Rugăciunea domnească (II)

Print Friendly, PDF & Email

Traducere: Oana Capan
Sursa: Pocket Catholic Catechism

Tatal nostru

Tatăl nostru…

A treia cerere: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”

Această cerere este un rezumat al creştinismului şi o sinteză a întregului scop al existenţei noastre. De ce avem voinţă liberă? Pentru a face voia lui Dumnezeu. Spre deosebire de creaturile lipsite de raţiune care ne înconjoară, putem alege să ne conformăm voinţele după voinţa lui Dumnezeu sau să refuzăm să o facem.

Această cerere urmăreşte ca fiinţele umane de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu aşa cum o fac îngerii şi sfinţii din cer. Cerem aşadar ca toţi cei de pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, aşa cum o fac toţi cei din cer. Nu există excepţii în cer. Ne rugăm ca să existe tot mai puţine excepţii de la a face voia lui Dumnezeu pe pământ. Mai cerem ca, la fel ca în cer, oamenii să facă voia lui Dumnezeu din iubire şi nu din teamă. În cer nu există pericolul de a nu face voia lui Dumnezeu, şi deci nici teamă de consecinţe.

Ne mai rugăm ca noi, cei de pe pământ, aşa ca aceia din cer, să facem voia lui Dumnezeu în mod spontan. Cerem ca voinţa divină să fie împlinită fără ezitare sau împotrivire, cu tragere de inimă. Pe pământ ştim cât de înceţi putem fi în a răspunde la voinţa lui Dumnezeu pe care o cunoaştem. Cerem să devenim mai disponibili să împlinim voinţa lui Dumnezeu în momentul în care ştim ce doreşte El. Ne rugăm de asemenea pentru ca să facem voia lui Dumnezeu cu generozitate altruistă. Între sfinţii din cer nu există invidie pentru că îi văd pe alţii făcând voia lui Dumnezeu. Nu există gelozie, ci colaborare perfectă în a împlini voinţa divină, nu doar individual ci colectiv.

Ne rugăm în fine pentru ca, la fel ca în cer, cei de pe pământ să se bucure făcând voia lui Dumnezeu. Există o relaţie misterioasă între faptul că noi facem ceea ce îl bucură pe Dumnezeu şi acela că Dumnezeu face ceea ce ne bucură pe noi. În cer, toţi fac doar ceea ce îi face bucurie lui Dumnezeu. El, la rândul Lui, face totul pentru a-i bucura pe cei aleşi. Ei trăiesc într-o fericire supremă. De ce? Pentru că se conformează perfect cu voinţa Celui Preaînalt. Ne rugăm pentru ca să descoperim, încă de pe pământ, o pregustare a bucuriilor cerului, rezervate celor care împlinesc voinţa divină. Într-adevăr, măsura adevăratei fericiri aici pe pământ este dată de fidelitatea noastră în a face voia lui Dumnezeu.

A patra cerere: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”

Acesta este punctul de cotitură în rugăciunea Tatăl nostru. Dacă primele trei cereri au fost orientate spre slava lui Dumnezeu, de acum ele privesc nevoile noastre. Tradiţia Bisericii identifică două nivele de cereri de hrană în această a patra cerere. Cerem hrana de care avem nevoie pentru sufletele noastre, şi pe aceea de care avem nevoie pentru trupurile noastre.

Hrana spirituală

Atunci când Sf. Papă Pius al X-lea a dat decretul privind Împărtăşania deasă, a explicat că des înseamnă primirea zilnică a Preasfântului Sacrament. El şi-a bazat învăţătura pe comparaţia cu hrana de care avem nevoie zilnic pentru trupurile noastre, şi pe „interpretarea unanimă” a Părinţilor Bisericii. Ei au spus că „pâinea de toate zilele” din Rugăciunea domnească înseamnă Împărtăşania zilnică. Papa a concluzionat: „Pâinea euharistică trebuie să fie hrana noastră zilnică”. Atunci când o persoană primeşte Euharistia ea trebuie să fie în starea harului sfinţitor. Motivul este evident. Aşa cum primirea hranei pentru trup presupune ca trupul să aibă în el viaţa naturală, şi primirea hranei euharistice pentru suflet presupune ca sufletul să fie viu din punct de vedere supranatural.

Mai există o altă hrană spirituală pentru care ne rugăm prin această cerere. Aceasta este hrana adevărului de care mintea umană are nevoie pentru subzistenţa ei zilnică. Aşa cum trupul are nevoie de hrană materială pentru a rămâne sănătos şi în viaţă, şi sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu, pentru a-şi menţine vigoarea şi viaţa spirituală. În lungul discurs al lui Cristos despre promisiunea Euharistiei, El foloseşte acelaşi cuvânt, „Pâine”, pentru a vorbi despre ambele feluri de hrană spirituală: Trupul Său viu din Preasfânta Euharistie şi Cuvântul Său revelat din adevărurile mântuirii.

Nevoile zilnice ale trupului

Cu privire la partea materială a nevoilor noastre trupeşti, a patra cerere îi cere lui Dumnezeu să dea celor flămânzi hrană, celor fără locuinţă un adăpost, bolnavilor şi celor în vârstă grija adecvată, victimelor dependenţei de droguri şi alcool ajutorul pentru a se reface din dependenţă şi din bolile care rezultă. Această cerere se aplică atât la societăţile sărace cât şi la cele bogate, care adesea co-există în aceeaşi ţară şi chiar în aceeaşi localitate.

Nu este o exagerare să spunem că rugându-ne „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” îi cerem pur şi simplu Domnului să mişte inimile oamenilor pentru a împărţi între ei resursele pe care El ni le pune la dispoziţie pentru un trai uman decent. Este o ironie tristă a lumii moderne faptul că într-o perioadă de un belşug fără precedent, lumea trece printr-o perioadă de suferinţe supraomeneşti. Există multe motive pentru acest paradox. Unul dintre ele este însă indiferenţa rece faţă de suferinţele trupeşti pe care le îndură nenumărate milioane de oameni în fiecare regiune a globului.

Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a scris Exortaţia sa apostolică despre semnificaţia creştină a suferinţei umane, Salvifici Doloris, el a abordat fiecare aspect al acestei cereri din rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să ne rugăm, a spus el, în special pentru ca Dumnezeu, în milostivirea Sa, să inspire o armată de buni samariteni să vadă nevoile fizice ale altor oameni şi să vină cu altruism în ajutorul lor.

Urmând parabola evanghelică, putem spune că suferinţa, care este prezentă sub atât de multe forme diferite în lumea noastră umană, este de asemenea prezentă pentru a declanşa iubirea în persoana umană, acea dăruire dezinteresată a eu-lui meu pentru binele celorlalţi, în special al celor care suferă… Lumea suferinţei umane cheamă, să spunem aşa, o altă lume: lumea iubirii umane; şi într-un anumit sens datorăm suferinţei acea iubire altruistă care pune în mişcare inimile şi acţiunile oamenilor. Persoana care este „aproape” nu poate trece cu indiferenţă pe lângă suferinţa altuia…

Trebuie să ne oprim şi să arătăm compasiune, aşa ca samariteanul în parabola evanghelică. Parabola în sine exprimă un adevăr creştin profund, dar unul care în acelaşi timp este universal uman. Nu este întâmplător faptul că şi în limbajul secular, cei care lucrează în favoarea celor suferinzi şi nevoiaşi sunt numiţi „buni samariteni” (Salvifici Doloris, VII, 29). Pentru orice altceva ne-am ruga, atunci când cerem pâinea noastră cea de toate zilele, îi cerem Dumnezeului milostivirii să inspire nenumăraţi buni samariteni să oglindească această milostivire prin grija lor plină de iubire faţă de suferinţele celorlalţi.

A cincea cerere: „Ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Aceasta nu este o cerere oarecare către Dumnezeu cerându-i milostivirea Sa. Nu doar îi cerem să fie îndurător faţă de noi, ci şi îndrăznim să punem o condiţie şi o normă pentru iertarea lui Dumnezeu. Care sunt condiţia şi norma? Sunt practica şi măsura iertării pe care o acordăm noi celorlalţi. Ce ni se spune aici? Ni se spune că dacă nu suntem milostivi cu ceilalţi, Dumnezeu nu va fi milostiv cu noi. Mai credem şi că măsura îngăduinţei noastre faţă de păcatele celorlalţi determină în mod misterios gradul iertării răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de noi.

Ne rugăm să primim de la Dumnezeu fiecare formă de milostivire pe care o dorim atât de mult de la El pentru noi înşine. Condiţia rămâne însă. Dumnezeu va fi în mod negreşit tolerant şi răbdător, iertător şi îngăduitor, blând şi milostiv faţă de noi, păcătoşii, dacă punem în practică aceste calităţi de milostivire faţă de cei pe care providenţa lui Dumnezeu îi pune în vieţile noastre.

Ofensându-l pe Dumnezeu prin păcat, ne creăm o datorie de iubire şi pedeapsă pentru faptele noastre rele. Îi datorăm lui Dumnezeu o iubire mai mare decât în cazul în care nu am fi păcătuit, şi avem faţă de El datoria de a suferi ca pedeapsă pentru că am ofensat maiestatea Sa divină. În milostivirea Sa, Dumnezeu ne oferă nenumărate oportunităţi de ispăşire permiţându-le celorlalţi să păcătuiască împotriva noastră. Răbdarea noastră în îndurarea ofenselor lor, bunătatea noastră în a suporta răceala lor, răspunsul nostru cu iubire faţă de ei în schimbul lipsei lor de iubire faţă de noi este parte a planului providenţial al lui Dumnezeu de răscumpărare a unei lumi păcătoase.

Ne rugăm pentru tăria de a ierta pentru ca să putem fi iertaţi la rândul nostru. Este aici în joc şi o minunată comunicare a harului. Nu arareori, motivul pentru care Dumnezeu aduce în viaţa noastră persoane dificile este tocmai acela ca prin răbdarea noastră iubitoare faţă de ei, să putem obţine de la El harurile convertirii de care ei au nevoie. Noi suntem canalele harului pentru alţii. Aceasta înseamnă că pentru a fi canale eficiente pentru anumite persoane, s-ar putea să trebuiască să fiu victima indiferenţei sau chiar a cruzimii lor, pentru a le câştiga darul pocăinţei, ca să se împace cu Dumnezeu pe care l-au ofensat.

A şasea cerere: „Nu ne duce pe noi în ispită”

Ispita este o invitaţie la păcat. Sursa ispitei poate fi comportamentul atrăgător, păcătos al altor oameni – lumea; sau dorinţele dezordonate ale naturii noastre căzute – concupiscenţa; sau îndemnurile răuvoitoare ale spiritului rău – diavolul. Când ne rugăm să nu fim duşi în ispită, nu cerem să fim eliberaţi de încercarea la care sunt supuse toate fiinţele umane pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de Dumnezeu. Ispita ca test al fidelităţii noastre faţă de El este parte a stagiului nostru aici pe pământ, şi preţul câştigării răsplăţii noastre în lumea care va veni.

Ne rugăm pentru ca să nu cedăm în faţa ispitei, ci să profităm de pe urma experienţei ispitirii. Sfinţii interpreţi ai Rugăciunii domneşti oferă nu mai puţin de nouă căi prin care să ne ferim să cădem în ispită şi să avem de câştigat din ispitele inevitabile din vieţile noastre. Rugămintea noastră din această cerere va fi ascultată în măsura în care urmăm aceste reguli ale înţelepciunii creştine:

1. Să fim vigilenţi faţă de spiritul rău. Să îi cunoaştem strategia, să putem să îi recunoaştem înşelăciunile şi, mai presus de toate, „să ne împotrivim lui, tari în credinţă” (1Petru 5,9).

2. Să ne examinăm zilnic conştiinţa pentru a vedea cât de bine am făcut faţă ispitelor în fiecare zi. Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru harul câştigat în urma ispitelor pe care le-am învins, şi să îi cerem iertare pentru cele în faţa cărora am cedat.

3. Periodic, în timpul zilei, să privim în „cartea sufletului nostru”. Să citim acolo ce gânduri ne trec prin minte, ce dorinţe avem în inimile noastre. Să sortăm aceste mişcări interioare înlăturându-le pe unele, păstrându-le pe altele, şi acţionând în concordanţă cu acelea despre care conştiinţa ne spune că sunt haruri de la Dumnezeu.

4. Să nu ne lăsăm în voia tendinţelor naturale de a merge după orice ni se pare atrăgător. Să evităm să fim impulsivi atunci când este vorba de a respinge ceea ce nu ne place, sau de a îmbrăţişa ceea ce ne place. Toate ispitele sunt atractive. Să învăţăm să practicăm discernământul spiritelor aşa cum este el explicat de maeştrii vieţii spirituale.

5. Să ne amintim că acum trăim prin credinţă, ceea ce înseamnă că de unii singuri am putea nici măcar să nu recunoaştem o ispită. Astfel, trebuie să cerem constant lumină de la Dumnezeu: „Doamne, să văd”.

6. Traiul pe pământ este o luptă şi noi suntem membrii Bisericii Luptătoare. Trebuie, aşadar, să fim înarmaţi cum se cuvine cu umilinţă şi prudenţă, şi cu harurile care vin pentru cei care le cer. Îndemnul adresat de Isus discipolilor în Grădina Ghetsimani ne este adresat nouă tuturor: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită!” (Matei 26,41).

7. Să fim vigilenţi. Putem dobândi obiceiuri de a acţiona care ne pot întuneca percepţia. Obiceiurile ne pot orbi în mod periculos şi ne pot împiedica şi de la a şti măcar că suntem ispitiţi. Putem să cedăm ispitei înainte să ne dăm măcar seama ce s-a întâmplat.

8. Să ne găsim modele pentru a le imita. Să nu mergem cu turma. Să căutăm să cunoaştem mai bine persoane al căror comportament îl admirăm şi al căror exemplu să ne hotărâm să îl urmăm. Pot fi mai multe persoane. De la una dintre ele vom imita umilinţa pe care o are, de la alta fidelitatea în rugăciune, de la alta caritatea altruistă, sau faptul de a răbda fără să se plângă, seninătatea în încercări, planificarea prudentă a muncii, devoţiunea faţă de Euharistie, marea iubire faţă de Fecioara Maria, şi de la alta zelul puternic pentru a aduce sufletele la Cristos. În acest fel, avem un înlocuitor eficient pentru ispitele care vin de la lume – comportamentul păcătos atractiv al celorlalţi. Avem, în schimb, inspiraţia de la persoanele bune din lume – practicarea atractivă a virtuţilor de către ei.

9. Să nu trăim cu un sentiment fals de siguranţă. Să cultivăm o teamă sănătoasă de a nu-l ofensa pe Dumnezeul iubitor. Aceasta ne va oferi protecţia de care avem nevoie pentru a rămâne indiferenţi oricât de seducătoare ar fi ispitele pe care le întâlnim.

A şaptea cerere: „Ne mântuieşte de cel rău. Amin”

Ultima cerere din Rugăciunea domnească este un rezumat al tuturor lucrurilor de care dorim ca Dumnezeu să ne ferească, în această viaţă şi în viaţa viitoare. Sf. Ciprian, care a scris primul comentariu amplu despre rugăciunea Tatăl nostru, ne învaţă că ne rugăm aici să fim eliberaţi de consecinţele păcatului. Biserica merge pe urma învăţăturii lui, care plasează teama noastră de rău în perspectiva corectă. Până acum, în Tatăl nostru, ne-am rugat pentru milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru tăria de a face voinţa lui Dumnezeu, pentru înţelepciunea de a nu ceda în faţa ispitelor. În încheiere, cerem să fim feriţi de relele care sunt un rezultat al păcatelor, ale noastre şi ale celorlalţi.

Răul, în general, este orice lucru contrar voinţei. Există însă două feluri de rău, aşa cum există, de fapt, două voinţe la care se pot opune. Răul care este contrar voinţei lui Dumnezeu îl numim păcat. Răul care este contrar voinţei umane îl numim suferinţă. Punctul central al ultimei cereri din Rugăciunea domnească este eliberarea de suferinţă. Trebuie însă să explicăm imediat cu atenţie ce înseamnă aceasta. În timp ce în cele din urmă orice suferinţă este oarecum rezultatul păcatului, nu orice suferinţă este rea pentru noi. Într-adevăr, o anumită suferinţă este necesară pentru mântuirea şi sfinţirea lumii. Când Dumnezeu a devenit om, avea fericirea înaintea Lui şi a ales Crucea. Dacă dorim să fim asemenea Lui şi să colaborăm cu El la răscumpărarea lumii, trebuie să ne aşteptăm la un anumit grad de suferinţă în vieţile noastre şi să îl acceptăm.

Cu toate acestea, în ultima cerere din rugăciunea Sa, Cristos ne spune să cerem eliberarea de rău. De ce rău, ca suferinţă, cerem să fim cruţaţi? Durerea este orice vine în contradicţie cu voinţele noastre. Poate fi suferinţă a trupului, sau suferinţă a sufletului. Poate fi durere fizică sau tulburare emoţională, sau secetă spirituală, sau nelinişte mentală. Într-un cuvânt, suferinţa poate fi orice lucru, dinăuntrul nostru sau din afara noastră, pe care îl găsim ca fiind neplăcut şi dorim să fim eliberaţi de a-l mai îndura. Înţelegând că suferinţa poate fi o mare binecuvântare, ne rugăm să fim scutiţi de acea suferinţă despre care Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ştie că nu ar fi benefică pentru sufletele noastre. Ne rugăm de asemenea să ne fie de folos suferinţele pe care trebuie să le îndurăm. Ne rugăm pentru ca suferinţele pe care le îndurăm să fie spre folosul celorlalţi. Şi ne rugăm ca să fim feriţi de acel rău absolut care este pierderea veşnică a lui Dumnezeu.

„Amin” este considerat ca parte a textului biblic al Rugăciunii domneşti. Se află în traducerea Vulgata în limba latină a Noului Testament şi a fost mult comentat de sfinţi. Ad litteram, „Amin” înseamnă „cu adevărat” sau „este adevărat”, şi exprimă acceptarea la ceea ce tocmai s-a spus. La sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru se află speranţa aprinsă că Dumnezeu ne va împlini toate cererile noastre anterioare. Este un act de încredere că Tatăl este mişcat de acest „Amin”, pe care Isus l-a folosit atât de des pentru a accentua autoritatea divină a cuvintelor Lui.

Posted in Spiritualitate.

2 Comments

  1. Indrumarile pentru evitarea ispitelor sunt cele mai utile din reflectia foarte valoroasa, in intregime.

  2. A saptea cerere: „Ne mantuieste de Cel Rau” si atat, fara aclamatia de bucurie si speranta „Amin”. Primilor crestini, proveniti din iudaism, le era strict interzis sa alature aceasta aclamatie la numele lui Satan, tatal minciunii si al tuturor relelor. Intre ruga si Amin, trebuie intercalata o doxologie, cum ar fi: „Caci a Ta este imparatia si puterea si marirea in veci!” Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *