Credinţa este un dar pe care îl primim

Teme: Biserică, Interviu.
.
Publicat la 24 ianuarie 2012.
Print Friendly

Autor: Gianni Valente
Traducere: Monica Omilescu
Sursa: 30 Giorni

Cardinalul Walter Kasper

Cardinalul Walter Kasper

Un „an al credinţei”, un „timp de reflecţie deosebită” convocat după exemplul la ceea ce a făcut Papa Paul al VI-lea în 1967, cu intenţia de a favoriza „o tot mai deplină întoarcere la Domnul, pentru a ne întări credinţa în El şi pentru a-L vesti cu bucurie oamenilor zilelor noastre”. Propunerea făcută de către Papa Benedict al XVI-lea întregii Biserici, anticipată în predica de duminică, 16 octombrie 2011, şi prezentată în Scrisoarea apostolică Porta fidei, se găseşte încă în forma primară de anunţ şi se va concretiza abia începând din octombrie 2012, când se vor împlini 50 de ani de la deschiderea Conciliului ecumenic Vatican II, respectiv 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice. Totuşi, încă de la început – a observat pr. Federico Lombardi, director al Radio Vatican şi Biroului de Presă al Vaticanului – acel anunţ făcut de Papa Ratzinger poate fi considerat una dintre iniţiativele ce caracterizează acest pontificat.

Deja în primele anticipări şi în Scrisoarea apostolică menţionată anterior s-au difuzat atâtea invitaţii simple şi încurajatoare de a lăsa deoparte îndârjirea apartenenţei confesionale autoreferenţiale, şi de a-i cere totul lui Isus Cristos, „Cel care dă naştere credinţei şi o desăvârşeşte”. „Ce altceva mai important ne-ar putea spune păstorul poporului lui Dumnezeu pe pământ?”, a comentat pr. Lombardi. Revista 30Giorni a redirecţionat această întrebare Cardinalului Walter Kasper, preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

– Papa Benedict al XVI-lea a convocat un An al Credinţei. Acelaşi lucru l-a făcut înainte Papa Paul al VI-lea, în 1967. În acel timp, atât dumneavoastră cât şi Joseph Ratzinger eraţi doi tineri teologi în floarea vârstei. Cum vă amintiţi acea alegere a Papei Montini?

– Erau anii imediat după Conciliu. Fiindcă marele entuziasm deja trecuse, în Biserică părea că se trăieşte un fel de colaps. Parcă credinţa era mai puţină tocmai în timp ce în ambientele ecleziale se discuta despre reformele necesare în Biserică pentru repropunerea mesajului creştin în realitatea acestui timp. Ratzinger a scris atunci Introducere în creştinism. Eu am scris Introducere în credinţă. În acel context, Papa Paul al VI-lea a avut intuiţia de a convoca Anul Credinţei, care s-a încheiat prin proclamarea Crezului poporului lui Dumnezeu. Dorea să le arate tuturor că centrul a toate este credinţa. Chiar şi reformele sunt utile şi necesare doar atunci când vin în favoarea vieţii de credinţă şi a mântuirii tuturor credincioşilor. În ultimele zile l-am recitit pe Bernard de Clairvaux: chiar şi marea lui reformă a fost tot o repornire înspre credinţă. Cum scria Yves Congar, „reformele reuşite în Biserică sunt cele făcute în funcţie de nevoile concrete ale sufletelor”.

– De ce să fie stabilit un An al Credinţei tocmai acum?

– Există o criză; ea se vede mai ales în Europa. Este evidentă în Germania, iar dacă vorbesc cu Episcopii italieni, îmi spun şi ei acelaşi lucru. Mai ales între tineri, mulţi dintre aceştia nu au niciun fel de contact real cu viaţa Bisericii şi cu Sacramentele. Dacă se vorbeşte despre noua evanghelizare, trebuie să se ţină cont şi de toate acestea. Dacă nu, se termină totul la nivel de discurs academic.

– Totuşi, Papa Benedict al XVI-lea a început Scrisoarea de convocare a acestui an spunând că „poarta credinţei este mereu deschisă pentru noi”. Ce ne indică aceasta?

– Dumnezeu este cel care ţine deschisă poarta credinţei, pentru noi şi pentru toţi. Nu suntem noi cei care putem sau trebuie să ne agităm pentru a o deschide. De aceea, începutul credinţei este întotdeauna posibil. Nu este vorba de o cucerire a noastră. Credinţa are caracterul unui dar pe care îl primeşti, nu se poate deduce, nu se poate „produce”. Şi din acest punct de vedere a fost importantă invitaţia Papei adresată agnosticilor la recenta Zi de Rugăciune de la Assisi. În secularizare, Dumnezeu are căile Sale pentru a atinge inima fiecărui om, a celor care îl caută dar şi a acelora care nu îl caută. Şi sunt căi pe care noi nu le cunoaştem.

– La Assisi, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre agnostici, însă nu în termeni de opoziţie.

– Papa a spus că agnosticii îi ajută pe credincioşi „să nu îl considere pe Dumnezeu proprietatea lor”. Dumnezeu nu este în posesia celui care crede. În ceea ce priveşte credinţa, nu se poate spune: „eu o posed, alţii nu…”. Chiar şi credincioşii care au primit darul credinţei sunt în pelerinaj. Şi nu se poate niciodată pretinde anticiparea unui astfel de dar doar prin dobândirea înţelegerii unor concepte. Uneori, în Biserică, tocmai în faţa necredinţei şi a agnosticismului ne împietrim şi dăm impresia că vedem credinţa ca pe o posesie. Ca şi când problema ar sta în disputele şi luptele împotriva celor care nu cred… Aproape că se pierde din vedere faptul că Cristos a murit pentru toţi.

– În primele rânduri din Porta fidei se subliniază că adesea, chiar şi în Biserică, predomină preocuparea pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale implicării creştinilor, „continuând a gândi credinţa ca pe o premisă evidentă a trăirii comune”. Aţi observat şi dumneavoastră acest fapt?

– În primul rând, credinţa este un raport personal cu Dumnezeu, care îşi găseşte exprimarea în rugăciune şi în încrederea că Dumnezeu ne ţine în braţe în orice situaţie, sau, aşa cum spune Isus, în a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima. Teologii vorbesc despre o virtute teologală. Însă în această cea dintâi poruncă iubirea pentru Dumnezeu este imediat legată de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine. Astfel, credinţa are consecinţe sociale, culturale şi politice fără de care nu ar fi sinceră. Pe de altă parte, aceste consecinţe trebuie să fie însufleţite şi motivate de iubirea faţă de Dumnezeu, în caz contrar devin o formă de ideologie umanistă care rămâne fără un fundament stabil. Mă gândesc la predicile de duminica din biserici. Nici o altă realitate umană nu are această oportunitate de a ajunge la atâtea persoane care vin în mod spontan să asculte. Dar uneori predicile par doar instrucţiuni asupra a ceea ce creştinii trebuie sau nu trebuie să facă la nivel moral, cultural, politic. Lipseşte adesea mesajul plin de bucurie că Dumnezeu vine mereu înaintea noastră cu harul Său.

– Sunt unii care spun: acum este necesar să stăruim mai mult pe credinţă şi mai puţin pe acţiunile sociale. Este aceasta „soluţia”?

– Nu pot fi contrapuse credinţa şi caritatea. Ar fi un intelectualism sau un soi de misticism greşit interpretat. Sfântul Paul a spus că credinţa acţionează în caritate. Şi ea s-a exprimat întotdeauna în faptele milostivirii trupeşti şi sufleteşti: ajutarea săracilor, a celor închişi, a celor oprimaţi, a celor bolnavi… Aceasta este viaţa creştină. Personal, mărturiile cele mai fascinante de credinţă le-am văzut tocmai în călătoriile pe care le făceam când eram responsabil al Bisericii din Germania pentru ajutoarele către Bisericile din ţările în curs de dezvoltare. Mergeam acolo ducând nişte resurse materiale pentru a ajuta la supravieţuirea acelor persoane şi, în sărăcia acelor sate şi a acelor mahalale, dădeam peste bucuria şi credinţa acelor vieţi iubite şi mângâiate de Dumnezeu. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat privind spre credinţa atâtor fraţi întâlniţi în dialogul ecumenic. Prin intermediul raporturilor fraterne dăm mărturie despre credinţa catolică.

– Acum că Anul Credinţei a fost proclamat, ce este de făcut?

– Papa Benedict al XVI-lea ne-a cerut doar să reflectăm asupra Crezului în fiecare Dieceză. Nu este suficient să îl recităm, este nevoie să îl cunoaştem şi să îl înţelegem în profunzimea sa, deoarece Crezul exprimă punctele fundamentale ale credinţei, care sunt comune tuturor creştinilor şi care corespund promisiunilor de la Botez, fiind constitutive pentru existenţa creştină. Mi se pare însă important de subliniat faptul că simpla mărturisire a credinţei nu exprimă o pretenţie de posesie conceptuală a adevărului. Crezul îl recităm mai ales în timpul Liturghiei duminicale. Un sistem dogmatico-conceptual nu poate fi recitat. În schimb noi recităm Crezul, şi îl recităm ca pe o rugăciune. Este o doxologie, o laudă şi o recunoaştere care aduce mulţumire.

– Se afirmă că este nevoie de mai mult pentru a face credibilă viziunea antropologică creştină.

– Da, fără îndoială, este important şi acest lucru. Credinţa nu este doar un act intelectual, ci şi un mod de a fi şi de a trăi în mâinile lui Dumnezeu şi sub providenţa Sa. Acesta implică şi libertatea creştină bine înţeleasă. Mărturisirea credinţei este o rugăciune pentru că îi cere lui Dumnezeu să îşi reveleze misterul. Aşa cum spunea Sfântul Toma: actus fidei non terminatur ad enuntiabile, sed ad rem. Actul credinţei nu se termină cu repetarea verbală a unor formule adevărate. Ea rămâne deschisă spre recunoaşterea realităţii vii pe care acele cuvinte o indică. Iar pentru Toma res este chiar Dumnezeu însuşi. El este cel care acţionează, nu suntem noi cei care trebuie să îl „demonstrăm”. Pe de altă parte, Crezul este esenţa credinţei generaţiilor anterioare. În credinţă nu suntem singuri în faţa lui Dumnezeu. Suntem într-o comuniune care îmbrăţişează toate secolele. În timpuri precum ale noastre se simte şi mai mult cât este de important să găseşti mângâiere şi să te bucuri de compania sfinţilor şi a Părinţilor Bisericii, şi de toate marile mărturii care ne-au precedat.

– „Credincioşii se întăresc crezând”, scrie Papa, citându-l pe Sfântul Augustin. Cum se creşte şi cum se merge înainte pe drumul credinţei?

– În credinţă suntem purtaţi, fie la început, fie pe parcursul drumului vieţii. În experienţele vieţii se descoperă tot mai mult bogăţiile credinţei. Nu suntem noi cei care ne păstrăm credinţa, ca pe o proprietate achiziţionată. Noi suntem păstraţi în credinţă. Sfântul Toma a scris: „harul creează credinţa nu doar în momentul în care credinţa se naşte într-o persoană, ci pe tot parcursul timpului în care durează credinţa”. Am folosit această definiţie în cadrul acordului cu luteranii, când am recunoscut identitatea fundamentală care există între teologia lui Luther asupra justificării prin credinţă şi aspectele esenţiale ale doctrinei Conciliului din Trento, definită în decretul De iustificatione. Aceasta vrea să spună că darul credinţei nu este doar un soi de îmbrâncitură, o încărcătură pe care cineva ne-o dă la început, ca mai apoi să mergem înainte singuri. Şi nu este nici asemenea sistemelor de iluminare de pe pistele de aeroport: lumini cimentate în asfalt pentru a ilumina parcursul. Credinţa seamănă mai degrabă cu o lanternă pe care o purtăm în mână şi care se mişcă odată cu noi iluminând un scurt segment din drumul pe care îl avem înainte. Lumina sa este necesară şi suficientă pentru a face următorul pas.

– Dacă credinţa este la început şi în orice moment un dar şi o recunoaştere a acţiunii gratuite a Domnului, ce este Biserica?

– Biserica este – cum spune o definiţie străveche – comuniunea credincioşilor. Tertulian a spus: Unus christianus, nullus christianus. Un singur creştin, niciun creştin. Ca şi creştini nu suntem niciodată singuri, ci întotdeauna într-o comunitate de credincioşi din toate timpurile şi din toate locurile. Cu toate acestea, Biserica nu este un element de credinţă. Biserica este sacrament, adică semn şi instrument. În Crez noi mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl, în Isus Cristos, în Spiritul Sfânt, dar nu ne mărturisim credinţa în Biserică. Credem în Dumnezeu şi El este cel care ne revelează Biserica – trup al lui Cristos şi popor al Său. Biserica este precum luna care nu are lumină proprie, ci reflectă doar lumina soarelui, care este Cristos. Dacă nu ne trimite spre Cristos, nu îşi manifestă nicio frumuseţe proprie. Frumuseţea care se găseşte în ea – de exemplu, în liturgii – este doar o reflectare a slavei lui Dumnezeu.

– Totuşi, uneori Biserica pare că doreşte să ocupe scena crezând că în acest fel dă mărturie despre Dumnezeu.

– Poate ar fi util să amintim faptul că Părinţii Bisericii nu au simţit exigenţa de a elabora vreo ecleziologie sistematică. Ei nu aveau problema de a se opri asupra Bisericii, erau suficiente câteva referinţe. Centrul intereselor şi preocupărilor lor nu era, în niciun caz, instituţia ecleziastică. Ecleziologia a început doar la sfârşitul Evului Mediu, ca reacţie la Conciliu şi apoi la Luther. Aşa cum a spuse Yves Congar, a început ca „ierarhiologie”, pentru e expune raţiunile teologico-doctrinale ale funcţiei şi ale supremaţiei ierarhiei în comunitatea eclezială. De aici a pornit şi tentaţia şi capcana unui anumit „ecleziocentrism”. Conciliul Vatican II, cu recursul său la Părinţii Bisericii, a reluat şi imaginea folosită de mulţi dintre aceştia pentru Biserică, drept o simplă reflectare a luminii şi a acţiunii lui Cristos, care se regăseşte şi în titlul Constituţiei asupra Bisericii din Conciliul Vatican II, Lumen gentium.

– Apropo de ierarhiologie, chiar şi acum, cel puţin în mass-media, se vorbeşte mult despre Episcopi şi Cardinali.

– Desigur, Episcopii şi Cardinalii au rolul lor în viaţa Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea continuă să repete însă că centralitatea nu trebuie să cadă pe Biserică, ci pe Dumnezeu. Dacă se pierde credinţa în Dumnezeu, atunci Biserica poate fi pusă deoparte şi chiar uitată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *