Sf. Atanasie şi credinţa în dumnezeirea lui Cristos

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Cristian A. Sabău
Sursa: Cantalamessa.org

Sf. Atanasie de Alexandria

Sf. Atanasie de Alexandria

În pregătirea pentru Anul Credinţei declarat de Papa Benedict al XVI-lea (12 octombrie 2012 – 24 noiembrie 2013), cele patru predici pentru Postul Mare îşi propun să dea un impuls şi să redea prospeţime credinţei noastre, prin intermediul unui contact reînnoit cu „uriaşii credinţei” din trecut. De aici titlul, extras din scrisoarea către Evrei, dat întregului ciclu: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri. Urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).

Vom intra de fiecare dată la şcoala unuia dintre cei patru mari doctori ai Bisericii Răsăritene – Atanasie, Vasile, Grigore din Nazianz şi Grigore din Nissa – pentru a vedea ce ne spune fiecare dintre ei nouă astăzi, referitor la dogma a cărui campion a fost, respectiv dumnezeirea (divinitatea) lui Cristos, despre Spiritul Sfânt, despre Preasfânta Treime, şi despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Într-un alt moment, cu voia lui Dumnezeu, vom face acelaşi lucru pentru marii doctori ai Bisericii Apusene: Augustin, Ambrozie şi Leon cel Mare.

Ceea ce am vrea să învăţăm de la Sfinţii Părinţi nu este atât cum să vestim credinţa lumii, adică evanghelizarea, şi nici măcar cum să apărăm credinţa împotriva erorilor, adică ortodoxia; este mai degrabă aprofundarea propriei credinţe, redescoperirea, pe urmele lor, a bogăţiei, frumuseţii şi fericirii de a crede, trecând, cum spune Pavel, „din credinţă spre credinţă” (Romani 1,17), de la o credinţă crezută la o credinţă trăită. Tocmai un „volum” crescut al credinţei în interiorul Bisericii va constitui apoi forţa puternică în vestirea ei înaintea lumii şi în apărarea mai bună a ortodoxiei ei.

Părintele de Lubac a afirmat că nu a fost niciodată în istorie o reînnoire a Bisericii care să nu fie şi o reîntoarcere la Sfinţii Părinţi. Nu face excepţie nici Conciliul Vatican al II-lea de la care ne pregătim să marcăm cea de a 50-a aniversare. El este plin de citate din Sfinţii Părinţi; mulţi dintre protagoniştii lui erau specialişti în patristică. După Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi constituie cel de al doilea „strat” al temeliei pe care se bazează şi din care îşi trage limfa teologia, liturgia, exegeza biblică şi întreaga spiritualitate a Bisericii.

În anumite Catedrale gotice ale evului mediu se văd statui ciudate: personaje de o statură impunătoare care susţin, aşezaţi pe spatele lor, oameni foarte mici. Este reprezentarea în piatră a unei convingeri pe care teologii timpului o formulau cu aceste cuvinte: „Noi suntem ca nişte pitici care stau pe spatele unor uriaşi, astfel că putem să vedem mai multe lucruri şi mai departe decât ei, nu datorită acuităţii privirilor noastre sau înălţimii trupurilor noastre, ci pentru că suntem purtaţi pe sus şi suntem înălţaţi la o înălţime extraordinară” [1]. Uriaşii erau evident Sfinţii Părinţi ai Bisericii. La fel se întâmplă şi pentru noi astăzi.

1. Atanasie, apărătorul dumnezeirii lui Cristos

Începem trecerea noastră în revistă cu Sfântul Atanasie, Episcop de Alexandria, născut în 295 şi mort în 373. Puţini Sfinţi Părinţi au lăsat un semn atât de adânc în istoria Bisericii precum el. Este amintit pentru multe lucruri: pentru influenţa pe care a avut-o în răspândirea monahismului, datorită „Vieţii lui Antonie” scrisă de el, pentru că a fost cel dintâi care a revendicat libertatea Bisericii chiar şi într-un stat creştin [2], pentru prietenia sa cu Episcopii apuseni, favorizată de contactele avute în timpul exilului, care a dus la întărirea legăturilor dintre Alexandria şi Roma…

Dar nu despre acestea dorim să ne ocupăm. Kierkegaard, în Jurnalul său, are un gând interesant: „Terminologia dogmatică a Bisericii primitive este ca un castel bântuit, unde se odihnesc într-un somn profund principii şi principesele cele mai graţioase. Ajunge numai să le trezim, pentru ca să sară în picioare în întreaga lor glorie” [3]. Dogma pe care Atanasie ne ajută să o „trezim” şi să o facem să strălucească în întreaga ei glorie este aceea a dumnezeirii lui Cristos; pentru ea a suferit de şapte ori exilul. Episcopul din Alexandria era foarte convins că nu este descoperitorul acestui adevăr. Întreaga sa operă va consta, dimpotrivă, în a arăta că aceasta a fost întotdeauna credinţa Bisericii; că nou nu este adevărul, ci erezia care i se opune. Meritul lui, în acest domeniu, a fost cel mult acela de a îndepărta obstacolele care au împiedicat până atunci o recunoaştere deplină şi fără reticenţe a dumnezeirii lui Cristos în contextul cultural grec.

Unul dintre aceste obstacole, poate principalul, era obiceiul grecesc de a defini esenţa dumnezeiască cu termenul agennetos, adică cel necreat, negenerat. Cum să proclami că Cuvântul este Dumnezeu adevărat, din moment ce El este Fiu, adică generat de către Tatăl? Era uşor pentru Arie să stabilească echivalenţa: generat = făcut, adică să treacă de la gennetos la genetos, şi să concluzioneze cu celebra frază care a făcut să explodeze situaţia: „A fost o vreme în care nu era!” (în greacă, şi mai lapidar: en ote ouk en = era când nu era). Aceasta echivala cu a face din Cristos o creatură, chiar dacă nu „ca celelalte creaturi”. Atanasie a apărat până la capăt genitus non factus de la Nicea, „generat, dar nu făcut”. El a rezolvat controversa cu simpla observaţie: „termenul agenetos a fost inventat de către grecii care nu îl cunoşteau pe Fiul” [4].

Un alt obstacol cultural în faţa deplinei recunoaşteri a dumnezeirii lui Cristos, mai puţin simţit la acel moment, dar nu mai puţin important, era doctrina unei dumnezeiri intermediare, acel deuteros theos, legat de creaţia lumii materiale. De la Platon încolo, ea devenise o bază comună pentru multe sisteme religioase şi filosofice ale antichităţi. Ispita de a-l asimila pe Fiul, „prin intermediul Căruia au fost create toate”, acestei entităţi mijlocitoare a rămas latentă în speculaţia creştină, chiar dacă nu în viaţa Bisericii. Rezultatul a fost o schemă tripartită a fiinţei: în vârful a toate, Tatăl negenerat – după El Fiul (şi mai târziu şi Spiritul Sfânt) şi la final toate făpturile.

Definiţia lui homoousious, a Celui „generat dar nu făcut”, îndepărtează pentru totdeauna principalul obstacol al elenismului spre recunoaşterea deplinei dumnezeiri a lui Cristos şi înfăptuieşte catharsisul creştin al universului metafizic al grecilor. Cu o astfel de definiţie, o singură linie de demarcaţie este trasată pe verticala fiinţei şi această linie nu separă pe Fiul de Tatăl, ci pe Fiul de făpturi. Dorind să cuprindem într-o frază semnificaţia perenă a definiţiei de la Nicea, am putea să o formulăm astfel: în orice epocă şi cultură, Cristos trebuie să fie proclamat „Dumnezeu”, nu într-o accepţiune derivată sau secundară, ci în accepţiunea cea mai puternică pe care cuvântul „Dumnezeu” o are în respectiva cultură. Atanasie a făcut, din menţinerea acestei cuceriri, scopul vieţii sale. Când toţi, împăraţi, Episcopi şi teologi, oscilau între respingere şi încercarea de acomodare, el a rămas de neclintit. Erau momente în care viitoarea credinţă comună a Bisericii trăia în inima unui singur om: a lui. Atitudinea faţă de el decidea de care parte stătea fiecare.

2. Argumentul soteriologic

Dar mai important decât să insistăm asupra credinţei lui Atanasie în deplina dumnezeire a lui Cristos, care este un aspect cunoscut, este să ştim ce anume îl motiva în lupta sa, de unde îi venea certitudinea absolută. Nu din speculaţii, ci din viaţă; mai precis, din reflectarea asupra experienţei Bisericii privitoare la mântuirea în Cristos Isus.

Atanasie mută interesul teologiei de la cosmos la om, de la cosmologie la soteriologie. Reconectându-se la tradiţia ecleziastică dinaintea lui Origene, în special a lui Irineu, Atanasie preţuieşte rezultatele elaborate în lunga bătălie împotriva gnosticismului, care a dus la o concentrare asupra istoriei mântuirii şi a răscumpărării omului. Cristos nu se mai situează, ca în epoca apologeţilor, între Dumnezeu şi cosmos, ci mai degrabă între Dumnezeu şi om. Faptul că Cristos este mijlocitor nu înseamnă că El stă între Dumnezeu şi om (într-o mediere ontologică, deseori înţeleasă în sensul de subordonare), ci că îi uneşte pe Dumnezeu şi pe om. În El, Dumnezeu se face om şi omul Devine dumnezeu, adică este îndumnezeit [5].

Pe acest fundal se plasează aplicarea de către Atanasie a argumentului soteriologic în legătură cu demonstrarea dumnezeirii lui Cristos. Argumentul soteriologic nu se naşte cu controversa ariană; el este prezent în toate marile controverse cristologice antice, de la cea antignostică la cea antimonotelită. În formularea lui clasică el sună astfel: „Quod non est assumptum non est sanatum”, „Ceea ce nu este asumat nu este mântuit” [6]. Argumentul este adaptat în funcţie de caz, pentru a contracara eroarea momentului, care poate fi negarea trupului omenesc al lui Cristos (gnosticismul) sau al sufletului Său uman (apolinarianism) sau a voinţei Sale libere (monotelism).

În modul în care îl foloseşte Atanasie, argumentul poate fi formulat astfel: „Ceea ce nu este asumat de către Dumnezeu nu este mântuit”, unde toată forţa este în acea scurtă adăugare: „de către Dumnezeu”. Mântuirea cere ca omul să fie asumat nu de către un intermediar oarecare, ci de către Dumnezeu însuşi: „Dacă Fiul este o creatură”, scrie Atanasie, „omul ar rămâne muritor, nefiind unit cu Dumnezeu„, şi mai apoi: „Omul nu ar fi îndumnezeit, dacă Cuvântul care devine trup nu ar fi de aceeaşi natură cu Tatăl” [7]. Atanasie a formulat cu multe secole înainte de Heidegger, şi tratând mult mai serios idea că „numai un Dumnezeu ne poate mântui”, „nur ein gott kann uns retten” [8].

Implicaţiile soteriologice pe care Atanasie le trage din homoousios de la Nicea sunt multiple şi foarte profunde. A-l defini pe Fiul „consubstanţial” cu Tatăl însemna a-l aşeza la un astfel de nivel încât absolut nimic nu putea să rămână în afara razei Sale de acţiune. Însemna şi a aşeza semnificaţia lui Cristos în însuşi fundamentul în care este înrădăcinată fiinţa lui Cristos, adică în Tatăl. Isus Cristos, se spune, nu constituie, în istorie şi în univers, o a doua prezenţă care se adaugă la cea a lui Dumnezeu; dimpotrivă, El este prezenţa şi relevanţa însăşi a Tatălui. Scrie Atanasie: „Bun cum este, Tatăl, cu Cuvântul Său care este şi Dumnezeu, conduce şi susţine lumea întreagă, pentru ca Creaţia, luminată de conducerea Sa, de providenţa Sa şi de ordinea Sa, să poată persista în fiinţă… Atotputernicul şi Preasfântul Cuvânt al Tatălui, penetrând toate lucrurile şi ajungând oriunde cu puterea Sa, dă lumină fiecărei realităţi şi cuprinde şi îmbrăţişează totul în sine însuşi. Nu este nici o fiinţă care să se sustragă stăpânirii Sale. Toate lucrurile primesc de la El toată viaţa şi de către El sunt menţinute: făpturile singure în individualitatea lor şi universul creat în totalitatea lui” [9].

Trebuie totuşi să facem o precizare importantă. Dumnezeirea lui Cristos nu este un „postulat” practic, aşa cum este, pentru Kant, existenţa însăşi a lui Dumnezeu [10]. Nu este un postulat, ci explicaţia unui „fapt” (dat). Ar fi un postulat, şi deci o deducţie umană teologică, dacă s-ar pleca de la o anumită idee de mântuire şi s-ar deduce dumnezeirea lui Cristos ca singura capabilă să înfăptuiască o astfel de mântuire; este în schimb explicaţia unui fapt dacă se pleacă, aşa cum face Atanasie, de la o experienţă de mântuire şi se demonstrează că ea nu ar putea exista dacă Cristos nu ar fi Dumnezeu. Nu pe mântuire se bazează dumnezeirea lui Cristos, ci pe dumnezeirea lui Cristos se bazează mântuirea.

3. Corde creditur – omul crede inimii!

Este timpul să ne întoarcem în prezent şi să căutăm să vedem ce anume putem învăţa astăzi din bătălia epică susţinută la vremea lui de către Atanasie. Dumnezeirea lui Cristos este astăzi adevăratul „articulis stantis et cadentis ecclesiae”, adevărul cu care Biserica stă sau cade. Dacă în alte vremuri, când dumnezeirea lui Cristos era în mod paşnic admisă de către toţi creştinii, se putea gândi că acest „articol” ar fi „justificarea gratuită prin credinţă”, acum nu mai este aşa. Putem să spunem că problema vitală pentru omul de astăzi este de a stabili în ce fel este păcătosul justificat (îndreptat), când nici măcar nu mai crede că are nevoie de o îndreptare, sau când este convins că o găseşte în sine însuşi? „Eu însumi astăzi mă acuz”, îl face Sartre să strige de pe scenă pe unul dintre personajele sale, „şi numai eu pot să mă dezleg, eu omul. Dacă Dumnezeu există omul este nimic” [11].

Dumnezeirea lui Cristos este piatra unghiulară care susţine cele două mistere principale ale credinţei creştine: Sfânta Treime şi Întruparea. Ele sunt ca două porţi care se deschid şi se închid împreună. Dacă eliminăm acea piatră, întreg edificiul credinţei creştine se prăbuşeşte: dacă Fiul nu este Dumnezeu, cine formează Preasfânta Treime? Acest lucru îl denunţase deja, cu claritate, Sfântul Atanasie, scriind împotriva arienilor: „Dacă Cuvântul nu există împreună cu Tatăl din veşnicie, atunci nu există o Preasfântă Treime veşnică, ci mai întâi a fost unitatea şi apoi, cu trecerea timpului, prin adăugare, a început să fie Preasfânta Treime” [12]. (Această idee – a Preasfintei Treimi care se formează „prin adăugare” – a fost repropusă nu cu mult timp în urmă, de un teolog care a aplicat Preasfintei Treimi schema dialectică a devenirii, a lui Hegel!). Cu mult timp înainte de Atanasie, Sfântul Ioan stabilise această legătură dintre cele două mistere: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (1Ioan 2,23). Cele două lucruri stau sau cad împreună, dar dacă ele cad împreună, atunci va trebui să spunem cu Pavel, cu tristeţe, că noi creştinii „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1Corinteni 15,19).

Trebuie să ne lăsăm interogaţi direct de întrebarea respectuoasă dar directă a lui Isus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt Eu?„, şi de aceea şi mai personală: „Crezi tu?” Crezi cu adevărat? Crezi tu cu toată inima? Sfântul Pavel spune: „căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10,10). În trecut, mărturisirea dreptei credinţe, adică cel de al doilea moment din acest proces, a fost câteodată atât de subliniată încât a lăsat în umbră primul moment, care este cel mai important şi care se desfăşoară în profunzimile ascunse ale inimii. „Din rădăcinile inimii se înalţă credinţa”, exclama Sfântul Augustin [13].

Poate trebuie să demolăm în noi, creştinii, şi în noi, oamenii Bisericii, falsa convingere că deja credem, liniştea noastră privitoare la credinţă. Trebuie să provocăm îndoiala – se înţelege, nu referitor la Isus, ci referitor la noi – pentru a putea ajunge apoi la căutarea unei credinţe mai autentice. Cine ştie dacă nu ar fi bine, pentru un scurt timp, să nu mai vrem să demonstrăm ceva cuiva, ci să interiorizăm credinţa, să redescoperim rădăcinile ei în inimă! Isus l-a întrebat pe Petru de trei ori: „Mă iubeşti tu?” Ştia că cea prima şi a doua oară răspunsul a ieşit prea în grabă de pe buze pentru a fi cel adevărat. În sfârşit, a treia oară Petru a înţeles. Şi întrebarea despre credinţă trebuie să ne-o punem aşa: de trei ori, cu insistenţă, până când şi noi ne vom da seama şi vom intra în adevăr: „Crezi tu? Crezi tu? Crezi cu adevărat?” Poate că la sfârşit ne va veni să răspundem: „Nu, Doamne, eu nu cred cu toată inima şi cu tot sufletul. Întăreşte credinţa mea!”

Atanasie ne aminteşte însă şi un alt adevăr important: că credinţa în dumnezeirea lui Cristos nu este posibilă dacă ai şi experienţa mântuirii înfăptuite de Cristos. Fără aceasta, dumnezeirea lui Cristos devine cu uşurinţă o idee, o teză, şi se ştie că unei idei i se poate întotdeauna opune o altă idee, şi unei teze, o altă teză. Numai unei vieţi – spuneau Părinţii deşertului – nu este nimic căreia i se poate contrapune. Experienţa mântuirii se face citind cuvântul lui Dumnezeu (şi luându-l ceea ce este, cuvânt al lui Dumnezeu!), administrând şi primind Sacramentele, mai ales Euharistia, loc privilegiat al prezenţei celui Înviat, exercitând carismele, menţinând un contact cu viaţa comunităţii credincioase, rugându-ne. Evagrie, în secolul al IV-lea, a formulat celebra ecuaţie: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat vei fi teolog” [14].

Atanasie a împiedicat ca cercetarea teologică să rămână prizoniera speculaţiei filosofice a diferitelor „şcoli”, pentru ca să devină în schimb o aprofundare a adevărului revelat, în linia Tradiţiei. Un eminent istoric protestant i-a recunoscut lui Atanasie un merit particular în acest sens: „Datorită lui”, scria el, „credinţa în Cristos a rămas riguroasa credinţă în Dumnezeu şi, în conformitate cu natura sa, clar distinctă de toate celelalte forme – păgâne, filosofice, idealistice – de credinţă… Cu el, Biserica a redevenit o instituţie de mântuire, adică, în sensul riguros al termenului, ‘Biserică’, a cărei conţinut propriu şi determinant este constituit de predicarea lui Cristos” [15].

Toate acestea ne interpelează astăzi într-o manieră specială, după ce teologia s-a definit ca o „ştiinţă” şi este profesată în ambiente academice, mult mai dezlipite de viaţa comunităţii credincioşilor de cât era, pe vremea lui Atanasie, şcoala teologică, numită Didaskaleion, înfloritoare în Alexandria prin lucrarea lui Clemente şi a lui Origene. Ştiinţa cere de la cel care învaţă să „domine” (să controleze) materia sa, precum şi să fie „neutru” în faţa obiectului propriei ştiinţe; dar cum să „domini” pe unul pe care cu puţin timp înainte l-ai adorat ca Dumnezeul tău? Cum să rămâi neutru în faţa obiectului, când acest „obiect” este Cristos? A fost unul dintre motivele care m-au împins, la un anumit punct al vieţii mele, să abandonez învăţământul academic pentru a mă dedica complet, tot timpul, ministerului cuvântului (predicării). Îmi aduc aminte de gândul care îmi venea atunci, după ce am participat la congrese şi dezbateri teologice şi biblice, mai ales în afara ţării: „Deoarece lumea universitară a întors spatele lui Isus Cristos, eu voi întoarce spatele lumii universitare”.

Soluţia la această problemă nu este cu siguranţă aceea de a aboli studiile academice de teologie. Situaţia din Italia ne face să vedem efectele negative produse de absenţa facultăţilor de teologie în universităţile de stat. Cultura catolică şi religioasă în general este alungată într-un ghetou; în librăriile laice nu se găseşte vreo carte religioasă, cu excepţia cazului când este vorba de o temă esoterică sau la modă. Dialogul dintre teologie şi cunoaşterea umană, ştiinţifică şi filosofică, se desfăşoară „la distanţă”, ceea ce nu este acelaşi lucru. Vorbind în contexte universitare, susţin deseori să nu se urmeze exemplul meu (care rămâne o alegere personală), ci să valorifice la maxim privilegiul de care se bucură, încercând eventual să alăture studiului şi învăţământului şi o activitate pastorală compatibilă cu acestea.

Dacă nu se poate şi nu trebuie scoasă teologia din ambientele academice, este însă un lucru pe care teologii academici pot să îl facă: să fie destul de smeriţi ca să îşi recunoască limitele lor. Ei nu deţin singura şi cea mai înaltă expresie a credinţei. Părintele Henri de Lubac scria: „Ministerul predicării nu este vulgarizarea unui învăţământ doctrinal într-o formă mai abstractă, care i-ar fi anterior şi superior. Este, dimpotrivă, învăţământul doctrinar însuşi, în forma lui cea mai înaltă. Acest fapt a fost adevărat de la prima predicare creştină, aceea a Apostolilor, şi este adevărat în continuare cu predicarea celor care le-au urmat în Biserică: Sfinţi Părinţi, Doctorii şi Păstorii noştri din prezent” [16]. H. U. von Balthasar, la rândul lui, vorbeşte de „misiunea predicării în Biserică, căreia îi este subordonată însăşi misiunea teologică” [17].

4. „Curaj, eu sunt!”

Să ne întoarcem, pentru a concluziona, la dumnezeirea lui Cristos. Ea luminează şi străluceşte întreaga viaţă creştină.

Fără credinţa în dumnezeirea lui Cristos:
Dumnezeu este departe,
Cristos rămâne în timpul Său,
Evanghelia este una dintre atâtea cărţi religioase ale omenirii,
Biserica, o simplă instituţie,
Evanghelizarea, o propagandă,
Liturghia, reevocarea unui trecut care nu mai este,
Morala creştină, o greutate deloc uşoară şi un jug deloc dulce.

Dar cu credinţa în dumnezeirea lui Cristos:
Dumnezeu este Emanuel, Dumnezeu cu noi,
Cristos, este cel Înviat care trăieşte în Spirit,
Evanghelia, cuvântul definitiv al lui Dumnezeu către întreaga omenire,
Biserica, sacramentul universal de mântuire,
Evanghelizarea, împărtăşirea unui dar,
Liturghia, o întâlnire fericită cu cel Înviat,
Viaţa prezentă, începutul veşniciei.

Într-adevăr este scris: „Cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3,36).

Credinţa în dumnezeirea lui Cristos ne este indispensabilă mai ales în acest moment, pentru a menţine vie speranţa în viitorul Bisericii şi al lumii. Împotriva agnosticilor care negau adevărata omenire a lui Cristos, Tertulian a înălţat, la vremea sa, strigătul: „Parce unicae spei totius orbis”, „nu luaţi lumii unica sa speranţă!” [18] Trebuie să spunem astăzi aceasta, celor care refuză să creadă în dumnezeirea lui Cristos. Apostolilor, după ce a liniştit furtuna, Isus le-a adresat un cuvânt pe care îl repetă astăzi succesorilor lor: „Curaj! Eu sunt, nu vă fie frică” (Marcu 6,50).

(Prima predică din Postul Mare a predicatorului Casei Papale, ţinută la 9 martie)

Note
[1] Bernard din Chartres, în Ioan din Salisbury, Metalogicon, III, 4 (Corpus Chr. Cont. Med., 98, p.116).
[2] Atanasie, Historia Arianorum, 52,3: „Ce legătură are împăratul cu Biserica?”
[3] S. Kierkegaard, Jurnal, II A 110 (di C. Fabro, Brescia 1962, nr. 196).
[4] Atanasie, De decretis Nicenae synodi, 31.
[5] Cfr. Atanasie, De incarnatione 54, cfr. Irineu, Adv. haer. V, praef.
[6] Grigore din Nazianz, Scrisoare către Cledoniu (PG 37, 181).
[7] Atanasie, Contra Arianos II 69 e I 70.
[8] Antwort. Martin Heidegger im Gesprach, Pfullingen 1988.
[9] Atanasie, Contra gentes 41-42.
[10] I. Kant, Critica raţiunii pure, cap. III, VI.
[11] J.-P. Sartre, Diavolul şi Bunul Dumnezeu, X, 4, Gallimard, Parigi 1951, p. 267 s.
[12] Atanasie, Contra Arianos I, 17-18 (PG 26, 48).
[13] Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 26,2 (PL 35,1607).
[14] Evagrie, De oratione 61 (PG 79, 1165).
[15] H. von Campenhausen, Părinţii greci, Brescia 1967, pp. 103-104.
[16] H. de Lubac, Exegeze medievale, I, 2, Parigi 1959, p. 670.
[17] H.U. von Balthasar, Rugăciunea contemplativă, citat acolo de Henri de Lubac.
[18] Tertulliano, De carne Christi, 5, 3 (CC 2, p. 881).

Posted in Personalităţi, Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *