Părinţii Bisericii: Secretul pentru a redescoperi credinţa

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Giovanni Preziosi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 23-24 martie 2012

Sf. Augustin

Sf. Augustin

Prezentăm interviul luat pr. Vittorino Grossi, preot din Ordinul Sfântului Augustin, scriitor şi profesor de patrologie şi patristică la Universitatea Pontificală Laterană şi la Institutul Patristic Augustinianum. Pr. Vittorino ne aşteaptă, ca de obicei, în biroul său cufundat printre cărţile sale unde ne primeşte cu un zâmbet călduros, deschis şi dezarmant, care deschide imediat inima la speranţă, tipic din ţinutul său de origine, Montefredane – un mic sătuc la porţile lui Avellino – unde s-a născut în urmă cu 77 de ani. În această plăcută conversaţie explorăm câteva tematici de actualitate stringentă pentru a redescoperi, prin regula augustiniană, motivele autentice ale credinţei noastre, mai ales în ajunul sărbătorii centrale din anul liturgic, Sfintele Paşti.

– Pr. Vittorino, doi mari Pontifi, Papa Paul al VI-lea şi Papa Benedict al XVI-lea, au acordat mare atenţie învăţăturii Sfântului Augustin. După părerea dumneavoastră, care este aspectul cel mai relevant din corpusul teologic augustinian pe care ar trebui să îl preţuiască creştinii de astăzi?

– Papa Paul al VI-lea, în cadrul Conciliului Vatican II, a pus mult accentul pe ecleziologia augustiniană care ia în considerare nu Biserica în faţa lumii, ci Biserica ce merge împreună cu lumea umană pentru a o ajuta. Iată pentru ce Sfântul Augustin a scris „Cetatea lui Dumnezeu”: dinamica principală nu este de a pune Biserica în faţa culturilor, ci a o insera în înaintarea comună a istoriei umanităţii. Augustin a susţinut mereu că Dumnezeu este supremul şi unicul bine al omului, adică omul nu are două scopuri, unul natural şi unul supranatural, ci Dumnezeu este scopul omului, motiv pentru care dacă îl pierde se pierde pe sine însuşi.

În timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea s-a celebrat, în 1986, al XVI-lea centenar al convertirii Sfântului Augustin, şi cu acea ocazie Papa a scris foarte frumoasa Scrisoare apostolică „Augustinum Hipponensem”, în care afirma că „noi toţi suntem puţin fii ai lui Augustin”. Papa Benedict al XVI-lea, la rândul său, chiar a dat doctoratul prezentând o teză referitoare la „Casa lui Dumnezeu la Augustin”.

În afară de aceasta, într-o minunată lucrare, cu titlul „Surnaturel”, scrisă în 1946 de pr. Henri-Marie de Lubac, devenit apoi Cardinal, acesta susţine exigenţa de a-l reda pe Sfântul Augustin lumii moderne, altminteri aceasta riscă să devină atee, deoarece la Augustin primatul lui Dumnezeu – Dumnezeu ca unic bine al omului – străbate toată gândirea sa, încă din momentul convertirii. După părerea mea, cred că astăzi ar trebui redescoperit raportul dintre Dumnezeu şi om în categoriile de libertate şi har, dezvoltate de Sfântul Augustin. Adică faptul că omul, care este liber, nu dispune de libertatea absolută, ci libertatea sa este un fel de libertate „corelată” cu harul lui Dumnezeu.

– În ambientele romane ale timpului s-a dezvoltat celebra controversă pelagiană, considerată apoi o învăţătură eretică de Conciliul din Efes. Sfântul Augustin a încercat să o conteste amintind creştinilor că, pentru a acţiona corect, nu putem să nu ne folosim de ajutorul harului divin. Dumneavoastră întrevedeţi vreo asemănare cu timpurile pe care le trăim?

– Pelagianismul a gândit raportul om-Dumnezeu punându-l pe om în faţa lui Dumnezeu. În schimb, conform lui Augustin, nu aceasta era viziunea pe care o oferea Revelaţia: omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa este în relaţie cu Dumnezeu, nu în faţa lui Dumnezeu. În lumea modernă s-a dezvoltat discursul despre autonomia omului în exercitarea libertăţilor sale, până acolo încât ajunge să îşi fie tată lui însuşi. Augustin susţinea deja, împotriva lui Celsus, că această viziune este falsă pentru că nu îl contemplă pe Dumnezeu ca punct de referinţă – şi Dumnezeu este scopul fiecăruia dintre noi -, astfel încât a afirmat în „Confesiuni”: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi inima noastră nu are pace până când nu se odihneşte în Tine„.

– Pentru ce este important pentru creştinii din al treilea mileniu să cunoască istoria şi scrierile Părinţilor Bisericii?

– Părinţii Bisericii reprezintă „cureaua de transmisie” a creştinismului. Au trăit într-un moment deosebit de transformare a omenirii – sfârşitul imperiului roman – în care societatea a trebuit în mod necesar să găsească noi structuri instituţionale şi, prin urmare, şi creştinii au trebuit să elaboreze un nou raport între credinţă şi cultură, între credinţă şi politică şi aşa mai departe, motiv pentru care uneori au fost constrânşi să facă nişte compromisuri în dauna revelaţiei credinţei. Tocmai pentru aceasta consider că este extrem de dorit să se redescopere studiul Părinţilor Bisericii, pentru că ei reprezintă elementul de transmitere a revelaţiei creştine acolo unde nu au fost aceste compromisuri, deoarece a fost transmisă în mod autentic Vestea cea Bună a lui Isus. Îi numim astăzi Părinţi ai Bisericii pentru că, într-un anumit sens, noi am fost născuţi de ei din punct de vedere cultural.

– În lumina învăţăturilor patristice, care ar trebui să fie, după părerea dumneavoastră, modus vivendi al creştinului şi al Bisericii în acest context istoric deosebit?

– Cred că astăzi Biserica nu este un institut care trebuie să se pună în faţa societăţii, este o instituţie religioasă care trebuie să meargă împreună cu societatea. Pentru aceasta ceea ce se cere astăzi de la Biserică este mai degrabă contribuţia pe care o poate aduce la soluţionarea marilor probleme pe care le străbate societatea modernă. Desigur, Biserica a avut dintotdeauna un respect foarte mare faţă de viaţă: să ne gândim că în timpul Părinţilor Bisericii, nimeni nu putea să avorteze. Creştinii le trimiteau pe cele pe care noi astăzi le numim surori, adică pe fecioarele consacrate, în locurile unde erau expuşi copiii pentru a muri, şi îi luau sub propria pază pentru a-i îngriji, astfel încât, spune Sfântul Augustin: „fără a fi mame, au învăţat să fie mame”. Să ne mai gândim şi la faptul că un judecător avea posibilitatea de a condamna la moarte, în timp ce un judecător creştin nu putea să facă aceasta, sau că nu le era permis creştinilor să participe la război, pentru că în război se ucide.

– Pr. Vittorino, după părerea dumneavoastră catolicii de acum vor fi capabili să redescopere caracterul extraordinar şi dimensiunea profetică a spiritului creştin din primele secole?

– Când a fost inaugurat Institutul Patristic Augustinian, în anul 1970, Papa Paul al VI-lea a ţinut un discurs minunat, susţinând că se aşteaptă ca tocmai prin studiul Părinţilor, Biserica să poată reîntineri, pentru a fi mai aproape de persoane, reînnoind şi modul de a administra Sacramentele, liturgia şi chiar cercetarea teologică şi gândirea creştină. Într-adevăr, Papa Paul al VI-lea simţea că Biserica era îmbătrânită, motiv pentru care unul dintre primele obiective pe care şi le-a fixat a fost acela de a o reîntineri prin studiul şi aprofundarea Părinţilor Bisericii, în aşa fel încât să se redescopere şi să se valorizeze rădăcinile creştine pe care se întemeiază credinţa noastră.

Augustinianum are acum aproape de 50 de ani, şi actualmente are 200 de studenţi în specializarea patristică, iar ei transmit apoi ceea ce au învăţat aici în alte instituţii culturale. De la Roma până la Berlin, astăzi catedrele de istorie creştină antică sunt încredinţate celor care au obţinut doctoratul în cercetare la Augustinianum. Aş spune că suntem aproape în primăvara cunoaşterii acestei istorii a Bisericii, a acestei gândiri creştine care a ajuns până la noi. Aşadar, consider că va trebui să avem răbdarea şi grija de a şti să scoatem afară, în anii care vin, acest enorm tezaur pentru credinţa noastră.

– Ce autori aţi sfătui dumneavoastră să fie citiţi?

– În general pentru Biserica Orientală este Origene, marele învăţător din Alexandria, în timp ce în ceea ce priveşte Occidentul este Sfântul Augustin. Pentru Asia Mică trebuie amintit Sfântul Irineu, care a pus accentul mai ales pe prietenia lui Dumnezeu cu omul, susţinând că Isus s-a întrupat pentru a-l obişnui pe om să intre în prietenia cu Dumnezeu, şi acest lucru are loc chiar în Biserică. Iată pentru ce noi avem o mare respiraţie eclezială atât la Sfântul Irineu cât şi la Sfântul Augustin. Astăzi suntem adesea mai înclinaţi să vorbim despre suferinţele Bisericii şi ale creştinătăţii, ne aflăm mereu într-o fază critică, în schimb aceşti Părinţi vorbesc mereu despre iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Biserică.

Scrisoarea către Diognet sau alte scrieri apologetice din secolul al II-lea şi al III-lea ar putea să fie utile şi astăzi?

– Când vorbim astăzi despre apologetică în general vorbim despre apărare. Această generaţie de apologeţi a apărat în schimb viziunea creştină despre lume nu prin polemici dialectice, ci încercând mai degrabă să explice motivaţiile credinţei. De exemplu Iustin, un palestinian care a ajuns aici la Roma, susţinea că Cuvântul lui Dumnezeu a creat totul, motiv pentru care în orice om care se naşte, în întreaga creaţie, sunt prezente seminţele Cuvântului. Atunci creştinul care cunoaşte Cuvântul trebuie să se relaţioneze cu celelalte culturi nu în mod ostil, ci căutând seminţele Cuvântului prezente în orice cultură.

În Scrisoarea către Diognet, la un moment dat se simte atât de mult măreţia mesajului creştin, încât autorul concluzionează afirmând că noi suntem sufletul lumii, motiv pentru care acolo unde este un creştin palpită viaţa. Cu Conciliul Vatican II şi Lumen gentium au fost recuperaţi Părinţii Bisericii, trecând de la o teologie esenţialistă, adică întemeiată pe argumente şi pe logica acestor explicaţii, la o teologie existenţială, adică pornind de la un nou dialog teologic cu omul. Sfântul Augustin şi Părinţii Bisericii trebuie recuperaţi pentru că au făcut o teologie existenţială, pentru că ei, păstori legaţi de poporul lui Dumnezeu, au întemeiat teologia lor pe dialogul direct cu credincioşii şi nu pe studiul unei cărţi pentru a o contesta într-o altă carte. În afară de aceasta, pentru Părinţi teologia este o mediere de limbaj, pentru a-l ajuta pe credincios să trăiască credinţa sa în ambientul cultural în care este inserat, altminteri riscă să devină un disociat.

– Pentru predicile din Postul Mare, pr. Raniero Cantalamessa a ales să aprofundeze figurile lui Atanasie, Vasile, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nissa. Ce părere aveţi?

– Pr. Cantalamessa i-a privilegiat anul acesta pe Părinţii din Capadocia, care proveneau dintr-un ambient grec. Numitorul comun care îi uneşte pe aceşti Părinţi este lupta împotriva arianismului, înţeleasă în sensul de a defini mai bine adevărata natură a lui Isus Cristos, pentru a reafirma solemn că Logosul este Dumnezeu. Deci nu aparţine creaţiei – chiar dacă arianii susţineau că este primul născut al creaţiei – ci El este împreună-veşnic cu Tatăl. Părinţii din Capadocia au teoretizat raportul dintre lumea creştină şi lumea clasică ce murea. Nu au dispreţuit lumea clasică, dimpotrivă, în vestita „Scrisoare către tineri” a Sfântului Vasile al Cezareei se spune că trebuie căutat în ea binele care există şi trebuie însuşit „asemenea albinei care culege mierea din orice floare fără a o distruge”.

Aşadar creştinismul, în acest sens, a păzit această moştenire preţioasă şi a şi salvat-o de căderea imperiului roman pentru că atât Vasile cât şi fratele lui, Grigore, devenit apoi Episcop de Nissa, şi de asemenea prietenul Grigore din Nazianz, fuseseră studenţi la Atena. Întorşi în Capadocia, au dat imensei lumii creştine o direcţie tocmai în acest raport cu clasicitatea, şi în afară de aceasta au adus o contribuţie valoroasă în definirea doctrinei trinitare de care noi ne folosim şi astăzi. Există apoi un alt aspect pe care pr. Cantalamessa l-a scos în evidenţă subliniind că Duhul Sfânt este comuniune în Treime. S-a vorbit mult despre Duhul Sfânt – până acolo încât i s-a dedicat chiar un Conciliu în 381, la Constantinopol – ca legătura în Treime, dăruit de Isus Bisericii Sale şi creştinilor.

Aşadar, dincolo de limitele umane pe care fiecare dintre noi le poate avea în dialogul cu Dumnezeu, există acest ceva în plus, acest Duh supliment de iubire, care ne face să trecem peste orice ofensă primită. Acest concept se aplică pe deplin soţilor creştini, pentru că iubirea lor este binecuvântată cu sigiliul Duhului Sfânt, care îi va ajuta să se iubească pentru totdeauna. Trebuie să intrăm în ordinea de idei că noi toţi suntem oameni sărmani, motiv pentru care dacă nu profităm de aceste daruri supranaturale, în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne confruntăm cu limitele noastre umane cu toate consecinţele care se pot imagina.

– Studiul şi aprofundarea Părinţilor Bisericii pot să fie funcţionale pentru noua evanghelizare şi pentru Anul Credinţei?

– În ceea ce priveşte Anul Credinţei, cu siguranţă vor fi puse în circulaţie multe texte patristice. Îndeosebi „Confesiunile” Sfântului Augustin, şi pentru faptul că Papa Benedict al XVI-lea, în motu proprio care convoacă Anul Credinţei, l-a indicat pe Sfântul Augustin ca însoţitor al omului modern pe drumul de credinţă care ajunge la Isus Cristos.

(Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)

Posted in Interviu, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *