Sf. Chiril de Ierusalim despre Postul Mare

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Carl Sommer
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Sf. Chiril de Ierusalim

Sf. Chiril de Ierusalim

În primăvara anului 347, Chiril de Ierusalim a oferit o serie de învăţături catecumenilor din cetate. În introducere, Chiril a spus ascultătorilor: „Iată însărcinarea pe care v-o dau înainte ca Isus, Mirele sufletelor să vină… Vi s-a dat un lung răgaz: aveţi patruzeci de zile ca să vă căiţi” [1]. Din magnifica biserică a Sfântului Mormânt, nou construită, Chiril a chemat plin de ardoare la căinţă adevărată, la convertire şi la acceptarea unui mod cu totul nou de viaţă. „Chiar şi Simon Magul a venit odată la baptisteriu: s-a coborât, dar nu a fost iluminat; şi chiar dacă şi-a scufundat trupul în apă, nu şi-a luminat inima cu Duhul Sfânt; trupul s-a scufundat şi a ieşit la suprafaţă, dar sufletul lui nu s-a îngropat cu Cristos, nici nu a înviat cu El” [2], îi atenţiona Chiril pe catecumeni.

A fost, putem presupune, un moment de mare încărcătură emoţională pentru ascultători: aflându-se chiar în locul unde Cristos a petrecut trei zile în mormânt, apoi a înviat din morţi, vorbele sale pline de forţă le-au pătruns în inimă. Şi într-adevăr, cuvintele lui au şi astăzi aceeaşi putere, fiindcă citindu-le, îmi dau seama cât de slab mă pregătesc pentru Postul Mare şi cum mă împing ele spre adevărata convertire.

În prologul la Discursurile catehetice ale lui Chiril, cititorul modern poate găsi adevărata esenţă, sau, altfel spus, spiritul Bisericii primare în perceperea Postului Mare. Primul lucru de remarcat este că, în accepţiunea lui Chiril, Postul Mare este pentru credincioşi: cei care deja fuseseră botezaţi şi cei care se aflau în perioada finală a pregătirilor pentru Botez. La sfârşitul prologului, se menţionează: „Aceste discursuri catehetice (care sunt) pentru cei care vor fi luminaţi, pot fi oferite spre lectură candidaţilor la Botez şi credincioşilor care deja au fost botezaţi, dar nu tuturor, nici catecumenilor, nici celorlalţi care nu sunt creştini” [3]. Credinţa elementară în Cristos este condiţia necesară pentru un respect autentic al Postului Mare. Disciplinele Postului Mare nu au înţeles fără credinţă şi nici nu pot aduce fructe adevărate fără aceasta.

În al doilea rând se poate observa că pentru Chiril, chiar dacă impune credincioşilor o sarcini spirituale grele în timpul Postului Mare, el ştie că în cele din urma lucrarea pentru mântuire, procesul de desăvârşire a sufletelor, aparţine Lui: „Dumnezeu, care vă cunoaşte inimile şi vede cine este sincer şi cine este ipocrit, poate atât să îl păzească pe cel sincer cât şi să dea credinţă celui ipocrit: chiar şi unui necredincios Dumnezeu îi poate dărui credinţa, dacă îşi dăruie inima” [4]. Chiril era perfect convins de faptul că Dumnezeu poate să transforme eforturile noastre pline de poticniri şi nesincere în adevărata convertire şi credinţă. Chiril pune astfel problema: „Se poate ca voi să fi venit pentru un alt motiv. Poate un bărbat a venit aici ca să placă unei femei. La fel poate fi cazul pentru o femeie. O sclavă a venit poate ca să placă stăpânului ei, iar un prieten, prietenului lui. Accept momeala aceasta pentru cârlig şi eşti binevenit, fiindcă deşi ai în venit dintr-un scop greşit, vei fi salvat printr-o speranţă bună. […] Ai ajuns în plasa de pescuit a Bisericii: eşti prins de viu, nu fugii: Isus te pescuieşte, nu ca să te ucidă, ci ca să te facă viu” [5].

A treia temă, poate cea mai importantă dintre toate, apare din lectura atentă a prologului. Chiril a înţeles că, pentru un creştin, convertirea iniţială şi Botezul reprezintă doar începutul. Atenţia constantă, căinţa constantă sunt absolut necesare pentru creştin ca să ajungă la ţărm în siguranţă: „Mare e Botezul care te aşteaptă… Dar există un şarpe pe drum aşteptându-i pe cei care trec: ai grijă să nu te muşte cu otrava necredinţei” [6]. Privite în această lumină, rugăciunea, postul şi pomana din Postul Mare dobândesc adevărata lor semnificaţie. Toate acestea îl pregătesc pe credincios, prin acte de auto-renunţare, să reziste tentaţiilor din viaţa de zi cu zi. Cel care mănâncă din proprie voinţă mâncăruri simple în timpul Postului Mare ca să poată oferi mai mult săracilor, va fi mai capabil să reziste tentaţiilor lăcomiei şi egoismului pe care le oferă lumea.

Acesta este contextul în care Chiril îi invită pe candidaţii la Botez să înceapă cele patruzeci de zile de renunţare: „Dacă veşmântul sufletului nostru e avariţia, să punem un alt veşmânt. Aruncaţi hainele vechi şi nu le mai luaţi înapoi. Vă implor, aruncaţi păcatul trupesc şi necurăţia şi puneţi veşmântul strălucitor al castităţii. Aceasta este însărcinarea pe care v-o dau, înainte ca Isus, Mirele sufletelor, să vină şi să vă vadă veşmintele. Vi s-a dat un lung răgaz; aveţi patruzeci de zile pentru pocăinţă: aveţi posibilitatea atât să aruncaţi şi să vă spălaţi, cât şi să vă îmbrăcaţi şi să intraţi” [7].

Conţinutul practic al catehezelor lui Chiril se relevă în primele două discursuri, care se referă la pocăinţă şi iertare. În primul discurs, după Isaia 1,16, „spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă; luaţi dinaintea ochilor mei faptele voastre rele pe care le-aţi făcut”, Chiril recomandă ascultătorilor lui să îşi mărturisească păcatele şi să îi ierte pe cei care au păcătuit împotriva lor: „Acum este timpul mărturisirii: mărturisiţi ceea ce aţi săvârşit cu cuvântul sau cu fapta… Dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi-l: voi veniţi aici să cereţi iertare pentru păcatele voastre, aşa că şi voi trebuie să îl iertaţi pe cel care a păcătuit împotriva voastră” [8]. În al doilea discurs, Chiril susţine această învăţătură, vorbind despre binefacerile pe care le încearcă sufletul atunci când este eliberat de încărcătura păcatelor neiertate: „Păcatul este, aşa cum am spus, un rău de temut, dar nu incurabil; înspăimântător pentru cel care ajunge la el, dar uşor de vindecat pentru cel care, căindu-se, îl aruncă de la el. Să presupunem că un om ţine foc în mână; cât timp ţine cărbuni aprinşi, e sigur că o să se ardă; dar dacă pune deoparte cărbunii, atunci şi flacăra s-a dus odată cu ei” [9].

Din lectura acestor pasaje apare clar că există o mare diferenţă între modul în care Chiril şi contemporanii lui priveau Postul Mare şi felul în care e considerat astăzi. Poate că avem multe de învăţat de la Chiril. Poate că percepţia noastră e prea limitată. Avem tendinţa să ne păsuim viciile. Suntem mulţumiţi dacă timp de patruzeci de zile nu mâncăm ciocolată sau renunţăm la micile înjurături. Chiril nu ar fi fost niciodată mulţumit cu astfel de rezultate minore (oricât de lăudabile ar fi) şi nici nu ar fi permis adunării din faţa sa să se mulţumească numai cu atât.

Pentru Chiril, cele patruzeci de zile de pregătire pentru Botez erau destinate începerii unui proces profund de pocăinţă, care să schimbe viaţa, creând o fiinţă nouă. În inima catehezei baptismale a lui Chiril era ideea că aceia care ies din apa Botezului au murit pentru viaţa lor cea veche iar acum ies ca o fiinţă nouă. În cea de a treia lectură, el spune candidaţilor: „Murind pentru păcate, v-aţi ridicat repede întru dreptate. Fiindcă dacă v-aţi unit ‘într-o moarte asemănătoare cu a Lui’ (Romani 6,5), veţi fi consideraţi de asemenea demni de Învierea Lui” [10]. Dar acest Sacrament, subliniază Chiril, nu este asemenea ritualurilor magice păgâne. Fără lucrarea grea şi susţinută din partea celui care primeşte, harul poate fi primită în van: „nu este vorba ceva uşor, nici de o unire obişnuită şi fără discernământ după trup, ci alegerea Duhului a toate pătrunzător, potrivit credinţei” [11]. Aşa stând lucrurile, cele patruzeci de zile de pregătire, după Chiril, erau esenţiale, iar rugăciunea, postul şi pomana din Postul Mare erau necesare ca să pregătească sufletul pentru primirea adecvată a imensului dar al Botezului.

Chiril considera pomana drept cel mai clar semn al pocăinţei adevărate: „Ce trebuie să faci prin urmare? Şi care sunt fructele pocăinţei? ‘Cel care are două haine să împartă cu cel care nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel’ (Luca 3,11). Vrei să te bucuri de harul Duhului Sfânt şi totuşi îl consideri pe cel sărac nedemn de hrana pentru trup?” [12]. Pentru Chiril, pomana este un semn clar că omul se căieşte de lăcomia, egoismul şi împietrirea faţă de cel sărac, şi începe să îl vadă pe acesta ca pe o fiinţă omenească, demnă de respect, iubire şi ajutor.

Dar, dincolo de aceasta, dăruirea din bunurile noastre materiale serveşte aceluiaşi scop ca şi postul: ne detaşăm de bunurile lumeşti care ne îndepărtează de maiestatea, veneraţia şi infinita iubire a Lui Dumnezeu şi ne amintim că niciodată nu vom fi pe deplin mulţumiţi până când nu vom mânca din mâncarea îmbelşugată şi nu vom bea vinul minunat la masa escatologică a Lui Dumnezeu. Chiril atinge acest punct spre sfârşitul catehezelor sale baptismale. El le spune candidaţilor despre Botezul lor: „Îngerii vor dansa în jurul vostru şi vor spune ‘Cine e acesta care vine înveşmântat în alb, stând alături de preaiubitul său?’… Şi Dumnezeu va acorda acest dar tuturor, atunci când veţi fi sfârşit postul şi veţi aduce pe mai departe roade prin lucrările voastre bune: veţi putea sta fără prihană alături de Mirele spiritual” [14]. Şi astfel, în chiar inima severităţii sale pastorale, putem vedea inima lui Chiril, care îşi iubea turma atât de mult încât dorea să o vadă scăldată în lumina Mântuitorului ei.

Ce pot să înveţe cateheţii şi predicatorii de astăzi de la Chiril? Dacă Chiril ar fi azi printre noi, oare ce ne-ar spune? Poate că ne-ar provoca să acordăm mai multă profunzime devoţiunilor noastre din Postul Mare. Chiril nu era străin de provocările predicării Evangheliei într-o lume a abundenţei. Biserica trăia experienţa unui mare aflux de noi convertiţi, majoritatea sinceri. Dar mulţi dintre ei nu căutau decât avantaje politice şi economice sau poate încercau să fie pe placul viitoarei lor soţii. Chiril îi lua pe toţi cei care veneau şi îi provoca la acea convertire profundă şi de durată la care ne cheamă Cristos pe toţi – acel tip de convertire care duce la belşugul de fructe ale Duhului Sfânt. Oare azi nu putem face nici măcar atât?

Note:
1. Chiril de Ierusalim, Discursuri catehetice, Prolog 4.
2. Ibid, 2.
3. Ibid, 17.
4. Ibid, 17.
5. Ibid, 5.
6. Ibid, 16.
7. Ibid, 4.
8. Chiril de Ierusalim, Discursuri catehetice, 1.5-6.
9. Ibid, 2.1.
10. Ibid, 3.12.
11. Ibid, 3.1.
12. Ibid, 3.8.
13. Ibid, 3.16.

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

One Comment

  1. Interesanta asemanarea pacatului pe care o fac sf. Ciril cu tinerea unui foc in mana. Daca reusim sa aruncam carbunii aprinsi din mana ne vom face bine corpului… la fel si daca renuntam la pacat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *