Arta de a trăi: o viziune morală catolică asupra lumii

Teme: Morală.
.
Publicat la 24 mai 2012.
Partea 14 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, mar/apr 2012

Edward P. Sri

Edward P. Sri

Cu puţin timp înainte de alegerea sa ca Papă, Cardinalul Joseph Ratzinger a spus că una dintre cele mai mari provocări pentru credinţă în lumea modernă este relativismul – viziunea potrivit căreia nu există adevăr moral sau religios pentru care să fim cu toţii răspunzători. Perspectiva relativistă care domină o mare parte din lumea apuseană face să fie foarte dificil pentru creştini să vorbească despre moralitate. „Astăzi, a avea o credinţă clară bazată pe Crezul Bisericii este un lucru adesea etichetat ca fundamentalism”, a spus Cardinalul Ratzinger. „În timp ce relativismul… pare singura atitudine acceptabilă în timpurile moderne”.

Persoana care nu este astăzi relativistă adesea nu este tolerată în societate. Femeia pro-life, de exemplu, care spune că avortul este greşit este foarte probabil să fie catalogată ca având „prejudecăţi”. Studentul creştin care spune că beţia şi relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt imorale va fi desconsiderat pe motiv că este „rigid”, „demodat” sau că face pe „pudicul”. În acest fel, cultura noastră relativistă tinde să îi marginalizeze pe cei care au convingeri morale tradiţionale. Aşa cum arăta Ratzinger, relativismul se conturează ca o nouă formă de totalitarism – care caută să scoată din ecuaţie convingerile creştine privind adevărul.

„Construim o dictatură a relativismului care nu recunoaşte nimic ca definitiv şi al cărei ultim scop constă doar în eul şi dorinţele proprii”. Comentariile Cardinalului Ratzinger sunt interesante nu doar pentru implicaţiile pe care le au pentru înţelegerea problemelor morale particulare, cum ar fi cele legate de avort, sexualitate sau consumul de alcool. Mai mult, observaţiile lui ne amintesc faptul că credincioşii creştini şi relativiştii morali au viziuni despre lume radical diferite. Problema nu este pur şi simplu aceea că multe persoane din cultura noastră nu cred că avortul, relaţiile sexuale pre-maritale sau consumul excesiv de alcool sunt greşite din punct de vedere moral. Problema este mult mai profundă: mulţi nu mai cred deloc în vreun standard moral.

Într-o cultură relativistă care susţine că toţi oamenii trebuie să fie liberi să îşi stabilească propriile valori şi să trăiască aşa cum vor ei, discursul creştin despre standarde morale sună ca o grămadă de reguli impuse asupra vieţilor private ale oamenilor, care le restrâng libertatea. De aceea, creştinii trebuie să facă mai mult decât să vorbească despre problemele morale particulare aflate la ordinea zilei. Este nevoie de asemenea să ne implicăm la nivelul mai înalt al viziunii despre lume dacă dorim să fim eficienţi în comunicarea adevărului moral. Aceasta nu este însă o sarcină simplă, şi nici una de care să ne putem achita rapid. Este mult mai simplu să oferim o argumentaţie în cinci puncte pe o anumită problemă decât să înţelegem şi să tratăm în ansamblu viziunea despre viaţă a cuiva. Pentru a face acest lucru, este important să ne oprim puţin şi să analizăm cele mai importante caracteristici ale viziunii morale catolice despre lume. Acest lucru îl vom face în următoarele câteva articole, începând acum cu o reflecţie introductivă.

Mai mult decât reguli

Când predau morală, le cer adesea studenţilor mei la primul curs să scrie două liste: prima să cuprindă cele mai importante 5 până la 10 probleme morale cu care consideră ei că ne confruntăm astăzi, şi a doua cu lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce vor muri. Atunci când scriu despre cele mai importante probleme morale, studenţii menţionează de obicei o gamă amplă de probleme legate de viaţa umană cum ar fi avortul, pedeapsa cu moartea, eutanasia, războiul, clonarea. Mai tind menţioneze probleme legate de cumpătare (consumul de droguri, alcoolismul), sexualitate (relaţiile sexuale pre-maritale, adulterul, homosexualitatea), şi probleme generale socio-economice (sărăcia, lăcomia capitalistă, protejarea mediului). După ce scriu fiecare dintre aceste elemente pe tablă, în partea stângă, le spun că această listă reflectă viziunea modernă asupra eticii.

Într-adevăr, pentru mulţi oameni de astăzi, cuvântul „moralitate” se referă în primul rând la reguli de conduită sau un cod comportamental, cum ar fi „Să nu furi” şi „Să nu faci fapte necurate”. Noţiunea modernă de moralitate tinde să se concentreze pe a stabili dacă anumite fapte sunt bune sau rele. O moralitate concentrată pe reguli analizează în primul rând întrebarea ce – ce trebuie să facă cineva dacă se confruntă cu o anumită alegere sau situaţie? Tradiţia clasică avea însă o viziune morală mult mai largă. Cuvântul grec pe care filozofii antici precum Platon şi Aristotel îl foloseau pentru a descrie drama vieţii morale era ethikos, însemnând „care ţine de caracter”. Pentru ei, etica era mai mult decât a analiza dacă anumite acţiuni sunt bune sau rele, şi mult mai mult decât reguli care intră în joc în anumite „situaţii morale”. Pentru ei, practic fiecare situaţie din viaţa de zi cu zi a individului este o „situaţie morală”, deoarece etica se referă în mod fundamental la caracterul unei persoane – dispoziţia sa de a trăi un anumit fel de viaţă.

Ca atare, întreaga persoană era privită prin prisma virtuţilor şi viciilor sale. Cum reacţionează la foame, la teamă, la mânie şi la loviturile vieţii; cât de generos răspunde la nevoile celorlalţi; cât de mult caută bogăţia, plăcerea şi elogiile – acestea erau genul de teme pe care le aborda atunci etica. Mai mult, etica analiza în cele din urmă încotro se îndreaptă viaţa unui om, ce fel de persoană devenea acesta. Pe scurt, etica nu era pur şi simplu o problemă privind ce – „Ce trebuie să fac în această situaţie?”, ci de asemenea, şi chiar mai important, o problemă privind cine – „Cine vreau eu să devin?”

O problemă de caracter

Când le cer studenţilor mei a doua listă privind lucrurile pentru care doresc ca lumea să îşi amintească de ei după ce mor, primesc în mod tipic două feluri de răspunsuri. În primul rând, ei menţionează diferite calităţi: doresc ca lumea să îşi amintească de ei pentru că au fost loiali, buni, generoşi, sinceri, sârguincioşi, iubitori, oneşti, altruişti sau curajoşi. Scriu acestea pe partea dreaptă a tablei şi arăt că aceste calităţi sunt virtuţi. Această listă reflectă mai îndeaproape înţelegerea clasică asupra eticii, ca fiind în primul rând nu despre reguli sau anumite probleme morale ci despre virtuţi şi despre caracterul moral al unei persoane. Devin o persoană mai generoasă? O persoană mai răbdătoare? O persoană mai onestă? Aceste întrebări converg mult mai mult spre nucleul eticii.

În al doilea rând, studenţii menţionează de asemenea diferite relaţii pentru care doresc să fie amintiţi: ei speră să fie cunoscuţi ca buni prieteni, un soţ bun sau o soţie bună, un tată bun sau o mamă bună, un bun creştin, cineva care a avut o însemnătate în vieţile celorlalţi. Aceasta subliniază un alt aspect al unei viziuni morale catolice: etica ţine de a ne trăi bine relaţiile noastre fundamentale. Sunt eu un fiu bun? O soţie bună? Un tată bun? Un prieten bun? Un bun cetăţean? Un fiu bun pentru Tatăl meu ceresc? Acestea sunt întrebările care se află în centrul viziunii morale catolice despre lume. Legile morale şi felul în care se raportează ele la situaţii particulare trebuie să fie întotdeauna văzute în contextul mai larg al felului în care acestea ne ajută să ne trăim bine relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele, deoarece, după cum vom vedea, acolo ne vom găsi fericirea.

Făcuţi pentru prietenie

A ne trăi bine relaţiile noastre este crucial pentru o viaţă de succes, deoarece persoanele umane sunt făcute pentru prietenie. Acest lucru poate fi văzut în primul capitol din Biblie: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Geneză 1,26). Observaţi că Dumnezeu foloseşte persoana întâi plural: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră„. Creştinii au văzut în aceasta o primă referire la cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi. Şi aceasta ne spune multe despre vieţile noastre. Dumnezeu fiind o comuniune de trei Persoane divine dăruindu-se pe sine complet în iubire una faţă de cealaltă, faptul că suntem creaţi după chipul acestui Dumnezeu – nu al vreunei vagi „mari puteri” supranaturale, ci al Dumnezeului Trinitar – ne spune că trebuie să trăim asemenea Preasfintei Treimi. Suntem făcuţi pentru comuniune cu ceilalţi. Suntem făcuţi pentru relaţii de dăruire de sine în iubire, pentru ca vieţile noastre să poată reflecta cu adevărat Treimea după al cărei chip am fost creaţi.

Această lege a dăruirii de sine este scrisă în adâncul fiinţei noastre: doar atunci când ne trăim relaţiile imitând iubirea care se dăruieşte pe sine a Treimii găsim fericire şi împlinire în viaţă. Aşa cum ne-a învăţat Conciliul Vatican II, „omul nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine”. Sau aşa cum a spus-o Maica Tereza: „Dacă o viaţă nu este trăită pentru ceilalţi, nu merită să fie trăită”. Nu trebuie însă să fii creştin sau să crezi în Biblie pentru a înţelege acest lucru. Chiar şi filozofii antici au înţeles că persoanele umane sunt făcute pentru prietenie şi că găsim împlinire în viaţă doar atunci când ne trăim bine relaţiile. Aristotel a învăţat că o viaţă bună ţine de a trăi în virtute prietenia adevărată. Nici un alt bun de pe acest pământ, fie el bogăţie, plăcere, sănătate sau putere nu merită să îl avem dacă nu am avea prieteni: „Căci nimeni nu ar concepe viaţa fără prieteni, chiar dacă ar fi să posede toate celelalte bunuri la un loc” (Aristotel, Etica nicomahică, 1155a 1-3).

Tradiţia creştină susţine această intuiţie a lui Aristotel, dar merge mai departe. Prietenia cea mai importantă pentru care suntem creaţi este aceea cu Dumnezeu. Într-adevăr, scopul vieţii omului este acela de a se bucura de prietenia cu Dumnezeu pentru totdeauna în cer. În consecinţă, Sf. Toma de Aquino a definit virtutea supranaturală a iubirii ca prietenie cu Dumnezeu. Pe scurt, etica ţine în primul rând nu de a urma un set de reguli, ci de a ne trăi relaţiile cu virtute şi excelenţă. Într-adevăr, atunci când i s-a cerut lui Isus însuşi să sintetizeze legea morală, a făcut-o arătând spre relaţii, concentrându-se asupra iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Matei 22,36-39). Trebuie să urmăm legile morale ale lui Dumnezeu dar, aşa cum vom vedea în următoarele articole, aceste legi trebuie să fie văzute ca fiind date de Dumnezeu pentru a ne ajuta să trăim o viaţă bună, fericită – orientată spre a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră şi pe aproapele aşa cum ne-a iubit Cristos.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *