Să apreciem misterul Sf. Iosif

Print Friendly, PDF & Email

Autor: dr. Edouard Belaga
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Sf. Iosif

Sf. Iosif

Dacă există cineva care să se afle chiar în miezul parabolei comorii ascunse, atunci acesta este fără îndoială Sf. Iosif: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor pe care un om, găsind-o, o ascunde şi plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase. Când găseşte o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi o cumpără” (Matei 13,44-46). Dar acea perlă de mare valoare e un „ce” sau un „cine”? După pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap, predicatorul casei papale, „comoara ascunsă şi perla preţioasă sunt însuşi Isus” (comentariu la Evanghelie la a XVII-a duminică din timpul de peste an, iulie 2008). Ce e deosebit despre Sf. Iosif în această lună de martie, luna sa, care să îi fi relevat ceva din modul ascuns în care Domnul nostru a trăit şi a lucrat?

Biserica noastră preamăreşte comoara de sfinţenie şi frumuseţe a Sf. Iosif, vocaţia sa paternă eroică şi tăcută, ascunsă secole de-a rândul. Prea mult timp Sf. Iosif a fost uitat sau şi, mai rău, neglijat şi ridiculizat: „Într-adevăr, chiar foarte devreme (începând din sec. II), evangheliile apocrife – legendele mai mult sau mai puţin de aur – l-au transformat pe Sf. Iosif într-un om slab şi bătrân, uneori prost şi ridicol, aşa cum era prezentat uneori în Evul Mediu. În acelaşi timp, toată admiraţia, tandreţea, iubirea credincioşilor se îndrepta spre Fecioara Maria şi Isus, neglijând această umbră, această caricatură de bărbat care îi însoţea… Cum să nu te uimească acest cuplu dintre o foarte tânără femeie şi un bătrân? Cum să nu te gândeşti că nu este decât o pseudo-căsătorie, o faţadă socială fără nici un adevăr tainic?” (Abatele Henri Caffarel, fondator al Equipes Notre-Dame, 1983).

Nimic mai greşit: astăzi, confruntându-ne cu „criza profundă a credinţei în care se prăbuşeşte societatea noastră”, căutăm inspiraţia „pentru a lucra pentru o cultură a vieţii, o cultură întemeiată pe iubire şi pe respectarea demnităţii fiecărei persoane umane” (Papa Benedict XVI, Veghea de rugăciune, Londra, 18 septembrie 2010), contemplând virtuţile eroice ale sfântului soţ al Fecioarei Maria, Sf. Iosif, „în a cărui pază Dumnezeu a încredinţat pe cea mai preţioasă dintre comorile Sale” (Papa Ioan Paul al II-lea), care „l-a salvat pe Pruncul Isus de la moarte” (Papa Leon al XIII-lea), şi care „l-a hrănit pe cel cu care credinciosul trebuie să se hrănească, fiind Pâinea vieţii veşnice” (Papa Ioan Paul al II-lea).

Să ne întoarcem în urma cu două mii de ani, pe pragul unei case evreieşti, şi să ne uităm la un tată de familie care nu se deosebeşte aparent cu nimic de mulţi alţii asemenea lui din Israel. Şi, la fel ca atâţia alţii care îşi duceau viaţa sub ocupaţia romană, să contemplăm aici cel mai sublim mister pentru unii, cel mai ruşinos scandal pentru alţii: cel mai uluitor act de acceptare în rugăciune, cel mai radical şi eroic fiat, care îi permite Fecioarei Maria să pronunţe propriul fiat, şi astfel, să rămână aproape de ea ca să o apere şi să o iubească, ştiind că niciodată ea nu va putea fi cu totul a lui. Din tăcerea sa nu avem de unde şti cum a trăit el o astfel de renunţare: „Evangheliile nu menţionează nici un cuvânt spus de Sf. Iosif de-a lungul acestui drum. Dar însăşi tăcerea lui Iosif are propria sa elocvenţă, fiindcă, datorită acestei tăceri, putem înţelege adevărul aprecierii din Evanghelie, că el era ‘un om drept'” (Papa Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Custos).

Şi totuşi, chiar dacă Evangheliile păstrează tăcerea în privinţa sentimentelor şi gândurilor intime ale Sfântului Iosif, creştinii pioşi din toate neamurile şi generaţiile au meditat şi au interpretat atât fiat-ul său cât şi tăcerea sa: „Având gânduri de îndoială, dreptul Iosif s-a tulburat; fiindcă el a presupus o unire secretă, când te-a privit pe tine, cea necăsătorită, o, tu, cea fără de prihană. Dar, când a aflat de zămislirea prin Sfântul Spirit, a strigat: Aleluia! Aleluia! Aleluia!” (Acatist către Maica Domnului, după Sf. Matei 1).

Vocaţia paternă a Sf. Iosif

Conform genealogiei prezentată de Evanghelia Sf. Matei şi a Sf. Luca, paternitatea Sf. Iosif străbate istoria a două milenii de rătăciri, suferinţe dar şi speranţe divin inspirate ale poporului Israel, încoronate de naşterea Cuvântului făcut trup în sânul Sfintei Familii, „după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna” (Luca 1,55). Astfel devine esenţial pentru meditaţia noastră următorul aspect: umanitatea lui Isus este în mod fundamental aceea a Sfântului Iosif, tatăl Său, „nu după trup ci după duh” (cf. Romani 8,4). Într-adevăr, dacă Sf. Iosif tace în Evanghelii, Evangheliile nu păstrează deloc tăcerea despre de ce şi cum Sf. Iosif şi-a asumat, de bună voie şi în deplină credinţă, vocaţia nobilă şi plină de bucurie de a fi tatăl de adopţie al Cuvântului făcut trup, acel fiat al său implicând acceptarea liberă şi nelimitată a tuturor încercărilor, suferinţelor şi interpretărilor greşite pe care şi Isus le va îndura mai târziu în cursul misiunii Sale mesianice.

Semnificaţia genealogiilor Sfântului Iosif

De câte ori am ascultat oare cu atenţie, la predici, lista genealogică de la începutul Evangheliei Sfântului Matei? „Pentru omul modern, genealogia lui Isus, aşa cum se află menţionată în primele şaisprezece versete ale Evagheliei Sf. Matei este, în cel mai bun caz, o înlănţuire absurdă de sunete. Succesiunea numelor din Vechiul Testament, indiferent de versiunea cvasi-greacă sau latină, aminteşte mai degrabă de o incantaţie sau o vrajă, fiindcă este în acelaşi timp grotescă şi comică”, scrie un autor catolic modern. Totuşi, toţi bibliştii creştini serioşi – catolici, ortodocşi şi protestanţi – sunt de acord că, în ciuda plictiselii inevitabile, „genealogia e importantă, fiindcă demonstrează că Isus provine din linia lui David, menit să dea naştere Lui Mesia”.

Primii ascultători şi cititori ai genealogiei relatate de Sf. Matei aveau cunoştinţe de prima mână despre Sfintele Scripturi – memoria lor religioasă şi naţională, Tora scrisă – care, potrivit învăţăturii rabinice autentice, era transmisă din generaţie în generaţie în paralel cu Tora orală (tradiţia orală a interpretării Scripturilor). Important de subliniat este faptul că această tradiţie orală era bine cunoscută şi apreciată de Părinţii Bisericii (după cum afirmă şi astăzi Comisia Biblică Pontificală). Pentru aceşti primi evrei creştini, genealogia atât de omenească şi imperfectă a lui Isus Cristos – fiul tâmplarului, Iosif – era personificarea istorică, reală, în viaţă, a scării misterioase din visul lui Iacob (cf. Geneză 28), scara divină, angelică şi umană a misterului Întrupării.

Mai mult, pentru aceşti bărbaţi şi femei (cei mai mulţi, mame şi taţi la rândul lor), genealogia lui Mesia era obiect de veneraţie plin de mister, de importanţă şi semnificaţie. Să luăm, de exemplu, o frază sau un termen repetat iar şi iar în genealogie: „a devenit tatăl lui… ” sau genuit în limba latină. Aici, primii creştini se bucurau să audă cum „Abraham a fost tatăl lui Isaac şi Isaac tatăl lui Iacob şi Iacob tatăl lui Iuda şi al fraţilor lui şi Iuda tatăl lui Perez şi Zerah prin Tamar,” şi aşa mai departe, de 39 de ori cu totul! Pentru aceşti bărbaţi şi femei, astfel de nume aveau strălucirea unor foarte personale şi nostalgice lecţii religioase, morale şi chiar naţionale. Astfel de genealogii ne învaţă că aparţinem unei anumite familii, într-un loc anumit şi într-un timp dat, şi în calitate de creştini ajungem astfel să înţelegem dimensiunea istorică a credinţei noastre. Aceasta include acum nu numai pe cei câţiva aleşi ai vechii alianţe, ci lumea şi toate sufletele omeneşti, aşa cum sunt ele scrise în propriul trup al lui Cristos, care e Biserica.

Patru Lecţii Sfinte

După miracolul Rusaliilor şi apariţia miraculoasă a Bisericii în Ierusalim, apostolii şi evangheliştii – printre ei Sf. Matei şi Sf. Luca – au înţeles într-adevăr că miracolul misiunii, răstignirii, Învierii şi Înălţării Domnului erau cele din urmă manifestări ale miracolului Întrupării: misterul Cuvântului care s-a făcut Trup. În centrul acestei descoperiri progresive a semnificaţiei acestor mistere sacre se află Fecioara Maria: de la începutul misiunii Domnului la nunta din Cana, până la Patimile şi Răstignirea Lui pe Golgota, la prezenţa Sa în mijlocul apostolilor după Înviere, la Înălţarea Sa, până la flăcările de Rusalii, Maica Domnului a arătat cum această nouă familie de fraţi şi surori au devenit copiii adoptaţi de Dumnezeu. Poate că acesta este motivul pentru care Sf. Matei insistă asupra genealogiei: să îi înveţe pe fraţii şi surorile sale întru Cristos aceste lecţii de credinţă:

(1) Pregătirea misterului Cuvântului care s-a făcut Trup a început cu pribegia lui Abraham, cu rugăciunile, încercările divine, incredibila sa paternitate şi promisiunea divină că „voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare” (Geneză 12,2). Mai mult, acel fiat al Sfântului Iosif este anticipat întru totul de acelea ale lui Abraham: exegeza rabinică, uşor de verificat prin lectura atentă a Scripturilor, numără cel puţin zece, de la plecarea lui Abram din casa tatălui său şi de la poporul său, până la sacrificiul lui Isaac de către tatăl său, Abraham.

(2) Dumnezeu l-a călăuzit cu răbdare pe Abraham de la înclinaţia lui de bărbat atotputernic atât spre soţia sa, Sara şi spre fiul lui, Isaac cât şi în cele din urmă, spre negare a centrării pe sine. Într-adevăr, aşa după cum Sf. Iosif a fost încurajat de Înger să aibă încredere în logodnica lui – în ciuda „logicii” lumii – la fel Abraham a fost convins de Dumnezeu să aibă încredere în soţia lui, Sara (care, potrivit tradiţiei rabinice, era la fel de apropiată de Dumnezeu pe cât era şi Abraham) într-o situaţie mai mult decât delicată: „toate câte îţi va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Geneză 21,12).

Mai mult, Dumnezeu l-a descurajat cu răbdare pe Abraham să creadă că un altul va fi moştenitorul lui – Lot sau Ismail, de exemplu – ci numai viitorul fiu al Sarei, indiferent cât de exagerată sau de ridicolă putea să pară această afirmaţie atât pentru Abraham, cât şi pentru Sara (cf. Geneză 18). În felul acesta, toţi descendenţii spirituali ai Fecioarei Maria şi ai Sfântului Iosif sunt chemaţi la sfinţenie, imitând fidelitatea, sacrificiul şi suferinţele acestui prim cuplu. Procedând astfel, toţi oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi acum să recunoască cea mai perfectă, mai sfântă şi uimitoare manifestare a familiei şi prin aceasta să îşi asume plini de iubire propriile lor vocaţii materne şi paterne.

(3) A treia lecţie importantă care se desprinde din aceste genealogii este confirmarea istorică a credinţei creştine. Biserica este noul Israel, poporul căruia Dumnezeu îi este pentru totdeauna fidel. Cu Dumnezeu ca Rege al nostru, nimeni şi niciodată nu poate împiedica revărsarea divinei milostiviri, nici să împiedice venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. El nu îşi abandonează niciodată poporul; ascultându-le cererile, El intervine întotdeauna. Astfel, de-a lungul a 40 de generaţii de bărbaţi şi taţi din această familii, genealogia Sfântului Matei menţionează patru femei, care sunt patru mame, amintind pe nume trei dintre ele: Tamar, Rahab, Ruth şi pe a patra, ca „soţia lui Urie”, care este Bathsheba, mama regelui Solomon.

Prezenţa lor în genealogie este cu siguranţă importantă, fiindcă nu toate soţiile şi mamele sunt incluse în această listă. Potrivit exegezei rabinice a Scripturilor, toate aceste femei au contribuit la descendenţa lui Abraham, ducând la Sfântul Iosif şi la Isus, dar zămislindu-şi copiii în circumstanţe neobişnuite: în unele cazuri, îndreptând o greşeală a unui patriarh, sau a unui rege a lui Israel şi prin aceasta consolidând „scara lui Iacob” care duce la Sfânta Familie. Batsheba şi-a dus la bun sfârşit misiunea sa maternală în condiţiile consecinţelor conflictuale şi tragice ale pasiunii şi crimei regelui David (cf. Samuel 2). Dar aceste prime trei femei menţionate proveneau toate din naţiuni străine şi ostile lui Israel: Tamar, o tânără dintr-o familie nobilă şi de două ori noră a patriarhului căzut, Iuda (cf. Geneză 38); Rahab, o prostituată din Ierihon cu teamă de Dumnezeu, care a salvat viaţa a două iscoade în timpul profetului Iosua (cf. Iosua 1); şi Ruth, prinţesa din Moab, duşman încrâncenat al Israelului, care avea să devină bunica regelui David (cf. Ruth). Toate aceste femei au fost inspirate în mod deosebit de frumuseţea şi justeţea vocaţiei divine a Israelului. Toate trei au făcut, într-un moment crucial al existenţei lor, o alegere liberă, corectă şi extrem de periculoasă, alăturându-se destinului Israelului pentru binele lor şi pentru binele esenţial al Israelului, care era venirea lui Mesia.

(4) În cele din urmă, apare evident din toate Evangheliile că Fecioara Maria şi Sfântul Iosif erau pe deplin conştienţi de moştenirea lor sfântă, sperând cu umilinţă să fie demni de planurile lui Dumnezeu ca şi de meritele sfinţilor lor înaintaşi. Să citim iar şi iar dialogurile Fecioarei Maria cu Îngerul şi cu verişoara sa, Elisabeta, imnul său de mulţumire Magnificat; mulţumirea profetică a lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, către Dumnezeul lui Israel care „a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna” (Luca 1,54-55).

Concluzii

Sfânta Scriptură păstrează adesea tăcerea asupra persoanei şi rolului Sfântului Iosif. Totuşi, privind în urmă, se observă felul în care Dumnezeu a folosit credinţa lui Iosif, acel fiat al său care nu e amintit nicăieri, ca să ajute naşterea noului Israel – Fiul lui Dumnezeu făcut om. El este protectorul Sfintei Fecioare şi astfel, al Bisericii noastre, fiindcă el continuă să vegheze asupra întrupării continue a lui Mesia, prin sfintele Sacramente ale lui Cristos în şi prin Biserica Sa sfântă, în toate veacurile. Sfânta Scriptură confirmă chemarea sfântă ca protector, soţ iubitor şi tată a Sfântului Iosif. În cursul lunii martie Biserica ne oferă prilejul să celebrăm felul în care toate speranţele şi visele Israelului s-au împlinit, devenind Trup.

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *