Legea lui Dumnezeu şi fericirea noastră

Teme: Morală, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 ianuarie 2012.
Print Friendly

Autor: Edward Sri
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: Lay Witness Magazine, mai/iun 2011

Supusi legilor

Supuşi legilor

De ce ne dă Dumnezeu legea morală? De ce orice tată bun stabileşte reguli? Oare pur şi simplu testează ascultarea copilului lui? Sau doar îşi exercită puterea şi controlul asupra acestuia?

Imaginaţi-vă că mi-aş lua copilul şi l-aş pune să stea pe jos în camera de zi, înconjurat de toate jucăriile lui preferate: cuburi, trenuleţe, maşinuţe, mingi. Apoi l-aş privi ferm în ochi şi i-aş spune: „Să nu atingi nici una dintre aceste jucării!” „De ce, tati?”, m-ar întreba el. „Nu întreba de ce! Fă ce ţi-am spus, altfel vei fi pedepsit – îţi testez acum ascultarea”. Nici un părinte bun nu va face aşa ceva. Un părinte stabileşte legi, reguli pentru copiii săi pentru binele lor – pentru că îi iubeşte, doreşte ceea ce este cel mai bine pentru ei, şi nu doreşte ca ei să se rănească.

Legea este o expresie a iubirii unui tată. De exemplu, când fiul nostru de 12 luni a încercat să se urce pe barele de căţărat din curtea din spatele casei noastre, am ştiut că este nevoie să stabilim o nouă regulă pentru el. După ce i-a văzut pe fraţii lui mai mari urcându-se pe scăriţele laterale ale ansamblului de căţărat şi întrecându-se pe barele orizontale ale acestuia, micuţul Karl a decis să le încerce şi el. S-a urcat pe scăriţa laterală, s-a prins de o bară orizontală şi dintr-o dată s-a trezit atârnat la 2 metri deasupra solului. Ceilalţi copii au dat buzna în casă strigând: „Karl e atârnat de bare!”

M-am repezit afară şi l-am găsit atârnând, ţinându-se disperat, cu ambele mâini, de bara orizontală, cu o expresie de teroare pe faţă, în timp ce fratele său mai mare îl ţinea de picioare până veneam eu să îl salvez. Băiatul a fost salvat, dar am instituit o nouă regulă: micul Karl nu avea voie să se urce pe barele de căţărat! Am dat această regulă nu pentru ca să-mi demonstrez puterea faţă de fiul meu de 12 luni, ci pentru că îl iubesc şi am dorit să îl protejez şi să îl feresc să nu se rănească. Această regulă s-a născut din inima mea de părinte.

Din inima Tatălui

La fel se întâmplă şi cu Tatăl ceresc. Să vedem prima lege dată în Biblie lui Adam: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2,16-17). Dumnezeu nu îi dă această lege lui Adam pentru a-i îngrădi libertatea. Dimpotrivă, cuvintele Domnului subliniază marea libertate pe care i-o dă lui Adam, de a mânca din orice pom al grădinii. Există doar un singur pom din care Domnul vrea ca Adam să nu mănânce, pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Dumnezeu nu dă această lege nici pentru a-i verifica lui Adam ascultarea, ci ea are o menire mult mai adâncă. În text vedem că Dumnezeu îl avertizează pe Adam despre acest pom, deoarece nu doreşte ca lui Adam să i se întâmple nimic rău („în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”). Cu alte cuvinte, Dumnezeu dă această lege pentru a-l proteja pe Adam de un pericol simbolizat de pomul cunoaşterii binelui şi răului (cf. Catehismul Bisericii Catolice nr. 396). Aici ne putem da seama de faptul că legea morală izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. După cum explica Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica sa Veritatis Splendor: „Dumnezeu, care este singurul bun, ştie exact ce este bine pentru oameni, şi tocmai în virtutea acestei iubiri, le propune acest bine sub forma poruncilor” (nr. 35).

Manual cu instrucţiuni

Legea morală dată de Dumnezeu este ca un manual cu instrucţiuni de folosire a vieţii noastre umane. Când cumpărăm o maşină, primim şi manualul de folosire, pentru a şti care este cel mai bun mod de a opera acel vehicul. Fabricantul maşinii ştie cum funcţionează aceasta la parametrii cei mai buni şi ne oferă instrucţiuni despre ceea ce trebuie să facem pentru ca maşina să funcţioneze cum trebuie. Nimeni nu consideră aceste instrucţiuni ca limitări sau impuneri în viaţa noastră. Ele nu sunt date ca să ne controleze vieţile sau să ne restrângă libertatea, ci pentru a ne ajuta să folosim bine acel vehicul.

În mod similar, legea morală dată de Dumnezeu este ca un manual de instrucţiuni pentru vieţile noastre. Dumnezeu este „fabricantul” divin. El ne-a creat şi ştie cum „funcţionăm”. El ştie că anumite acţiuni ne vor face fericiţi, pe când altele ne vor duce doar la frustrări şi deşertăciune atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi. De aceea Dumnezeu ne dă legea morală – pentru a ne călăuzi pe calea spre fericire.

Când o prietenă a cumpărat un premergător pentru bebeluşul ei, mi-a spus că pe instrucţiunile de folosinţă erau unele avertismente interesante, care i-au atras atenţia, ca de exemplu: Acest premergător nu pluteşte, nu îl folosiţi în apă… Nu îl folosiţi pe zăpadă. (Imaginaţi-vă un bebeluş de 6 luni dându-se pe pârtie cu premergătorul, sau făcând schi nautic pe lac!). Ce aţi gândi despre cineva care ar cumpăra un astfel de premergător şi, citind instrucţiunile de folosinţă, s-ar enerva şi le-ar rupe, spunând: „Cine sunteţi voi, fabricanţii, să îmi dictaţi mie ce să fac cu premergătorul meu? Acesta este premergătorul meu şi am dreptul să fac ce doresc cu el. Nu vă impuneţi voi opiniile!”?

Poate acea persoană să nu urmeze instrucţiunile şi să facă orice ce doreşte cu premergătorul? Da. Dar dacă îl foloseşte pentru a face schi nautic cu bebeluşul său de 6 luni, sigur îi va periclita viaţa. Similar, ne putem şi noi folosi liberul arbitru şi să mergem împotriva legii morale date de Dumnezeu? Da. Dar când procedăm astfel, ne distrugem şi vieţile noastre şi pe ale celor din jurul nostru. Până la urmă, când încălcăm legea divină, ne „stricăm” pe noi înşine.

Reguli versus relaţie

Legea izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Diavolul doreşte însă ca Adam şi Eva (şi noi toţi) să vedem legea lui Dumnezeu ca fiind fără legătură cu iubirea Lui – ca o poruncă, o regulă, şi nu ca o expresie a iubirii Sale, a relaţiei Sale cu noi. Gândiţi-vă la primele cuvinte pe care i le-a adresat şarpele Evei: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Geneza 3,1). În primul rând, şarpele se referă la Dumnezeu drept Elohim („Dumnezeu”), titlu folosit în capitolul 1 al Genezei pentru a-l descrie pe Dumnezeu drept Creator al universului. Faptul că şarpele foloseşte acest termen este frapant, deoarece în rest, în capitolele 2 şi 3 din Geneză, termenul folosit pentru Dumnezeu este Yahweh Elohim („Domnul Dumnezeu”), care peste tot în Biblie exprimă intimitatea Sa cu poporul Său.

În capitolul 2 din Geneză, Domnul Dumnezeu este cel care îl creează pe om din pământ şi îi dă suflare de viaţă, creează animalele şi îl lasă pe Adam să le pună nume, şi care o creează pe femeie din coasta lui Adam. Într-adevăr, Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de iubire, care se implică în vieţile lui Adam şi a Evei, considerându-i copiii Lui. Şarpele doreşte însă ca Eva să îl considere pe Dumnezeu ca pe o divinitate îndepărtată, un Creator distant, unul care dă legi împovărătoare.

Este ca şi când le-ar spune: „Dumnezeul acela distant, legislatorul acela puternic a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” Şarpele doreşte ca ei să îl considere pe Dumnezeu ca pe un legislator opresiv, ale cărui legi le limitează libertatea. Femeia răspunde că pot să mănânce din orice pom, doar din cel din mijlocul grădinii nu, pentru că vor muri. Atunci şarpele îi spune: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3,4).

Atacând paternitatea lui Dumnezeu

Să ne gândim la gravitatea cuvintelor şarpelui. Când spune: „Nu, nu veţi muri!”, el îl face pe Dumnezeu mincinos. După spusele şarpelui, acel copac nu le poate face rău. Dimpotrivă, este ceva ce îi va face asemenea lui Dumnezeu, iar El se teme atât de mult ca Adam şi Eva să nu devină asemeni Lui încât a dat această lege, pentru a-i oprima şi a-i ţine sub control.

Este de remarcat faptul că diavolul nu doar încearcă să îi facă pe Adam şi Eva să încalce legea Domnului. În cele din urmă, încearcă să îi facă să rupă relaţia lor cu El. Păcatul originar implică a pune la îndoială bunătatea paternă a lui Dumnezeu. Catehismul ne explică: „Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea Lui” (CBC nr. 397).

În concluzie, atât prima ispită cât şi toate celelalte care au urmat acesteia constau într-un atac asupra iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. În lumea noastră relativistă, mulţi oameni adoptă punctul de vedere al şarpelui în ceea ce priveşte legea morală a Domnului – se îndoiesc de faptul că a fost dată cu adevărat pentru binele nostru. Când o cultură vede religia ca fiind doar o grămadă de legi morale prin care Biserica încearcă să le spună celorlalţi ce să facă cu vieţile lor, această cultură nu mai vede legea morală ca venind din inima unui Tată iubitor care doreşte ceea ce este cel mai bine pentru noi. La fel ca Adam şi Eva, lumea noastră modernă nu doar a abandonat adevărul moral, ci a şi adoptat punctul de vedere mincinos al şarpelui despre Dumnezeu. Când respingem legea morală dată de Dumnezeu în favoarea preferinţelor noastre, respingem în fond grija plină de iubire a Tatălui faţă de noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *