Sf. Vasile şi credinţa în Spiritul Sfânt

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Cristian A. Sabău
Sursa: Cantalamessa.org

Sf. Vasile cel Mare

Sf. Vasile cel Mare

1. Credinţa se sfârşeşte la lucruri

Filozoful Edmund Husserl a rezumat programul fenomenologiei sale în motoul: Zu den Sachen selbst – Să ne întoarcem spre lucrurile înseşi!, a merge spre lucrurile înseşi, spre lucruri aşa cum sunt în realitate, înainte de a le conceptualiza şi formula. Un alt filozof care a venit după el, Sartre, spunea: „Cuvintele şi, cu ele, semnificaţia lucrurilor şi modurile de folosire a lor” nu sunt decât „semne subtile ale recunoaşterii pe care oamenii le-au trasat pe suprafaţa lor”: trebuie să trecem dincolo de ele pentru a avea revelaţia bruscă, care lasă fără suflare, a „existenţei” lucrurilor [1].

Sfântul Toma de Aquino formulase cu mult înainte un principiu analog referitor la lucrurile sau obiectele credinţei: „Fides non terminatur ad enunciabile, sed ad rem”: credinţa nu se sfârşeşte la cele enunţate, ci la realitate [2]. Părinţii Bisericii sunt modele de nedepăşit ale acestei credinţe care nu se opreşte la formule, ci merge la realitate. Trecută vremea de aur a marilor părinţi şi doctori, asistăm aproape imediat la ceea ce un cercetător al gândirii patristice defineşte ca „triumful formalismului” [3]. Concepte şi termeni, precum substanţă, persoană, ipostază, sunt analizate şi studiate pentru ele însele, fără a face în mod constant referinţă la realitatea pe care artizanii dogmei au încercat să o exprime prin ele.

Atanasie este poate cazul cel mai exemplar al unei credinţe care se preocupă mai mult de lucru decât de enunţarea sa. Pentru o perioadă, după Conciliul de la Niceea, el aproape că părea să ignore termenul homousios, consubstanţial, în pofida faptului că definea cu tenacitatea pe care am văzut-o data trecută conţinutul său, şi anume deplina dumnezeire a Fiului şi egalitatea Sa cu Tatăl. Este gata chiar să accepte termeni echivalenţi pentru el, cu condiţia să fie clar că se intenţionează menţinerea fermă a credinţei de la Niceea. Numai într-un al doilea moment, când şi-a dat seama că acel termen era unicul care nu lăsa portiţe ereziei, el l-a folosit tot mai mult.

Acest fapt trebuie notat pentru că cunoaştem pagubele aduse comuniunii ecleziale de faptul de a da mai multă importanţă acordului asupra termenilor decât celui asupra conţinutului credinţei. În ultimii ani s-a putut restabili comuniunea cu unele Biserici Orientale, aşa-numite monofizite, recunoscând faptul că contrastul lor cu credinţa de la Calcedon stătea în semnificaţia diferită atribuită termenilor de ousia şi ipostasi, şi nu în substanţa doctrinei. Şi acordul dintre Biserica Catolică şi Federaţia Mondială a Bisericilor Luterane asupra temei justificării prin credinţă, semnat în 1998, a demonstrat că contrastul de secole asupra acestui punct era mai mult în termeni decât în realitate. Formulele, odată elaborate, tind să se fosilizeze, devenind steaguri şi semne de apartenenţă, mai mult decât o expresie a credinţei trăite.

2. Sfântul Vasile şi dumnezeirea Spiritului Sfânt

Astăzi ne urcăm pe umerii unui alt gigant, Sf. Vasile cel Mare (329-379), pentru a căuta să pătrundem cu el într-o altă realitate a credinţei noastre, Spiritul Sfânt. Vom vedea imediat cum şi el este un model al credinţei care nu se opreşte la formule, ci merge la realitate.

Despre dumnezeirea Spiritului Sfânt, Vasile nu spune nici primul nici ultimul cuvânt, adică nu este cel care deschide dezbaterea şi nici cel care o închide. Cel care a deschis dezbaterea în jurul statutului ontologic al Spiritului a fost Atanasie. Până la el, doctrina în jurul Mângâietorului rămăsese în umbră, şi se înţelege şi de ce: nu se putea defini poziţia Spiritului Sfânt în dumnezeire înainte ca să fie definită cea a Fiului. De aceea se repeta doar în simbolul credinţei: „şi cred în Spiritul Sfânt„, fără alte adăugiri.

Atanasie, în Scrisorile către Serapion, începe dezbaterea care va duce la definirea dumnezeirii Spiritului Sfânt la Conciliul de la Constantinopol din 381. Învaţă că Spiritul este pe deplin dumnezeiesc, consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul, că nu aparţine lumii creaturilor, ci celei a Creatorului şi dovada, şi aici, este că contactul cu El ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte, ceea ce nu ar putea să facă dacă nu ar fi fost El însuşi Dumnezeu.

Am spus că Vasile nu spune nici primul nici ultimul cuvânt. El se reţine de la a aplica Mângâietorului titlul de „Dumnezeu” şi acela de „consubstanţial”. Afirmă cu claritate credinţa în deplina dumnezeire a Spiritului folosind expresii echivalente, precum egalitatea cu Tatăl şi cu Fiul în adoraţie (izotomie), omogenitatea Sa, şi nu eterogenitatea, faţă de Tatăl şi Fiul. Sunt termenii cu care dumnezeirea Spiritului Sfânt a fost definită la Conciliul ecumenic de la Constantinopol din 381 şi care construiesc articolul de credinţă asupra Spiritului Sfânt pe care îl mărturisim şi astăzi în Crez.

Această atitudine prudentă a lui Vasile, care căuta să nu îndepărteze şi mai mult partidul adversar al macedonenilor, i-a atras critica lui Grigore din Nazianz, care îl aşează pe prietenul său printre aceia care au avut destul curaj să se gândească că Spiritul Sfânt este Dumnezeu, dar nu destul pentru a-l proclama în mod explicit. Înlăturând orice zăbavă, el scrie: „Spiritul este deci Dumnezeu? Cu siguranţă! Este consubstanţial? Da, dacă este adevărat că este Dumnezeu” [4].

Dacă aşadar Vasile nu spune, despre teologia Spiritului Sfânt, nici primul nici ultimul cuvânt, de ce să îl alegem tocmai pe el ca învăţător al nostru în credinţa în Mângâietorul? Pentru că Vasile, precum Atanasie, este mai preocupat de „lucru” decât de formularea sa, mai mult de deplina dumnezeire a Spiritului decât de termenii cu care se exprimă o astfel de credinţă. Lucrul, pentru a ne exprima în termenii lui Toma de Aquino, îl interesează mai mult decât enunţarea sa. El ne transportă în centrul persoanei şi acţiunii Spiritului Sfânt.

Întâlnim la Vasile o pneumatologie concretă, trăită, nu scolastică, ci „funcţională” în sensul cel mai pozitiv al termenului, şi este ceea ce o face în mod deosebit actuală şi utilă pentru noi astăzi. Din cauza cunoscutei probleme cu Filioque, pneumatologia a sfârşit prin a se restrânge de-a lungul secolelor aproape numai la problema modului de purcedere a Spiritului Sfânt: dacă numai de la Tatăl, aşa cum spun orientalii, sau şi de la Fiul, aşa cum mărturisesc latinii. Ceva din pneumatologia concretă a Părinţilor a rămas în tratatele despre „Cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt”, dar limitat la domeniul sfinţirii personale şi al vieţii contemplative.

Conciliul Vatican II a început o reînnoire în acest domeniu, de exemplu atunci când a adus carismele de la hagiografie, adică de la vieţile sfinţilor, la ecleziologie, adică la viaţa Bisericii, vorbind despre ele în Lumen gentium [5]. A fost vorba însă numai de un început; rămâne încă un drum lung de parcurs pentru a pune în lumină acţiunea Spiritului Sfânt în întreaga trăire a poporului lui Dumnezeu. Cu ocazia celui de al XVI-lea centenar al Conciliului ecumenic de la Constantinopol din 381, Fericitul Ioan Paul al II-lea a scris o Scrisoare apostolică în care printre altele spunea: „Întreaga lucrarea de reînnoire a Bisericii pe care Conciliul Vatican II, într-un mod atât de providenţial, a propus-o şi început-o… nu poate să se realizeze decât în Spiritul Sfânt, adică cu ajutorul luminii Sale şi al forţei Sale” [6]. Vasile, vom vedea, ne este ghid tocmai pe acest drum.

3. Spiritul Sfânt în istoria mântuirii şi a Bisericii

Este interesant să cunoaştem originea tratatului său despre Spiritul Sfânt. Ea este legată în mod curios de rugăciunea Gloria Patri – Mărire Tatălui. În timpul Liturghiei, Vasile rostea doxologia câteodată în forma: „Mărire Tatălui, prin Fiul, în Spiritul Sfânt”, alteori în forma: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt”. Această a doua formă punea în lumină mai clar decât cea dintâi egalitatea celor trei persoane, coordonându-le, în loc să le subordoneze, între ele. În climatul încins al discuţiilor asupra naturii Spiritului Sfânt, acest fapt a provocat contestaţii şi Vasile a scris lucrarea sa pentru a justifica acţiunea sa; în practică, pentru a apăra împotriva ereticilor macedoneni deplina dumnezeire a Spiritului Sfânt.

Să ajungem însă imediat la punctul pentru care, spuneam, doctrina lui Vasile se dovedeşte a fi în mod particular actuală: capacitatea sa de a pune în lumină acţiunea Spiritului în fiecare moment al istoriei mântuirii şi în fiecare sector al vieţii Bisericii. Începe de la lucrarea Spiritului în creaţie. „În crearea fiinţelor, cauza primară a ceea ce vine la existenţă este Tatăl, cauza instrumentală este Fiul, cauza care desăvârşeşte este Spiritul. Prin voinţa Tatălui spiritele create subzistă; prin forţa lucrătoare a Fiului sunt conduse la fiinţă şi prin prezenţa Spiritului ajung la desăvârşire… Dacă încerci să sustragi Spiritul din creaţie, toate lucrurile se amestecă şi viaţa lor apare fără lege, fără ordine, fără nici o determinare” [7].

Sfântul Ambrozie va relua de la Vasile acest gând trăgând o concluzie sugestivă: referindu-se la primele două versete ale Facerii („Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului”) el observă: „Atunci când Spiritul a început să se poarte deasupra ei, creaţia nu avea încă nici o frumuseţe. În schimb, când creaţia a primit lucrarea Spiritului, a obţinut toată această splendoare de frumuseţe care a făcut-o să strălucească drept ‘lume'” [8].

Cu alte cuvinte, Spiritul Sfânt este cel care face creaţia să treacă de la haos la cosmos, care face din ea ceva frumos, ordonat, curat: întocmai o „lume” (mundus), după semnificaţia originară a acestui cuvânt şi a cuvântului grec cosmos. Acum noi ştim că acţiunea creatoare a lui Dumnezeu nu este limitată la secunda iniţială, aşa cum se gândea în viziunea deistă sau mecanicistă a universului. Dumnezeu nu „a fost” o dată creator, ci „este” întotdeauna creator. Aceasta înseamnă că Spiritul Sfânt este cel care în mod continuu face să treacă universul, Biserica şi fiecare persoană, de la haos la cosmos, adică: de la dezordine la ordine, de la confuzie la armonie, de la urâţenie la frumuseţe, de la vechime la noutate. Nu, se înţelege, în mod mecanic şi dintr-o dată, ci în sensul că lucrează în el şi conduce spre un scop însăşi evoluţia lui. El este cel care mereu „zideşte şi înnoieşte faţa pământului” (cf. Psalm 103,31).

Aceasta nu înseamnă, explica Vasile în acelaşi text, că Tatăl a creat ceva imperfect şi „haotic” care avea nevoie de corecţie; pur şi simplu, era planul şi voinţa Tatălui de a crea prin Fiul şi a conduce fiinţele la perfecţiune prin intermediul Spiritului. De la creaţie, sfântul Doctor trece la a ilustra prezenţa Spiritului în lucrarea de mântuire: „În ceea ce priveşte planul de mântuire (oikonomia) pentru om prin lucrarea marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Cristos, stabilit după voinţa lui Dumnezeu, cine ar putea să conteste că se împlineşte prin harul Spiritului?” [9].

În acest punct, Vasile se abandonează unei contemplări a prezenţei Spiritului în viaţa lui Isus, care este unul dintre fragmentele cele mai frumoase ale lucrării şi deschide pneumatologiei un câmp de cercetare care numai recent a fost luat în considerare [10]. Spiritul Sfânt lucrează deja în vestirea profeţilor şi în pregătirea venirii Mântuitorului; prin puterea Sa se realizează Întruparea în sânul Mariei; este El crisma/uleiul cu care Isus a fost uns de către Dumnezeu la botez. Fiecare lucrare a Sa a fost realizată cu prezenţa Spiritului. Acesta „era prezent când a fost ispitit de către diavol, când înfăptuia miracole, nu l-a părăsit când a înviat din morţi, şi în ziua de Paşte l-a suflat asupra ucenicilor (cf. Ioan 20,22). Mângâietorul a fost ‘tovarăşul inseparabil’ al lui Isus pe timpul întregii Sale vieţi”.

De la viaţa lui Isus, Sfântul Vasile trece la a ilustra prezenţa Spiritului în Biserică: „Şi organizarea Bisericii, nu este clar şi incontestabil că este lucrarea Spiritului? El însuşi a dat Bisericii, spune Pavel, ‘în primul rând apostolii, apoi profeţii, apoi învăţătorii’… Această ordine este organizată după diversitatea darurilor Spiritului” [11]. În Anafora care poartă numele Sfântului Vasile – pe care actuala Rugăciune euharistică a IV-a din ritul latin a urmat-o de aproape -, Spiritul Sfânt are un loc central. Ultimul cadru priveşte prezenţa Mângâietorului în escatologie: „Şi în momentul evenimentului aşteptatei arătări a Domnului din ceruri”, scrie Vasile, „nu va fi absent Spiritul Sfânt”. Acest moment va fi, pentru cei mântuiţi, trecerea de la „primiţie” la posedarea deplină a Spiritului şi pentru cei răi separarea definitivă, despărţirea clară între suflet şi Spirit [12].

4. Sufletul şi Spiritul

Sfântul Vasile nu se opreşte însă la acţiunea Spiritului în istoria mântuirii şi în Biserică. Ca ascet şi om spiritual, interesul său major este pentru acţiunea Spiritului în viaţa fiecărui botezat. Chiar fără să stabilească încă distincţia şi ordinea celor trei căi care vor deveni mai apoi clasice, el pune în mod minunat în lumină acţiunea Spiritului Sfânt în purificarea sufletului de păcat, în luminarea sa şi în îndumnezeirea pe care el o numeşte şi „intimitate cu Dumnezeu” [13].

Nu putem să nu citim pagina în care, într-o referinţă continuă la Scriptură, sfântul descrie această acţiune şi ne lasă să fim purtaţi de entuziasmul lui: „Raportul de familiaritate al Spiritului cu sufletul nu este o apropiere în spaţiu – cum am putea într-adevăr să apropiem trupeşte de cel netrupesc? – ci mai degrabă constă în excluderea pasiunilor, care, ca şi consecinţă a atracţiei lor pentru trup, ajung la suflet şi îl despart de unirea cu Dumnezeu. Purificaţi de mizeria cu care eram amestecaţi prin intermediul păcatului şi întorşi la frumuseţea naturală, ca şi cum s-ar fi restituit unei imagini regale vechea formă prin intermediul purificării, numai aşa putem să ne apropiem de Mângâietor. El, ca un soare, recunoscând ochiul purificat, îţi va arăta în El însuşi chipul celui Nevăzut.

În fericita contemplare a imaginii, vei vedea frumuseţea de nespus a arhetipului. Prin intermediul Lui se înalţă inimile, cei slabi sunt luaţi de mână, cei care progresează ajung la desăvârşire. Luminând pe cei care s-au curăţat de orice pată, îi face spirituali prin intermediul comuniunii cu El. Şi aşa cum corpurile limpezi şi transparente, atunci când o rază le atinge, devin ele însele strălucitoare şi reflectă o altă rază, aşa sufletele purtătoare ale Spiritului sunt luminate de Spirit; ele însele devin pe deplin spirituale şi trimit spre alţii harul. De aici precunoaşterea lucrurilor viitoare; înţelegerea misterelor; percepţia lucrurilor ascunse; împărţirea carismelor; cetăţenia crească; dansul cu îngerii; bucuria fără sfârşit; rămânerea în Dumnezeu; asemănarea cu Dumnezeu; împlinirea dorinţelor: a deveni Dumnezeu” [14].

Nu a fost dificil pentru cercetători să descopere în spatele textului lui Vasile imagini şi concepte derivate din Enneade-le lui Plotin şi să vorbească, referitor la aceasta, de o infiltrare străină în corpul creştinismului. În realitate, este vorba de o superbă temă biblică şi paulină care se exprimă, aşa cum era corect, în termeni familiari şi semnificativi pentru cultura acelor vremuri. La baza a toate Vasile nu pune acţiunea omului – contemplarea -, ci acţiunea lui Dumnezeu şi imitarea lui Cristos. Suntem la antipozii viziunii lui Plotin şi ai oricărei filozofii. Totul, pentru el, începe cu Botezul, care este o nouă naştere. Actul decisiv nu este la sfârşit, ci la începutul călătoriei: „Aşa cum în cursa dublă de pe stadioane, un popas şi o odihnă despart parcursurile în sens opus, aşa şi în schimbarea vieţii apare necesar ca o moarte să se interpună între cele două vieţi pentru a pune capăt la ceea ce precede şi a da un început la lucrurile ce urmează. Cum să reuşim să coborâm în infern? Imitând îngroparea lui Cristos prin intermediul Botezului” [15].

Schema de bază este aceea a lui Pavel. În capitolul al şaselea al Scrisorii către Romani, Apostolul vorbeşte despre curăţirea radicală de păcat care are loc în Botez, şi în capitolul al optulea descrie lupta pe care, susţinut de Spirit, creştinul trebuie să o ducă, în restul existenţei sale, împotriva dorinţelor trupului, pentru a înainta în viaţa cea nouă: „Cei care sunt după trup caută cele ale trupului, pe când cei care sunt după Spirit, cele ale Spiritului. De fapt, dorinţa trupului este moarte, pe când dorinţa spiritului este viaţă şi pace. De aceea dorinţa trupului este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. Dar cei care sunt în trup nu pot să-i placă lui Dumnezeu… Aşadar, fraţilor, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Spirit, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi” (Romani 8,5-13).

Nu trebuie să ne mirăm dacă pentru a ilustra sarcina descrisă de Sfântul Pavel, Vasile s-a folosit de o imagine a lui Plotin. Ea este la originea uneia dintre metaforele universale ale vieţii spirituale şi ne vorbeşte nouă astăzi la fel ca şi creştinilor de atunci: „Haide, întoarce-te la tine şi priveşte; şi dacă încă nu te vezi frumos, imită autorul unei statui care trebuie să iasă frumoasă: acela dăltuieşte într-o parte, netezeşte în altă parte; aici lustruieşte, acolo detaliază, până când va fi exprimat un frumos chip în statuie. La fel şi tu, îndepărtează ceea ce este superfluu, îndreaptă ceea ce este strâmb, şi, tot purificând ceea ce este întunecat, fă să devină luminos şi nu înceta să chinui statuia ta până când dumnezeiasca strălucire a virtuţilor va străluci înaintea ta” [16].

Dacă sculptura, aşa cum spunea Leonardo da Vinci, este arta de a îndepărta, are dreptate filozoful să compare purificarea şi sfinţenia cu sculptura. Pentru creştin nu este vorba însă de a ajunge la o frumuseţe abstractă, de a construi o statuie frumoasă, ci de a readuce la lumină şi a face tot mai strălucitoare imaginea lui Dumnezeu pe care păcatul tinde în mod continuu să o acopere.

Se povesteşte că într-o zi Michelangelo, plimbându-se într-o grădină din Florenţa, a văzut un bloc de marmură brut acoperit cu praf şi noroi. S-a oprit pe loc să îl privească, apoi, ca şi cum ar fi fost luminat brusc de un fulger, a spus celor prezenţi: „În această bucată de marmură este ascuns un înger: vreau să îl scot afară!” Şi a început să lucreze cu dalta pentru a da o formă îngerului pe care l-a întrevăzut. La fel şi noi. Noi suntem încă blocuri de piatră brută, acoperiţi de atâta „pământ” şi atâtea bucăţi inutile. Dumnezeu Tatăl ne priveşte şi spune: „În această bucată de piatră este ascunsă imaginea Fiului Meu; vreau să o scot afară, pentru ca să strălucească pe veci alături de mine în paradis!” (cf. Ioan 15,2).

Cei mai generoşi nu numai că suportă loviturile de daltă care vin din exterior, ci şi colaborează şi ei, atât cât le este permis lor, impunându-şi mici sau mari mortificări voluntare şi distrugând voinţa lor cea veche. Spunea un părinte al deşertului: „De voim deci să ne izbăvim şi să ne eliberăm cu desăvârşire, să ne învăţăm să ne tăiem voile noastre şi aşa, înaintând câte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu vom ajunge la despătimire. Putem, pe o scurtă distanţă de drum, să ne tăiem de zece ori voinţa, şi vă spun cum. Vedem în trecere ceva şi gândul ne spune: ‘Ia seama acolo’, dar noi spunem gândului: ‘Nu iau seama’; şi ne tăiem voinţa” [17].

Acest vechi Părinte aduce alte exemple luate din viaţa monastică. Se vorbeşte rău de cineva, poate de superior; omul tău cel vechi îţi spune: „‘Participă şi tu; spune ceea ce ştii’. Dar tu răspunzi: ‘Nu!’. Şi mortifici omul cel vechi”… Nu este dificil însă să prelungim lista cu alte acte de renunţare, proprii stării în care trăim şi a muncii pe care o desfăşurăm. Până când trăim urmând dorinţele cărnii, ne asemănăm cu cele două faimoase bronzuri de Riace, în momentul în care au fost pescuite de pe fundul mării, toate acoperite cu depuneri şi abia de recunoscut ca şi figuri omeneşti. Dacă dorim să strălucim şi noi, precum aceste capodopere după restaurarea lor, Postul cel Mare este timpul oportun pentru a începe acest lucru.

5. O mortificare „spirituală”

Există un punct în care transformarea idealului lui Plotin într-un ideal creştin a rămas incompletă, sau prea puţin explicită. Sfântul Pavel, am auzit, spune: „dacă ucideţi, cu Spiritul, faptele trupului, veţi fi vii„. Spiritul nu este deci numai rodul mortificării, ci şi ceea ce o face posibilă; nu este numai la sfârşitul călătoriei, ci şi la început. Apostolii nu au primit Spiritul la Rusalii pentru că deveniseră fervenţi; au devenit fervenţi pentru că au primit Spiritul.

Cei trei Părinţi capadocieni au fost în mod fundamental asceţi şi călugări; Vasile, în mod particular, cu Regulile sale monastice (Asceticon!), a fost fondatorul monahismului cenobitic. Aceasta i-a făcut să accentueze cu putere importanţa efortului omului. Fratele şi ucenicul lui Vasile, Grigore de Nyssa, scria pe această linie: „În măsura în care tu dezvolţi luptele tale pentru cucernicie, în aceeaşi măsură se dezvoltă şi mărimea sufletului prin intermediul acestor lupte şi al acestor eforturi” [18].

În generaţia următoare, această viziune a ascezei va fi reluată şi dezvoltată de autori spirituali precum Ioan Casianul, dar dezlipită de solida bază teologică pe care o avea la Vasile şi la Grigore de Nyssa. „Pornind de la acest punct – notează Bouyer – punând efortul omenesc înaintea harului, îşi va avea originea pelagianismul” [19]. Dar acest sfârşit negativ nu se poate cu siguranţă imputa lui Vasile şi capadocienilor.

Să ne întoarcem, pentru a concluziona, la motivul care face ca doctrina lui Vasile despre Spiritul Sfânt să fie în mod peren validă şi astăzi, spuneam, mai actuală ca oricând şi necesară: faptul de a fi concretă, şi aderenţa sa la viaţa Bisericii. Noi, latinii, avem un mijloc privilegiat pentru a ne însuşi şi a transforma în rugăciune acest tip de pneumatologie: imnul Veni creator. El este de la început până la sfârşit o contemplare în rugăciune a ceea ce Spiritul face în mod concret: pe întregul pământ şi în întreaga omenire ca Spirit creator; în Biserică, drept Spirit sfinţitor (dar al lui Dumnezeu, apă vie, foc, iubire şi ungere spirituală) şi Spirit carismatic (multiform în darurile Sale, degetul dreptei lui Dumnezeu, care pune pe buze cuvântul); în viaţa fiecărui credincios, ca lumină pentru minte, iubire pentru inimă, vindecare pentru trup; ca aliat al nostru în lupta împotriva răului şi călăuză în discernerea binelui.

Să îl invocăm cu cuvintele primei strofe, cerându-i să treacă şi lumea noastră şi sufletul nostru de la haos la cosmos, de la dispersie la unitate, de la urâţenia păcatului la frumuseţea harului.

Veni Creator Spiritus,
mentes tuorum visita:
imple superna gratia,
quae tu creasti pectora.

Vino, Spirite Sfânt, Creator,
Din cer coboară peste noi,
Revarsă harul sfinţitor,
Transformă-ne-n fiinţe noi.

(A treia predică din Postul Mare a predicatorului Casei Papale, ţinută la 23 martie)

Note
[1] J.-P. Sartre, La Nausea, trad. ital., Milano 1984, p. 193 şu.
[2] Toma de Aquino, Summa teologica, II-IIae, q. 1, a.2, ad 2.
[3] Cf. G. Prestige, God in Patristic Thought – Dumnezeu în gândirea patristică, London 1936, cap. XIII ( trad. ital., Dio nei pensiero dei Padri, Bologna, il Mulino, 1969, pp. 273 ss).
[4] Grigore din Nazianz, Oratio 31, 5.10; cf. şi Oratio 6: „Până când vom ţine ascunsă făclia sub obroc şi nu vom proclama cu voce tare deplina dumnezeire a Spiritului Sfânt?”.
[5] Cf. Lumen gentium, 12.
[6] Papa Ioan Paul al II-lea. „A concilio Constantinopolitano I”, în AAS 73, 1981, p. 521.
[7] Vasile, Despre Spiritul Sfânt, XVI, 38 (PG 32, 137B); trad. ital. di E. Cavalcanti, „L’esperienza di Dio nei Padri Greci” (Experienţa lui Dumnezeu la Părinţii greci), Roma 1984.
[8] Ambrozie, Despre Spiritul Sfânt, II, 32.
[9] Vasile, Despre Spiritul Sfânt, XVI, 39.
[10] J.D.G. Dunn, Jesus and the Spirit (Isus şi Spiritul), London 1988.
[11] Vasile, Despre Spiritul Sfânt, XVI, 39.
[12] Ibidem, XVI, 40.
[13] Ibidem XIX, 49.
[14] Ibidem IX, 23.
[15] Ibidem XV, 35.
[16] Plotin, Enneadi I, 9 (trad. ital. di V. Cilento, vol. I, Laterza, Bari 1973, p. 108).
[17] Dorotei din Gaza, Învăţături 1,19 (SCh 92, p. 177 – Filocalia, Ed. Humanitas, vol 9, pag. 432-433).
[18] Grigore de Nyssa, De instituto christiano (ed. W. Jaeger, Two Rediscovered Works, Leida 1954, p.46).
[19] L. Bouyer, Spiritualitatea Părinţilor, Ed. Dehoniane, Bologna 1968, p. 295.

Posted in Personalităţi, Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *