De ce pâine de grâu?

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 aprilie 2012.
Print Friendly

Autor: David P. Lang
Traducere: Manuela Olteanu
Sursa: This Rock, ianuarie 2009

Frângerea pâinii

Frângerea pâinii

Mulţi oameni sunt uimiţi de faptul că Biserica nu permite folosirea pentru pâinea de la Sfânta Împărtăşanie a unei alte făini decât cea de grâu. În schimb, Biserica recomandă ca aceia care de exemplu suferă de boala celiacă [1], să fie împărtăşiţi doar cu vinul sacramental. Pentru mulţi această recomandare pare arbitrară, inflexibilă sau chiar crudă. Pare o discriminare injustă a-i exclude pe cei suferinzi de această boală de la împărtăşirea cu ostia consacrată, asemenea majorităţii credincioşilor. Cei care susţin această poziţie se întreabă ce diferenţă ar fi dacă pâinea pentru Împărtăşanie ar fi făcută cu alt fel de făină. Chiar l-ar interesa pe Isus dacă pâinea ar fi făcută cu făină de grâu sau cu alt tip, care nu conţine gluten (ca de exemplu de orez)?

Să începem răspunsul la aceste întrebări prin a reaminti faptul că toate Sacramentele folosesc lucruri materiale drept canale ale harului, realizând cu adevărat efectele spirituale pe care le simbolizează. Este evident că unele materiale sunt mai potrivite decât altele mare la a sluji la o anumită funcţie simbolică. Acest fapt nu aşează unele materiale pe o poziţie inferioară ca demnitate faţă de altele, ci le consideră doar mai puţin potrivite în valoarea lor reprezentativă pentru un anume scop. De exemplu, când Domnul nostru a instituii Sacramentul Botezului, drept renaştere spirituală, El a vorbit explicit despre apă (Ioan 3,5). Într-adevăr, doar apa este substanţa potrivită pentru Botez, deoarece mai mult ca oricare alt lichid este aptă pentru a simboliza ceea ce se produce în suflet: curăţarea de păcat şi regenerarea la viaţa nouă a harului sfinţitor.

Întrebarea iniţială aşteaptă încă răspunsul. De ce, dintre toate grânele, grâul este cel mai potrivit pentru Preasfântul Sacrament, în care Cristos însuşi este cu adevărat prezent sub forma pâinii? (Matei 26,26, Marcu 14,22, Luca 22,19, 1Corinteni 11,23-24, Catehismul Bisericii Catolice nr. 1375-1377). În primul rând, grâul este asociat cu semănarea, căderea, zdrobirea, îngroparea, dar apoi reînvie pentru a deveni pâine şi a hrăni mulţimile. Acestea toate sunt simboluri ale patimii, morţii, învierii lui Cristos şi ale comuniunii cu Biserica Sa prin jertfa liturgică. Mai mult, în lumina soarelui, un lan de grâu străluceşte ca aurul. Vasele sacre în care se ţine Preasfântul Sacrament sunt făcute din aur, un metal scump, asociat cu acest Sacrament.

Unii ar putea însă spune că aceste proprietăţi le au şi alte cereale. Ceea ce ar putea însemna că acele cereale ar putea fi la rândul lor materie validă pentru Preasfântul Sacrament – cel puţin în cazul în care este necesară o excepţie de la practicile standard ale disciplinei Bisericii. Adevărul este că această doctrină catolică nu poate fi demonstrată folosind doar raţiunea umană. Poate fi totuşi justificată pe baza Scripturii. Astfel, orice creştin care acceptă Scriptura drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu ar trebui să fie capabil de a înţelege motivele profunde ale acestei poziţii a Bisericii Catolice.

O imagine a lui Cristos…

Ştim că Isus s-a numit pe sine „pâinea vieţii” (Ioan 6,35.48.51). De asemenea, ne amintim că în Evanghelia după Ioan 12,24, în timpul Săptămânii Patimilor, Isus aseamănă trupul Său cu grâul, spunând: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”. Aici observăm simbolurile însămânţării, căderii, îngropării şi învierii referindu-se la Cristos însuşi, El devenind astfel „pâinea vieţii” (în 1Corinteni 15,20, Pavel sugerează acelaşi lucru).

Apostolii Săi şi succesorii lor

În timpul Cinei celei de Taină, Isus îl compară pe Petru (şi prin extensie şi pe ceilalţi apostoli) cu grâul (Luca 22,31-32), când îi pune în gardă: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi”. Aceste cuvinte implică participarea Episcopilor şi a preoţilor (succesorii şi delegaţii apostolilor) la lucrarea mântuitoare a Domnului. Şi ei trebuie să treacă printr-un proces asemănător cu treierarea grâului, care în final devine pâine pentru a-i întări pe ceilalţi. Cu alte cuvinte, ei sunt alter Christi cu misiunea de a hrăni Biserica cu roadele jertfei lor de sine (a se vedea şi Geneza 3,19). Dacă Cristos este „pâinea vieţii”, la fel sunt şi slujitorii Bisericii.

Laicii

Laicii, parte a Bisericii, sunt şi ei asemănaţi cu grâul în parabola grâului şi a neghinei. Matei 13,24-30, se încheie cu îndemnul: „Grâul adunaţi-l în grânarul meu”. De remarcat faptul că în Psalmul 1,4, necredincioşii sunt asemănaţi cu pleava, rămăşiţele spicelor după treierat, altă referinţă la grâu. Termenul pentru pleavă în latină este detritus şi cel pentru grâu este triticum – aşadar, ca într-un joc de cuvinte, pleava este ceva des-grânat. Sfântul Ioan Botezătorul a precedat analogia lui Cristos între cei aleşi şi grâu, în contradicţie cu cei pierduţi şi pleava, spunând mulţimilor că acela care va veni după el „grâul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge” (Matei 3,12, Luca 3,17).

Biserica Universală

În fine, în Marcu 4,26-28, Isus compară creşterea întregii Bisericii (cu El ca şi Cap, cf. Efeseni 1,22-23;5,23) cu procesul de coacere a grânelor, în diferite etape. Unele versiuni ale traducerii vorbesc nu despre boabe în general, ci chiar despre grâu (vezi şi 1Corinteni 15,37). Deoarece Euharistia este Sacramentul unităţii, conţinând în esenţă toate bunurile Bisericii Universale (cel mai important dintre ele fiind Capul ei), substituirea făinii de grâu cu cea din alte cereale este de neconceput, ţinând cont de toate pasajele biblice analizate până acum.

Pavel: „Îl imit pe Cristos”

Pe lângă aceste texte evidente, în Biblie mai întâlnim şi o întrepătrundere de teme mult mai subtile. În Matei 26,26, Marcu 14,22, Luca 22,19 şi 1Corinteni 11,23-24, suntem martorii aceluiaşi eveniment pascal. Isus ia pâinea, o binecuvântează, o frânge, în timp ce rosteşte formula de consacrare a Euharistiei: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Apoi, în Luca 24,30-31.35, întâlnim scena cu discipolii mergând pe drumul spre Emaus, recunoscându-l pe Domnul Înviat numai „la frângerea pâinii”. În Fapte 2,42 vedem cum membrii Bisericii primare „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune”. În 1Corinteni 10,16, Pavel întreabă retoric: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu Trupul lui Cristos?” Ultimele două pasaje biblice citate se referă la continua reînnoire a Cinei celei de Taină în Sfânta Liturghie, aşa cum a poruncit Isus.

Desigur, aceste versete sunt arhi-cunoscute, până la punctul în care aproape devin banale. La o primă vedere par să nu aibă nici o legătură cu discuţia noastră despre grâu ca fiind singura materie primă acceptată pentru pâinea liturgică. Dar în Fapte 27,35-38, se spune că Pavel „a luat pâinea, i-a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând-o, a început să mănânce”. Urmează apoi argumentul decisiv, în următoarele versete (Fapte 27,38), de unde se înţelege clar că pâinea folosită de Pavel era de grâu. Pavel declară în 1Corinteni 11,1 că „îl imită pe Cristos”. De aceea el nu ar fi deviat de la ceea ce a făcut Cristos la Cina cea de Taină. Discipolii urmau îndeaproape îndemnurile Învăţătorului, incluzând ingredientele fundamentale pentru Liturghie. Cu toate că ceea ce este descris în pasajul din Fapte 27 nu este o Liturghie în adevăratul sens al cuvântului, simbolismul frângerii pâinii regăsit aici sugerează că pâinea de la Cina cea de Taină a fost de grâu.

Probabilitatea Paştilor

Un argument auxiliar duce la consultarea Vechiului Testament. Deoarece Cina cea de Taină a fost o celebrare a Paştilor, este logic să fi fost folosită aceeaşi pâine nedospită pe care o folosise şi Moise la celebrarea mesei pascale. Unii ar putea avea convingerea că acea pâine era de orz, deoarece în Ioan 6, Isus a înmulţit pâini de orz pentru a sătura mulţimile, înainte de a ţine discursul despre Pâinea Vieţii – o minune care a prefigurat într-adevăr transformarea pâinii în Trupul Său în Joia Sfântă.

Dacă citim însă Exod 9,22-32;10,4-6.12-15, găsim relatat faptul că plaga grindinei asupra Egiptului a distrus toate culturile de orz şi in. De asemenea, invazia de lăcuste care a urmat a distrus tot ce a mai rămas după grindină. Dar conform versetului 9,32, „grâul şi ovăzul nu s-au stricat, pentru că acestea erau mai târzii”. Nu mult după aceste evenimente a urmat ieşirea evreilor din Egipt, aşadar lipsa orzului se făcea însă simţită. Singurele alternative rămăseseră grâul şi ovăzul. Având în vedere textele citate anterior, dintre care nici unul nu menţionează măcar orzul, deducem prin eliminare că Isus a folosit pâinea de grâu la Cina cea de Taină. Aceea a fost prima Liturghie, ale cărei atribute esenţiale nu pot fi schimbate, aşadar, în concluzie, materia validă pentru transsubstanţiere este pâinea de grâu.

Grâul vieţii

În Cântarea Cântărilor 7,3 se profeţeşte despre mireasa (prefigurare atât a Preasfintei Fecioare cât şi a Bisericii) al cărei trup este „snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp”. Acest vers este semnificativ, deoarece Fecioara Maria l-a purtat în pântecele său pe Mesia, devenind astfel femeia „plină de har” (Luca 1,28), Maica plină de „grâu”. Cristos este prezentat în mod continuu lumii, în fiecare Sfântă Liturghie, din pântecele sacru al Bisericii, astfel că „trupul” Bisericii („fără pată”, conform Efeseni 5,25-27, Apocalips 21,2.10-11) este de asemenea plin de „grâu”. În consecinţă Isus, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35.48.51), este în mod irevocabil „grâul vieţii”. Dar nu putem închide încă discuţia. Găsim şi alte profeţii şi evenimente din Vechiul Testament care prefigurează identificarea trupului lui Cristos cu grâul.

În primul rând, pentru ritul consacrării la preoţie a lui Aaron şi a fiilor săi, Domnul îi spune lui Moise să facă „cu făină aleasă de grâu, nişte azime, turte nedospite, frământate cu untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn”. (Exod 29,2). Contextul acestui verset este plin de prevestiri ale Liturghiei: făina, sângele şi vinul prefigurează jertfa lui Isus. De asemenea, referinţa la uleiul de măsline amestecat cu făină, regăsită în Levitic şi Numeri, simbolizează acţiunea Spiritului Sfânt, care la epicleză este invocat să coboare pe altar şi să transforme pâinea în Trupul lui Cristos.

În Isaia 55,10-11 găsim o analogie între ploaia cerească care udă pământul (făcându-l fertil pentru însămânţare şi roadă) şi „cuvântul” trimis de Dumnezeu să îi îndeplinească misiunea. Într-adevăr, ştim din Ioan 1,1 şi Apocalips 6,9,19,13 că acest „cuvânt” venind de la Dumnezeu Tatăl este Răscumpărătorul nostru, Domnul Isus Cristos. Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Drept, care a căzut din cer ca roua peste un deşert al păcatului, este sămânţa rodnică a Tatălui care ne asigură pâinea spirituală (Ioan 6,32-35.48-58).

Cristos – Grâul cel mai bun

Ce legătură au toate acestea cu grâul? O cheie a problemei o găsim în Ieremia 23,28-29. Aici Dumnezeu este revelat ca un foc şi ca un ciocan care sfărâmă stânca, şi de asemenea Cuvântul divin este comparat cu grâul. Sfântul Ioan Botezătorul, vestind pe Mesia, spunea că acesta „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” şi îşi va curăţa aria şi îşi va strânge „grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge” (Luca 3,17).

Cristos este semănătorul seminţei supranaturale. El este Cuvântul Veşnic răspândind cuvântul evanghelic al adevărului în parabola de la Matei 13,1-23. Deoarece acest pasaj este imediat înaintea parabolei despre grâu şi neghină (Matei 13,24-30), deducem că sămânţa semănată este grâu. Însă unele dintre aceste boabe de grâu sunt călcate în picioare, culese de păsări, zdrobite şi înăbuşite de spini – probabil o profeţie tainică privind suferinţa lui Cristos şi a sfinţilor atunci când cuvântul adevărului este respins şi Pâinea Vieţii dispreţuită (vezi Ioan 15,20; Luca 10,16).

Dacă ne întoarcem cu observaţiile asupra textului din Ieremia 23, îl auzim pe Domnul comparându-şi Trupul (şi pe credincioşii uniţi cu El) cu grâul, deoarece atât El cât şi cei care îl urmează sunt boabe de grâu sfărmate pentru a face pâinea care se înalţă spre a aduce mântuire omenirii. Deşi recunoaştem chipul desfigurat al lui Cristos în orice suferinţă, pe de altă parte, contemplăm chipul Cuvântului întrupat atunci când prevalează caritatea – atunci când pâinea este frântă şi împărţită tuturor prin actele milei spirituale şi trupeşti (vezi Isaia 21,14;58,6-8 şi Matei 25,34-40). În Psalmul 80,15 este proclamată promisiunea divină de a hrăni Biserica Sa cu „grâul cel mai ales”, acesta fiind Fiul Său preaiubit, care se identifică clar cu grâul.

O jertfă la fel de preţioasă ca aurul

În special în Vechiul Testament există episoade în care grâul este comparat cu aurul. În 1Cronici 21,18-28 ni se vorbeşte despre un interesant târg între regele David şi Ornan Iebuseul (un locuitor al Ierusalimului). David dorea să cumpere de la Ornan un pământ pentru un jertfelnic. Ornan a vrut să ofere terenul fără nici o plată, plus „boi pentru ardere de tot şi uneltele de treierat ca lemne pentru foc şi grâu pentru prinos”. Regele a refuzat ca darul să fie gratuit şi a insistat să îi plătească lui Ornan o sumă mare în aur.

Este remarcabil faptul că această jertfă de ardere a fost adusă pe Muntele Moriah, unde Avraam a urcat să îl aducă jertfă pe fiul său Isaac (un prototip al lui Cristos), unde a fost construit mai apoi templul original al lui Solomon. Aproape de acel loc, în Ierusalim, a fost jertfit Fiul lui Dumnezeu (numit în Evanghelii şi Fiul lui David), pe lemnul crucii, ca ispăşire pentru păcatele lumii. Prin urmare, grâul treierat simbolizează trupul zdrobit al lui Cristos, considerat ca aur preţios, care de-a lungul secolelor a fost folosit pentru fabricarea vaselor pentru Preasfântul Sacrament.

Mai apoi, în 1Samuel 6,1-15 ni se povesteşte despre trimiterea înapoi în Israel, la Betşemeş (Casa Luminii, sau Casa Soarelui), a chivotului legământului, într-un car nou tras de două vaci, însoţit de o ladă cu obiecte din aur, ca jertfă pentru păcat. Locuitorii din Betşemeş, care „secerau grâul în vale”, s-au bucurat să îl vadă, „au despicat lemnele carului, iar vacile au fost aduse ardere de tot Domnului”, obiectele de aur fiind aşezate pe o piatră mare. Acest pasaj conţine o tipologie extraordinar de profundă ce gravitează în jurul lui Cristos („lumina lumii” în Ioan 8,12;9,5 şi „soarele dreptăţii” în Maleahi 3,20), a Mariei (pe care Litania de la Loreto o numeşte „Casa Aurului” şi „Chivotul Legământului”, pornind de la Apocalips 11,19;12,1) şi a vizitei ei la Elisabeta, a manei Euharistiei oferite de Cristos – Noul Moise şi Grâul de Aur.

Există o diferenţă

Bazându-se pe o abundenţă copleşitoare de referinţe biblice (şi mai există încă multe), Biserica nu poate să accepte alte cereale în afară de grâu ca fiind materie validă pentru Euharistie. Transsubstanţierea, transformarea pâini în Trupul lui Cristos, poate avea loc doar dacă se foloseşte făină de grâu nealterată (vezi CBC nr. 1412 şi CIC can. 924). Nu există nici un suport biblic pentru nici un alt fel de cereale. Chiar şi orzul ocupă un depărtat loc al doilea – să nu mai vorbim despre secară, mei, sau orez, acesta din urmă nefiind menţionat nici măcar o dată. Într-adevăr, simbolismul puternic al grâului predomină, până la excluderea celorlalte cereale, în parabolele metaforice ale lui Cristos despre El însuşi, ierarhia apostolică, aleşii Lui, şi chiar istoria Împărăţiei Lui pe pământ. Nu este o exagerare să spunem, potrivit chiar afirmaţiilor lui Cristos, că întreaga Biserică, atât Capul cât şi membrele ei, trebuie privite ca un lan de grâu. De aceea „o pâine, un trup”, amintite în 1Corinteni 10,16-17;12,12-13 şi Efeseni 4,4, fără dubiu se referă la faptul că trupul universal al Bisericii trebuie considerat o pâine de grâu.

Împreună în Cristos

În concluzie ce ar trebui făcut în situaţia tristă a celor care suferă de afecţiunea celiacă? Din fericire, există acum o pâine de grâu cu conţinut scăzut de gluten, aprobată de Biserică, pâine din care chiar şi o mică bucăţică este suficientă pentru a-l primi pe Isus, care este prezent întreg („trup, sânge, suflet şi divinitate”) în fiecare bucăţică tangibilă dintr-o ostie consacrată. Puţinele persoane care pot avea o reacţie alergică chiar şi la cea mai mică părticică de pâine cu conţinut scăzut de gluten pot să îl primească pe Cristos întreg consumând doar câteva picături din Sângele Său preţios, sub forma vinului de struguri consacrat.

Cu toate acestea, pâinea pentru altar valid ă trebuie să conţină o anumită cantitate de gluten. În mod ironic, prezenţa acestei substanţe vâscoase potenţial alergenice face făina de grâu (mai mult decât cea din orice alt tip de cereale) să posede în mod natura o consistenţă foarte coezivă. Este aşadar capabilă să joace, la gradul superlativ, rolul sacramental de a reprezenta unitatea Bisericii (trupul lui Cristos) în comuniune cu Capul ei. Aşa după cum spune Paul în Coloseni 1,17, „toate se ţin prin El”- aşa cum în aluatul din făină de grâu întregul amestec stă împreună în virtutea proteinei lipicioase. Să remarcăm de asemenea Psalmul 121,3, în care Ierusalimul, interpretat mistic ca fiind Biserica, este văzut ca o cetate „ale cărei porţi sunt strâns-unite” – sau „făcută dintr-o bucată”, în alte traduceri.

A ieşit deja mult bine din această controversă deranjantă. Aşa cum se întâmplă adesea în urma unor erezii, acum avem o mai înţelegere mai puternică a ceea ce este în joc aici. Înţelegem de ce Biserica nu poate face excepţii cu privire la ceea ce poate părea, la o privire superficială, o problemă minoră în privinţa căreia se poate face un compromis. Şi putem începe să înţelegem că Dumnezeu cere standarde atât de înalte pentru celebrarea Sacramentelor pentru ca fiii Lui să nu cadă în greşeala gnostică de a crede că materia nu are importanţă.

Gnosticismul în centrul problemei

La originea multor bătălii ale culturii contemporane stă un conflict cu privire la relevanţa materiei şi distincţiile materiale. Gnosticismul, revenind periodic în istorie, a căutat cu dispreţ să exalte conştiinţa şi voinţa umană în detrimentul elementelor trupeşti cu o demnitate mai mică. În zilele noastre, prin progresul ştiinţific contemporan, o ideologie utilitaristă influentă a dus la considerarea embrionilor umani drept bunuri de consum ce pot fi fabricate spre folosul părinţilor sau drept ţesuturi embrionare consumabile, folosite pentru aşa-zise scopuri nobile (cum ar fi prelevarea de organe sau de celule rădăcină).

Indiferentismul gnostic vis a vis de materie a invadat, în mod nesurprinzător, şi domeniul Sacramentelor. Susţinătorii feminismului consideră că sexul unei persoane nu are relevanţă pentru preoţie, în timp ce promotorii agendei homosexuale cer recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. În joc este faptul dacă persoanele umane se bucură de prerogativele de a stabili materia potrivită pentru Sacramente.

Puţin este suficient

În „Normele pentru folosirea pâinii sărace în gluten şi a mustului” (22 august 1994), Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a declarat că pâinea fără gluten este „materie invalidă pentru celebrarea Euharistiei”, dar „ostiile cu nivel scăzut de gluten sunt materie validă, dacă ele conţin suficient gluten pentru a putea obţine pâinea, nu sunt adăugaţi nici un fel de aditivi străini şi dacă procedura prin care se fac ostiile nu alterează natura substanţei pâinii”.

Notă
[1] Boala celiacă constă în intoleranţă la gluten, adică consumul oricăror cereale care conţin o anumită proteină (alpha-gliadin) provoacă o reacţie alergică ce produce vătămarea gravă a intestinului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *