Virtuţile teologale (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Rev. Lawrence G. Lovasik
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: The Apostolate's Family Catechism

Crucea, ancora şi inima

Crucea, ancora şi inima

131. Ce sunt virtuţile teologale?

Virtuţile teologale sunt credinţa, speranţa şi iubirea. Aceste virtuţi sunt capacităţi supranaturale de a primi trei puteri divine din plinătatea de har a lui Isus.

Aceste virtuţi se numesc teologale, sau divine, deoarece ele ne unesc direct cu Dumnezeu. Dumnezeu le varsă în sufletele noastre, împreună cu harul sfinţitor, în Sacramentul Botezului.

Virtuţile teologale, alături de darurile Spiritului Sfânt şi de virtuţile cardinale, sunt mijloacele primite de la Dumnezeu la Botez pentru a activa şi dezvolta participarea noastră la natura şi viaţa Sa divină, conferită de harul sfinţitor. Aceste virtuţi şi daruri ne permit să acţionăm şi să trăim în dimensiunea a însăşi vieţii lui Dumnezeu, a însăşi actelor lui Dumnezeu de conştiinţă, intelect şi voinţă.

Punând în practică în mod repetat aceste virtuţi, ajungem să ni le transformăm în deprinderi solide. Aceste deprinderi ne permit să creştem constant în unirea noastră cu Cristos în Spiritul Sfânt, şi cu Tatăl prin Cristos. Virtuţile teologale ne dau puterea de a participa la posesia şi ascultarea lui Isus faţă de adevăr, la angajamentul Său faţă de voinţa şi planul Tatălui Său, şi la deprinderea Sa de a spune "da" la tot ceea ce îi dă şi îi cere Dumnezeu. Ele sunt de asemenea armele noastre fundamentale în bătălia împotriva răului şi protecţia noastră cea mai puternică împotriva vicleniilor diavolului.

Sfânta Scriptură

Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea. (1Corinteni 13,13)

Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă fără încetare în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte de lucrarea credinţei voastre, de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru. (1Tesaloniceni 1,2-3)

Însă noi, fiind fii ai zilei, să nu ne pierdem cumpătul, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif speranţa mântuirii. (1Tesaloniceni 5,8)

Catehismul Bisericii Catolice

1813. Virtuţile teologale întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai Săi şi să merite viaţa veşnică. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Spiritului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea.

Conciliul Vatican II

În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Spiritul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează prin iubire. (Lumen Gentium, nr. 41)

Rugăciunea concluzivă

Spirite Preasfinte, credem cu tărie că Tu eşti cu adevărat o Persoană şi că Tu sălăşluieşti în sufletele noastre prin harul sfinţitor. Tu eşti egal cu Tatăl şi cu Fiul şi etern împreună cu Ei. Nu ne lăsa niciodată să uităm că Tu trăieşti şi lucrezi mereu în sufletele noastre pentru a ne face sfinţi, crescând în noi virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii. Ceea ce doreşti Tu cel mai mult este sfinţirea noastră. Fie ca dorinţa Ta să trezească în sufletele noastre aceeaşi dorinţă.

Preaiubite Prieten, sălăşluind în sufletele noastre, Tu locuieşti cu noi ca Apărător şi Dătător al tuturor darurilor şi virtuţilor spirituale. Ca Spirit al înfierii într-un copil al lui Dumnezeu, Tu eşti începutul şi izvorul vieţii supranaturale şi pecetea promisei viziuni beatifice depline cu Dumnezeu în Rai. Sălăşluirea Ta în noi diferă doar în grad de cea prin care îi sfinţeşti pe Sfinţi în Rai.

Autor şi Dătător Divin al tuturor harurilor, deşi lucrarea Ta divină în sufletele noastre este tainică, ascunsă şi nevăzută, deşi nu simţim prezenţa Ta aici, ajută-ne să nu fim niciodată indiferenţi faţă de Tine. Să te adorăm în schimb ca pe cel mai drag Oaspete al sufletelor noastre, să îţi mulţumim pentru binecuvântările Tale şi să ascultăm inspiraţiile pe care ni le dai. Umple-ne sufletele cu plinătatea darurilor şi virtuţilor Tale, în special cu virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii. Dă-ne pace şi mângâiere. Îndrumă-ne cu inspiraţiile Tale; călăuzeşte comportamentul nostru; ridică-ne deasupra neliniştii acestei lumi; ajută-ne să învingem ispitele; vindecă-ne sufletele şi aprinde-le cu focul iubirii Tale; şi condu-ne spre locuinţa frumuseţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

Exerciţii

  1. Numiţi cele trei virtuţi teologale. De ce se numesc virtuţi teologale? Cum ne ajută ele în viaţa noastră de zi cu zi?
  2. Amintiţi-vă de acele momente din viaţa voastră când aţi acţionat ca persoană care crede în Dumnezeu, care speră în Dumnezeu şi care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni de dragul Lui.
  3. Recitaţi Crezul Apostolic, Tatăl nostru şi trei Născătoare de Dumnezeu pentru creşterea în credinţă, speranţă şi iubire, şi spuneţi Mărire Tatălui în cinstea Preasfintei Treimi.

132. Ce este virtutea teologală a credinţei?

Virtutea teologală a credinţei este o virtute supranaturală prin care credem cu fermitate în inimile noastre toate adevărurile pe care le-a revelat Dumnezeu.

Virtutea credinţei ne permite să acceptăm ca adevărate toate adevărurile pe care le găsim în Crez şi în învăţăturile Bisericii, şi să trăim în conformitate cu ele, pentru că se bazează pe revelaţia divină, care include atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie. Puterea credinţei este în esenţă puterea de a crede în ceea ce Dumnezeu a revelat despre El însuşi şi despre voinţa Sa pentru noi, şi de a asculta de această revelaţie şi de această voinţă.

Un act de credinţă supranaturală este de aceea consimţământul dat de raţiune la ceea ce a revelat Dumnezeu. Un astfel de act cere harul divin, fie cel lucrător, fie cel sfinţitor, sau ambele. Raţiunea are nevoie de lumina cunoaşterii lui Cristos înainte ca să îşi dea consimţământul. Această lumină este dată raţiunii de darul cunoaşterii primit de la Spiritul Sfânt.

Când este făcut în stare de har, un act de credinţă este meritoriu înaintea lui Dumnezeu. Un act simplu de credinţă este: "Dumnezeul meu, cred în Tine şi în tot ceea ce învaţă Biserica Ta, deoarece Tu ai spus-o, iar cuvântul Tău este adevărat."

Virtutea sau capacitatea credinţei este revărsată în sufletele noastre, împreună cu harul sfinţitor, la primirea Sacramentului Botezului. Chiar şi copilul botezat deţine această virtute, deşi nu va putea să şi-o exercite pe deplin decât atunci când ajunge la vârsta raţiunii.

Efectul credinţei este ceea ce se numeşte justificare (îndreptăţire). Aceasta înseamnă că credinţa perfecţionată de virtutea teologală a iubirii aduce omul din starea de separare de Dumnezeu în comuniunea cu El şi cu fraţii săi în Dumnezeu.

Credinţa este capacitatea permanentă de a participa la puterea ascultării lui Isus faţă de adevărul revelat de Dumnezeu, şi de a folosi această putere pentru dezvoltarea deprinderilor credinţei supranaturale. Aceste deprinderi ne permit să ne trăim vieţile în adevărul lui Dumnezeu şi să aderăm la planul Său şi la Noul Legământ pentru mântuirea noastră.

Sfânta Scriptură

Într-adevăr, dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit, căci cu inima se crede pentru [a obţine] justificarea, iar cu gura se dă mărturie pentru [a obţine] mântuirea. (Romani 10,9-10)

Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi Eu îl voi învia în ziua de pe urmă. (Ioan 6,44)

De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul Lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe Acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele Său, să-şi arate dreptatea trecând cu vederea păcatele din trecut. (Romani 3,23-25)

Căci în Spirit, noi aşteptăm din credinţă speranţa justificării. Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu foloseşte la nimic, ci doar credinţa care lucrează prin iubire. (Galateni 5,5-6)

Catehismul Bisericii Catolice

1816. Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască, ci să o şi profeseze, să dea mărturie despre ea cu îndrăzneală şi să o răspândească: "Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii, în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii" (cf. Cc. Trid.: DS 1545). Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: "Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri, dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri" (Matei 10, 32-33).

181. „A crede” este un act eclezial. Credinţa Bisericii precede, naşte, poartă şi hrăneşte credinţa noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. "Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica drept mamă" (Sf. Ciprian, Unit. Eccl.).

Veritatis splendor

Este vorba despre alegerea credinţei şi a ascultării credinţei (cf. Romani 16,26), "prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind ‘lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei’". Această "credinţă care lucrează prin iubire" (Gal. 5,6) vine din centrul omului, din "inima" lui (cf. Romani 10,10), şi de acolo este chemată să dea roade în fapte (cf. Matei 12,33-35; Luca 6,43-45; Romani 8,5-8; Galateni 5,22). (nr. 66)

[Credinţa] este o cunoaştere trăită a lui Cristos, o memorie vie a poruncilor Sale, un adevăr de trăit până la capăt. De altfel, un cuvânt nu este cu adevărat primit decât atunci când este transpus în fapte, atunci când este pus în practică. (nr. 88)

[Credinţa] este izvorul şi exigenţa unei angajări coerente a vieţii; ea comportă şi perfecţionează acceptarea şi respectarea poruncilor divine. […] Prin viaţa morală, credinţa devine "mărturisire" nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa oamenilor: ea devine mărturie. (nr. 89)

Conciliul Vatican II

Prin însăşi natura sa actul de credinţă este voluntar deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul şi chemat prin Isus Cristos la înfierea divină, nu se poate ataşa de Dumnezeu care se revelează decât dacă, atras de Tatăl, îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă şi raţională de credinţă. (Dignitatis humanae, nr. 10)

Numai prin lumina credinţei şi prin meditarea cuvântului lui Dumnezeu este posibil a-l recunoaşte, oricând şi oriunde, pe Dumnezeu "în care trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fapte 17,28), a căuta în toate voinţa Sa, a-l vedea pe Cristos în toţi oamenii, fie apropiaţi, fie străini, a aprecia corect adevărata semnificaţie şi valoare a realităţilor vremelnice, în sine şi în legătură cu scopul omului. (Apostolicam actuositatem, nr. 4)

Rugăciunea concluzivă

Dumnezeul nostru, noi credem cu tărie că Tu eşti un Dumnezeu în trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Credem că Dumnezeu Fiul s-a făcut om şi a murit pentru păcatele noastre, şi că El va veni să judece viii şi morţii. Credem acestea şi toate adevărurile pe care Sfânta Biserică Catolică le învaţă, deoarece Tu le-ai revelat ei şi Tu nu poţi nici să înşeli nici să fii înşelat.

Spirite divin, revarsă lumina Ta cerească în sufletele noastre pentru ca noi să putem, într-o măsură oarecare, să înţelegem aceste adevăruri şi ţelul şi motivaţia existenţei noastre în această lume. Luminează-ne minţile cu lumina învăţăturii Bisericii, pentru că Tu păstrezi intact depozitul credinţei şi păzeşti învăţătura Bisericii de posibilitatea de a greşi.

Călăuzeşte minţile noastre şi prin lumina interioară a inspiraţiilor Tale divine, prin virtutea credinţei, prin revărsarea darurilor Tale şi prin harurile lucrătoare pe care ni le dai.

Fie ca noi, cei care am primit darul credinţei de la Tine, să participăm pentru totdeauna la noua viaţă a lui Cristos. Întăreşte-ne prin Sacramentele Tale. Fie ca harul Tău să ne aducă bucuria veşnică. Cu iubirea Ta, ne-ai adus de la rău la bine şi de la tristeţe la fericire. Cu binecuvântările Tale pline de har, dă curaj şi perseverenţă celor pe care i-ai chemat şi i-ai îndreptăţit prin credinţă.

Spirite Sfinte, Dumnezeul nostru, prin venirea Cuvântului Divin, Isus, între noi, fie ca lumina credinţei să strălucească în cuvintele şi acţiunile noastre. Deschide-ne inimile să primim viaţa lui Isus şi creşte orizontul nostru de credinţă, pentru ca viaţa noastră să fie pătrunsă întotdeauna de mărirea Ta şi de pacea Ta. Amin.

Exerciţii

  1. Când aţi primit virtutea credinţei pentru prima oară? Ce înseamnă credinţa?
  2. Indicaţi paşii pe care îi puteţi face pentru a vă aprofunda cunoaşterea adevărurilor credinţei catolice.
  3. Citiţi şi meditaţi un pasaj din Scriptură timp de zece minute. Timp de alte zece minute, citiţi o carte catolică ce să vă ajute în procesul de formare, precum Catehismul Bisericii Catolice, Catehismul Apostolatului Familiei sau documente şi scrieri ale Bisericii. Încercaţi să vă dedicaţi zilnic un timp pentru astfel de lecturi spirituale.

© Apostolate for Family Consecration Media Trust. All rights reserved.

Posted in Morală, Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *