Chipul lui Isus

Teme: Artă.
.
Publicat la 24 ianuarie 2012.
Print Friendly

Autor: Janine Langan
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Crisis Magazine, 27 septembrie 2011

O reprezentare a lui Isus

O reprezentare a lui Isus

Cunoaştem foarte puţine despre imaginile creştine de dinaintea secolului al IV-lea. Persecuţiile la care au fost supuşi creştinii, precum şi alte mişcări sociale, au şters aproape toate urmele, făcând astfel ca imaginile descoperite cu greu să fie cu atât mai fascinante. Oricine caută imagini ale lui Cristos se loveşte de un fapt uimitor: sunt foarte rare reprezentări directe ale Sale. Cele care pot fi găsite sunt mai degrabă schiţe, focalizate nu atât asupra lui Cristos însuşi, ci mai degrabă asupra miracolului pe care îl înfăptuieşte, ori asupra mirării mulţimii care priveşte.

Picturile din catacombe nu îl reprezintă pe Cristos personal, ci viaţa pe care o aduce El, şi bucuria intrării în acea viaţă. Ele prezintă miraculoasa transformare din fiinţe umane certăreţe şi cârtitoare în „micii peşti” care, scufundându-se în apele botezului şi hrănindu-se cu marele peşte la ospăţul euharistic, devin gata să participe la pacea eternă. La fel ca Evangheliile şi liturgia, picturile din catacombe spun Vestea Bună despre Cristos: Dumnezeu încă mântuieşte (semnificaţia în limba ebraică a numelui Isus), aşa cum a făcut şi cu cei din trecut. În mod şi mai minunat, Dumnezeu îi mântuieşte acum, prin semne minunate, pe toţi cei care mărturisesc numele Său.

Din acest motiv, o vizită în catacombe înseamnă experimentarea unui paradox: într-un întuneric absolut, în măruntaiele pământului, printre mii de morminte, trebuie doar să intri într-un cubiculum pentru a fi dintr-o dată transportat într-o grădină a Paradisului, cu flori, plante şi păsări care se ospătează. Imagini ale mântuirii se repetă de-a lungul cupolei acoperişului şi de pe un perete pe altul, amintind minunile pe care Dumnezeu le-a înfăptuit pentru oamenii pe care i-a iubit. Moise loveşte stânca, oferind astfel apă proaspătă pentru poporul său însetat; Daniel este păzit în siguranţă printre lei; Noe îşi găseşte odihna în arcă, după ce se întoarce porumbelul; cei trei tineri exultă în mijlocul flăcărilor cuptorului; şi, episodul cel mai cunoscut dintre toate, Iona este aruncat pe ţărm de către balenă, pentru „a se odihni” la umbra arbuştilor. Nu a spus Cristos: „Nu vă voi da nici un semn, în afară de semnul lui Iona?”

Toate picturile din catacombe sunt semne care fac aluzie la o singură experienţă: puterea divină a lui Cristos care duce omenirea din lumea aceasta la cealaltă, de la boală la sănătate, de la moarte la viaţa veşnică. Vedem frânturi din aceasta în aluzii succinte la miracolele înfăptuite în Noul Testament: paraliticul care îşi ridică patul; vindecarea femeii care sângera; învierea lui Lazăr. În timp ce astfel de scene îl schiţează pe Cristos în acţiune, aceste fapte, de genul celor din Vechiul Testament, sunt chiar ele însele semne ale adevăratei lucrări planificate de Dumnezeu din timpuri imemoriale, şi înfăptuite de către Fiul Său: mântuirea întregii omeniri.

Garanţia şi dovada succesului lui Cristos, cunoscută deja de creştini în viaţa prezentă, o reprezintă ospăţul euharistic, pregustarea banchetului etern. De multe ori greu de distins una de cealaltă în reprezentări, Euharistia, Cana, înmulţirea pâinilor, Cina cea de Taină şi acel banchet ceresc umplu adesea arcosalia – semiluna de deasupra sarcofagelor – care oferă spaţii ideale pentru scene importante. Într-adevăr, Sacramentele iniţierii creştine sunt cheia către armonia tuturor imaginilor răspândite pe pereţi, care orchestrează aducerea de mulţumire liturgică.

Aceasta explică din ce motiv cea mai obişnuită, cea mai centrală şi cea mai detaliată imagine a lui Cristos găsită în catacombe nu este un portret, ci o metaforă pentru pacea pe care o aduce prezenţa Lui: imaginea lui Cristos ca Bunul Păstor. Variaţii ale acestei teme abundă, dar în fiecare caz păstorul din catacombe poartă pe umeri un singur animal rătăcit, deseori nu un miel ci o capră. Imaginea subliniază universalitatea harului oferit, adâncimea păcatului din care ne mântuieşte, şi natura personală a mântuirii. În jurul său cresc copaci paradisiaci, în timp ce El ţine la distanţă lupi, porci sălbatici şi măgari care ameninţă turma. Deseori păstorul duce o găleată de lapte, simbolizând Euharistia ca fiind laptele Bisericii, cuvântul hrănitor dat ei, trupul lui Cristos, hrana pruncilor. Precum spunea Sf. Petru: „să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire”.

Această credinţă în triumful Învierii permite artiştilor din catacombe să folosească mituri păgâne în reprezentarea lui Cristos pentru că şi acestea exprimă setea fundamentală a omenirii pentru o bucurie mare puternică decât moartea. Mântuirea celebrată pe pereţii catacombelor este ceea ce întreaga omenire aştepta din timpuri imemoriale. Istoria, după cum au arătat primii Părinţi ai Bisericii, este o pregătire universală pentru venirea lui Cristos. Ieşirea lui Hercule din infern, Odiseu învingând puterea de seducţie a sirenelor şi, mai presus de toate, păstorul Orfeu sunt tipologii puternice ale lui Cristos.

Sfântul Clement din Alexandria explică de ce: „Vedeţi puterea noului său cântec: din pietre face oameni; din fiare sălbatice, tot oameni. Aceia care erau morţi, care nu făceau parte din viaţa reală, când au auzit cântecul acesta, au revenit la viaţă. Acest urmaş al lui David, care a trăit înaintea lui David, Cuvântul lui Dumnezeu, a lăsat în urmă lira şi ţitera, instrumente fără suflet, pentru a acorda la Sine însuşi, prin Spirit, lumea întreagă, reunită în om. Îl foloseşte ca pe un instrument cu voci multiple. Ce doreşte să facă cu acest instrument, Cuvântul lui Dumnezeu, cu acest cântec nou? Doreşte să deschidă ochii celor ce nu văd, urechile celor ce nu aud”.

Am putea fi şocaţi de eşecul primilor creştini în a-l picta pe Cristosul pe care îl venerează. Într-adevăr, ei nu încearcă să îl prezinte pe „Cristosul istoric”, care ar fascina secolul al XIX-lea, nici nu încearcă să deseneze un Cristos existenţial relevant, ca şi model pentru omul modern. Împotriva atacurilor la adresa acestei lipse de reprezentare, răspunsul creştin este simplu şi natural: noi înşine suntem cea mai bună imagine pe care o putem propune. Aşa cum argumentează Minucius Felix Octavius în faţa anchetatorului său păgân: „Crezi că dorim să ascundem obiectele cultului nostru, deoarece nu avem nici temple, nici altare? Prin ce imagine l-aş putea reprezenta pe Dumnezeu dacă, pe bună dreptate, omul însuşi este imaginea lui Dumnezeu?”

Într-adevăr, imaginea cea mai des întâlnită în picturile catacombelor este cea a omului care se roagă. Aceştia sunt creştinii în rugăciune, cu braţele ridicate în formă de cruce, plini de Spiritul trimis de Cristos, fericiţi de mântuirea lor. Autorul relatării martiriului Ss. Perpetua şi Felicitas spune: puterea lui Dumnezeu nu încetează să se manifeste în Vechiul Testament. Ea se vede astăzi mai bine ca niciodată, răspândită în toată omenirea, când vechea promisiune este îndeplinită: „Femeile şi copiii voştri vor propovădui”. Cristos este vizibil în martiri, mărturisitorii Lui, deoarece eroismul lor nu demonstrează puterea lor, ci pe Cristos prezent în ei. Felicitas spune aceasta, atunci când răspunde însoţitorilor săi, care erau îngrijoraţi că o femeie care nu ar putea suporta durerile naşterii fără să strige ar ceda sub tortură: „Atunci nu eu, ci Cristos va suferi”.

„Pacea Bisericii” adusă de Constantin, a declanşat în secolul al IV-lea o avalanşă de experimentări cu imaginea lui Cristos, apărând noi şi minunate expresii ale Întrupării Sale. Poate imaginea cea mai impresionantă – şi cea mai uitată imagine astăzi – este cea a lui Isus reprezentat ca puer aeternus, copilul etern, tinereţea veşnică învingând lumea care îmbătrâneşte, astfel cum este reprezentat pe splendidul sarcofag al lui Junius Bassus. Acest adolescent minunat, cu buzele întredeschise şi părul cârlionţat, triumfător, oferă cu ambele mâini noua lege a vieţii veşnice: afirmaţia tinerei creştinătăţi că vestea bună este într-adevăr o veste mereu nouă. Această imagine ne provoacă să ne amintim că creştinismul este o revoluţie totală în istorie; că în Cristos suntem născuţi din nou la tinereţea veşnică, nemaifiind legaţi de ciclurile eterne ale sorţii care au ţinut prinsă în lanţuri lumea păgână. Niciodată harul, farmecul lui Dumnezeu coborât printre noi în Isus Cristos, nu va găsi o expresie atât de perfectă. Dincolo de orice reflectare a vreunui context cultural, imaginea înfăţişează tinereţea eternă a Dumnezeului nostru.

Absida bisericii Sf. Pudenziana propune apoi o imagine a lui Cristos influenţată de experienţa puterii Bisericii şi a statutului ei oficial, într-un stil care va deveni din ce în ce mai obişnuit: Domnul maiestuos. Matur, măreţ, nobil şi solemn, acest Cristos este un rege-filosof, întronat în inima citadelei, adevărata Cetate Eternă, învăţându-ne calea către înţelepciune şi fericire. Discipolii Lui îl înconjoară şi ascultă: cei crescuţi sub legea iudaică sunt în spatele lui Petru, apostol al evreilor; cei pregătiţi pentru primirea Evangheliei de căutarea păgână a vieţii bune sunt în spatele lui Paul, apostol al neamurilor. Victoria lui Cristos pe cruce este vestită în toate colţurile pământului de către cele patru fiinţe, simboluri ale Evangheliilor. Acest rege-filosof „realizează unitatea universală a rasei umane”, după cum spune Sf. Augustin.

Domnul majestuos, situat în centrul Cosmosului şi proclamat până la marginile lumii, este o imagine din care omul modern – care îl alungă pe Cristos în vieţile private ale diferitelor comunităţi mici, limitate – poate învăţa mult. Dar niciodată nu au mai exprimat creştinii, cu misterioasa simplitate a artei creştine timpurii, atâta exultare tinerească în mântuirea noastră, în Cristos care ne mântuieşte de moarte, în frumuseţea şi generozitatea Dumnezeului nostru făcut om.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *