Doi învăţători supremi

Teme: Biserică, Personalităţi.
.
Publicat la 24 februarie 2012.
Print Friendly

Autor: Michael J. Ruszala
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: Lay Witness Magazine, sep/oct 2011

Doi Papi

Doi Papi

Prieteni în viaţă şi legaţi în pontificatele lor, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea sunt doi învăţători supremi pe care Spiritul Sfânt i-a dat Bisericii în aceste timpuri. Nu se întâmplă frecvent ca un Papă să îşi beatifice predecesorul imediat, dar în vremuri extraordinare vin şi haruri extraordinare. În acest articol vom reflecta asupra colaborării şi complementarităţii celor doi Sfinţi Părinţi în ministeriul lor apostolic ca învăţători supremi ai credinţei.

Toţi suntem familiarizaţi cu caracterizările greşite făcute de mass-media ultimilor doi Pontifi ai noştri. Adesea priviţi cu neîncredere, temuţi, înţeleşi greşit şi uneori celebraţi şi priviţi cu respect profund, succesorii lui Petru trebuie întotdeauna „să vestească cuvântul… la timp potrivit şi la timp nepotrivit” (2Timotei 4,2). Odată cu chemarea lui Cristos adresată lui Petru: „paşte oile mele”, toţi Papii au primit această responsabilitate de a fi învăţători supremi. Această îndatorire nu a fost însă luată întotdeauna în serios pe parcursul istoriei. În schimb Fericitul Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea cu siguranţă au luat-o în serios. Aceşti doi Papi au o legătură specială între ei, atât ca prieteni cât şi ca învăţători supremi. Înţelegând prietenia lor, proiectele comune şi particularităţile lor de învăţători, putem aprecia mai bine învăţătura lor şi putem vedea o imagine mai clară asupra lor decât ceea ce primim din mass-media.

Ratzinger se considera un preot erudit şi aspira să scrie la un moment dat o magnus opus teologică. Nu intenţiona să devină unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, dar Domnul a avut şi alte planuri cu viitorul Papă Benedict al XVI-lea – şi Papa Ioan Paul al II-lea avea să aibă o contribuţie majoră la acestea. George Weigel, în cartea sa „Alegerea lui Dumnezeu”, explica cum filosoful Joseph Pieper l-a introdus pe Ratzinger în gândirea filozofică a Cardinalului Karol Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul al II-lea). În 1974, ei şi-au trimis unul altuia copii ale cărţilor lor pentru comentarii. Papa Paul al VI-lea l-a numit pe Ratzinger în 1977 Episcop, şi la scurt timp Cardinal. Aceasta i-a permis să poarte discuţii erudite cu Cardinalul Wojtyla la Conclavul Cardinalilor pentru alegerea Papei Ioan Paul I. După scurtul pontificat al Papei Ioan Paul I, restul este deja binecunoscut. Colegiul Cardinalilor a ieşit din tiparele obişnuite şi l-a ales Papă pe un om energic şi de o spiritualitate înaltă, Cardinalul Wojtyla, primul Papă polonez din istorie.

Papa Ioan Paul al II-lea şi-a amintit de prietenul său Ratzinger când a făcut numiri pentru posturile din Curia Romană. Ratzinger, deoarece abia îşi începuse slujirea ca Arhiepiscop de Munchen-Freising, a refuzat numirea sa ca prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, dar a simţit că nu poate să refuze după ce Papa Ioan Paul al II-lea i-a cerut a doua oară să i se alăture ca prefect – de data aceasta al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (CDF), în 1981 -, pentru promovarea integrităţii doctrinei catolice. Weigel explică faptul că alegerea lui Ratzinger pentru această funcţie ne dezvăluie din gândirea Papei Ioan Paul al II-lea, şi perspectiva sa asupra nevoilor Bisericii, preferând să aibă un teolog în această funcţie şi nu un administrator. În cartea sa, Weigel consideră că acest fapt subliniază necesitatea ca teologia să pună practicile Bisericii sub lumina integrităţii doctrinei sale, aşa cum a fost revelată de Dumnezeu. De asemenea, în timp ce mulţi îl consideră pe Ratzinger un conservator, Weigel ne arată că teologia sa nu este una convenţională. El este mai degrabă augustinian decât tomist. Atât Papa Ioan Paul al II-lea cât şi Cardinalul Ratzinger „doreau discuţii teologice ample pentru a modela învăţătura papală”.

Chiar dacă Fericitul Ioan Paul al II-lea nu ar fi ajuns niciodată Papă, tot ar fi fost bine-cunoscut chiar şi numai pentru erudiţia lui filosofică. Păstrând înţelepciunea Sf. Toma, Fericitul Ioan Paul al II-lea a căutat şi alte moduri de expresie în filosofie şi teologie. Este bine cunoscută metoda sa fenomenologică bazată pe experienţă, în „Iubire şi responsabilitate”, precum şi audienţele sale de miercurea despre teologia trupului, din care au rezultat învăţături ca acelea din Exortaţia apostolică Familiaris Consortio şi altele. În total, a scris 14 enciclice şi 15 exortaţii apostolice, ca să nu mai menţionăm numeroasele sale scrisori apostolice şi constituţii. Folosindu-se de metoda sa fenomenologică, Fericitul Ioan Paul al II-lea a susţinut demnitatea umană în faţa comunismului, a totalitarismului, a nedreptăţilor economice, a avorturilor, a contracepţiei, a eutanasiei şi a cercetărilor pe celulele rădăcină embrionare. A clarificat unitatea şi distincţia dintre credinţă şi raţiune într-o eră a relativismului. Atitudinea sa în faţa acestor pericolele a fost în principal una pozitivă, chemând la o nouă evanghelizare care să atingă culturile europene post-creştine, şi la a-l repună pe Cristos în centrul tuturor lucrurilor. De asemenea, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut apel la o cultură a vieţii pentru promovarea şi recunoaşterea demnităţii persoanei umane şi pentru o adevărată libertate creştină, în locul fricii în mijlocul pericolelor care există în lumea modernă la adresa demnităţii persoanei umane.

Potrivit lui Weigel, Ratzinger, ca prefect al CDF, l-a ajutat pe Papa Ioan Paul al II-lea în proiectul său de a ghida punerea în practică a Conciliului Vatican II, în mijlocul exceselor apărute după Conciliu. Ratzinger a clarificat înţelegerea adevăratei libertăţi în opoziţie cu teologia eliberării, învăţătura Bisericii despre contracepţie, rolul lui Cristos ca Mântuitor în mijlocul pluralismului religios, şi a oferit principii şi îndrumări privind rolul teologilor care slujesc Biserica. A slujit în numeroase Congregaţii ale Curiei Romane şi a oferit consultaţii teologice Papei Ioan Paul al II-lea în scrierea enciclicelor, între care şi Veritatis Splendor. Ratzinger a publicat numeroase scrieri teologice pe când era prefect al CDF, dar întotdeauna a dorit să se retragă şi să se dedice în totalitate studiului teologic (sperând încă să scrie acea magnus opus). Weigel scrie: „Ratzinger a încercat să se retragă în 1991, 1996 şi 2001. De fiecare dată, Papa Ioan Paul al II-lea l-a rugat să mai rămână, şi el s-a conformat. Omul pe care, în 8 aprilie 2005, mulţimile l-au proclamat ‘Ioan Paul cel Mare’ nu şi-a putut imagina faptul de a fi Papă fără Joseph Ratzinger drept principalul său sfătuitor doctrinal”.

Stimat între Cardinali, Ratzinger a fost ales Decan al Colegiului Cardinalilor în 2002. Când Papa Ioan Paul al II-lea a murit, Cardinalul Ratzinger, datorită rolului său ca Decan, a fost responsabil pentru organizarea înmormântării şi a succesiunii Sfântului Părinte, şi tot el a trebuit să ţină predica la înmormântare, în care a amintit o temă mereu prezentă în viaţa Papei Ioan Paul al II-lea: „Vino şi urmează-mi”. Împotriva dorinţei sale, Ratzinger a fost propus candidat pentru papalitate şi a fost ales în prima zi de vot. Ratzinger aminteşte ce i-a scris un Cardinal: „Dacă Domnul îţi spune acum: ‘Urmează-mi’, nu uita ce ai predicat. Nu refuza! Fii ascultător, aşa cum ai vorbit despre marele nostru Papă care s-a întors în casa Tatălui”.

Luând numele de Benedict, noul Papă a căutat să fie un discipol modern al Sf. Benedict, scoţând Europa din întunericul timpurilor noastre la o reînnoire. Potrivit lui Weigel, Ratzinger, un alt Papă care nu este italian, nu doreşte să fie un substitut al Papei şi nici Ioan Paul al III-lea. Interesul său nu este de a deveni o figură carismatică asemenea predecesorului său, ci de a conduce cu sinceritate. Şi după cum s-a văzut la Zilele Mondiale ale Tineretului din Koln şi Sydney, tinerii l-au înconjurat ca pe noul lor părinte spiritual. Papa Benedict al XVI-lea s-a apropiat cu mărinimie de diferitele grupuri din Biserică şi de cele de diferite credinţe şi religii, asumându-şi rolul de părinte universal.

În pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea s-a concentrat pe teme ca libertatea adevărului în opoziţie cu dictatura relativismului, unitatea dintre credinţă şi raţiune, doctrina socială catolică, Scriptura, rădăcinile creştine ale Europei, reînnoirea liturgică atât deschisă spre un simţ al transcendentului cât şi conformă cu reformele Conciliului Vatican II. În scrierile şi predicile sale, teologia sa augustiniană şi erudiţia sa personală sunt evidente. Dar adevărata erudiţie este cea care atinge miezul unei probleme. De aceea în enciclice şi în mare parte din învăţăturile sale, Papa Benedict al XVI-lea se axează pe elemente de bază, pentru a-i catehiza pe cei din Biserică şi a-i provoca pe cei dinafara ei.

John L. Allen Jr scrie în „10 lucruri pe care Papa Benedict vrea să le ştiţi”: „Papa Benedict al XVI-lea este un Papă al noţiunilor de bază, pe care le prezintă într-o manieră inteligentă, provocatoare, străduindu-se să arate clar faptul că creştinismul nu este doar în set de reguli, ci un răsunător ‘da’ spus demnităţii persoanei umane şi o acceptare a unui Dumnezeu plin de iubire”. Prima enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, Deus Caritas Est, ne învaţă despre iubire, cea mai importantă doctrină creştină, atât de greşit înţeleasă în zilele noastre. A treia enciclică a sa, Caritas în Veritate, înrădăcinează caritatea autentică în adevăr, evidenţiind acest principiu ca fiind fundamentul doctrinei sociale a Bisericii.

Papa Benedict se întoarce adesea la învăţăturile Fericitului Ioan Paul al II-lea. În Caritas în Veritate el a dezvoltat teologia darului a Papei Ioan Paul al II-lea în contextul doctrinei sociale a Bisericii, ancorând metafizic doctrina socială în adevăr, ca în Veritatis Splendor, şi subliniind unitatea dintre credinţă şi raţiune, ca în Fides et Ratio, şi în discursul său de la Regensburg. Teologia Papei Benedict al XVI-lea este, în esenţă, cristocentrică şi biblică – o complementaritate anterioară prieteniei sale cu Papa Ioan Paul al II-lea, şi care a servit drept bază comună pentru colaborarea dintre ei. În cartea sa „Isus din Nazaret”, Papa Benedict al XVI-lea ne arată, prin reflecţiile sale asupra textelor biblice, că Isus, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, este El însuşi mesajul mântuirii. În această carte, Sfântul Părinte oferă un exemplu de folosire a erudiţiei critice modernă în slujba credinţei şi nu în competiţie cu aceasta, aşa cum de multe ori se întâmplă.

Actualul Papă a fost adesea înţeles greşit de către mass-media în diferitele crize din pontificatul său – ca de exemplu neînţelegerea în ceea ce priveşte islamul, în urma discursului său de la Regensburg, precum şi scandalurile sexuale care au zguduit multe părţi ale Bisericii. În ciuda temelor de bază din învăţătura Papei Benedict al XVI-lea, mulţi îl consideră un intelectual rupt de realitate. De asemenea, mass-media de multe ori aşteaptă unele atitudini sau gesturi ale Papei care îi sunt cu totul străine.

Pontificatele Fericitului Ioan Paul al II-lea şi al Papei Benedict al XVI-lea fac parte dintr-o eră nouă – o eră în care conştientizarea de către Sfântul Părinte a rolului său de învăţător suprem este mai intensă ca oricând din cauza crizei contemporane privind adevărul şi moralitatea. Ministerul Sfântului Părinte este orientat spre provocări, în moduri creative şi proactive.

Fericitul Ioan Paul al II-lea a fost o figură carismatică şi un mare inovator. Papa Benedict al XVI-lea este o figură paternă, un erudit care îşi foloseşte înţelepciunea în slujba catehezei fundamentale. Fericitul Ioan Paul al II-lea a fost optimist în ceea ce priveşte lumea modernă luptând în acelaşi timp împotriva relelor ei; Papa Benedict al XVI-lea este în lume dar nu al lumii, recunoscând de multe ori limitările acesteia. El lansează o chemare constantă dar adesea tăcută la autenticitate, chiar cu riscul pierderii popularităţii sau succesului. Allen scrie: „Probabil fără a conştientiza acest fapt, Papa Benedict XVI învaţă lumea ceva prin propriul său comportament. El este extrem de smerit şi blând, în contrast puternic cu lăudăroşenia şi fanfaronada adesea asociată marilor personalităţi ale lumii politice, economice sau culturale contemporane. El este dovada vie că cineva, pentru a conduce şi a fi un exemplu, nu trebuie să fie extravagant”.

Papa Benedict al XVI-lea şi Fericitul Ioan Paul al II-lea sunt doi Papi care au pontificatele într-o perioadă crucială a vieţii Bisericii. Ambii renumiţi învăţători, au pontificate complementare şi în acelaşi timp distincte în carismele şi darurile lor pentru Biserică, atât în învăţătura cât şi în călăuzirea lor pastorală. Conduşi de Providenţă unul către celălalt şi în acelaşi Scaun de învăţător, ambii Pontifi au confruntat întunericul lumii cu Lumina, într-un mod proactiv, creativ şi în credinţă, atât prin cuvânt cât şi prin fapte.

One Comment

  1. Colaborarea celor 2 Papi imi aminteste de colaborarea Sfantului Vasile cel Mare cu Sfantul Grigore din Nazians. Molipsirea de autenticitate a Papei Benedict de care vorbea autorul articolului sa ne atinga si pe noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *