bazează pe etică şi legea naturală. Acest lucru este extrem de important într-o cultură în care atât de mulţi oameni au avut experienţe nefericite cu religia. Nu sugerez că catolicii nu ar trebui să se implice în activităţi pro-viaţă, ca şi chestiune de credinţă – ei ar trebui, şi de fapt trebuie să o facă – ci sugerez că mişcarea pro-viaţă poate şi ar trebui să fie o mişcare care îi uneşte pe oamenii din mai multe credinţe şi culturi. De asemenea, putem să îi invităm pe oameni să facă parte din mişcare, în baza unor argumente care nu sunt neapărat de natură religioasă.

O prietenă din facultate şi-a schimbat părerea asupra pedepsei cu moartea după ce i-am povestit despre argumentele convingătoare ale Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea din Evangelium Vitae (Evanghelia Vieţii). Această femeie lucrează ca avocat al poporului, iar acum pune în practică aceste opinii.

Recent, o prietenă de-a mea care este studentă (şi care este ateu practicant) a fost îngrozită de faptul că o lege împotriva avortului a fost adoptată de Camera Reprezentanţilor (din Congresul SUA), deoarece era îngrijorată de faptul că această lege ar putea încălca Jurământul lui Hipocrate. Nu s-a gândit niciodată până acum că multe persoane refuză să facă operaţiile de avort din cauza Jurământului lui Hipocrate. Auzind doar argumentele religioase (care erau adesea nesusţinute de argumentele filozofice din spatele lor) ea nu a considerat niciodată avortul ca şi o chestiune privind drepturile umane. Sunt convinsă că pe viitor va lua în calcul acest argument şi îl va prezenta şi altora. Cel puţin, acest argument raţional a determinat-o să devină mult mai empatică cu cauza şi poziţia mişcării pro-viaţă, cu care înainte nu se asocia, din cauză că este o persoană nereligioasă.

4. Să ne împrietenim cu o mamă singură şi copilul / copiii ei şi să îi ajutăm în diversele lor nevoi.

Povestea lui Sarah m-a ajutat să-mi dau seama că ideea de a fi o mamă singură era atât de înfricoşătoare şi de neînchipuit pentru ea încât nici măcar nu s-a gândit la posibilitatea de a aduce pe lume şi a creşte acel copil. Nu sugerez faptul că ar trebui să promovăm o cultură a creşterii copilului doar de către mamă; consider că dacă noi (ca şi catolici pro-viaţă mai ales) ne-am implica în susţinerea centrelor noastre locale pro-viaţă pentru gravide şi am arăta iubire faţă de mamele singure pe care le cunoaştem (din care majoritatea nu au ales să fie mame singure), am face ca acea posibilitate să fie mai puţin înfricoşătoare pentru mamele tinere puse în faţa perspectivei de a creşte un copil. De asemenea, ar trebui să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru ca adopţia să devină o opţiune mult mai acceptabilă şi viabilă pentru mamele care se confruntă cu o sarcină neaşteptată sau nedorită.

5. Să promovăm adopţia ca opţiune frumoasă.

Să vorbim despre adopţie, să facem cunoscute poveştile unor familii adoptive, sau să prezentăm filme pro-viaţă care promovează adopţia, cum ar fi Bella sau Juno.

6. Să susţinem centrele locale pro-viaţă pentru gravide.

Să ne oferim voluntari, să îi susţinem financiar sau să le donăm lucruri pentru copii. Dar şi mai bine, să îi invitaţi pe prietenii voştri (chiar şi pe cei care nu se consideră parte a mişcării pro-viaţă) să ofere şi ei lucruşoare pentru copii. Acest lucru nu doar că le va ajuta pe mamele gravide să aleagă viaţa şi să îndeplinească nevoile copiilor, dar va ajuta şi la educarea oamenilor în ceea ce priveşte posibilităţile pro-viaţă pentru sănătatea femeilor din acea zonă. Şi ca nu cumva să uităm că a fi pro-viaţă nu îi implică doar pe copii şi pe mămici, iată şi alte metode prin care ne putem implica în această mişcare:

7. Să-i vizităm pe bătrâni, mai ales pe cei nu pot ieşi din casă sau cei care stau în azile.

8. Să ne implicăm în grupul pro-viaţă şi în activităţile din parohia noastră.

Dacă în parohia voastră nu s-a făcut nimic pentru a promova opiniile şi acţiunile mişcării pro-viaţă, începeţi voi. Căutaţi resursele necesare pe internet, de exemplu asociaţiile pro-viaţă de la noi din ţară.

9. Alegeţi o instituţie sau organizaţie naţională sau internaţională pro-viaţă pe care să o sprijiniţi cu rugăciuni şi ajutor financiar.

Participarea mea recentă la Ziua Internaţională a Tineretului, cu prietenele mele de la Surorile Vieţii, m-a inspirat să mă rog şi să le susţin eforturile mai ales în mişcarea pro-viaţă, şi sunt convinsă că fiecare dintre noi poate găsi un apostolat pro-viaţă vrednic de laudă pe care să îl susţinem cu resursele noastre de rugăciune şi cu donaţii în bani.

10. Ajutaţi o prietenă care a făcut un avort să meargă la un centru de consiliere din Proiectul Rachel.

Sau ajutaţi pe cineva în mod anonim, prin intermediul echipei locale a centrului. Chiar dacă nu toată lumea cunoaşte personal „o tânără Sarah”, dacă am întâlnit pe cineva care a trecut prin suferinţa unui avort putem să îi oferim pacea şi vindecarea ajutându-o să apeleze la un centru specializat în vindecarea post-avort. Căutaţi Proiectul Rachel şi oferiţi-vă să plătiţi consilierea pentru cineva care nu îşi permite.

Experienţa lui Sarah mi-a amintit de responsabilitatea mea personală de a mă pune în slujba vieţii şi mi-a deschis ochii pentru a vedea posibilităţile de a angaja mişcarea pro-viaţă dincolo de veghile comune de rugăciune şi de razele de acţiune clinice pentru avort. Haideţi să luăm în considerare povara responsabilităţii pe care o purtăm pentru întreaga existenţă umană, şi haideţi să îndeplinim această misiune cu pace şi iubire creştină.

Chiar şi în faţa crimelor de neimaginat comise împotriva vieţii umane, să nu uităm că trebuie să dăm mărturia creştină despre bucurie, iubire şi speranţă – haideţi să zâmbim mai mult, să râdem mai mult şi să le arătăm oamenilor că viaţa merită într-adevăr să fie trăită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *