Ce înseamnă să îţi urmezi conştiinţa

Teme: Morală, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 ianuarie 2012.
Print Friendly

Autor: Leon J. Suprenant
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, septembrie 2007

Ascultarea constiintei

Ascultarea conştiinţei

Pentru unii dintre noi, prima întâlnire cu conştiinţa este posibil să fi fost filmul Pinocchio, în care înţeleptul Jiminy Cricket îl îndemna pe eroul nostru „să lase conştiinţa să îi fie ghid”. Pentru alţii, se poate să fi fost orele de cateheză unde am învăţat că conştiinţa este „mica voce” din interiorul nostru care ne ajută să deosebim binele de rău. Oricare ar fi fost sursa, însufleţită de Disney sau de harul supranatural – sau, mai degrabă, o combinaţie între cele două – am învăţat devreme că este un lucru foarte bun şi chiar necesar să ne ascultăm conştiinţa.

Pe măsură ce dezvoltăm o înţelegere mai matură a moralităţii creştine, continuăm să recunoaştem obligaţia fundamentală de a ne urma conştiinţa. Biserica ne învaţă despre conştiinţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa ne asigură cadrul pentru a face alegeri bune, pline de iubire şi pentru a ne feri de tentaţiile şi impulsurile rele. Chiar şi la nivel natural întâlnim lucrările conştiinţei, de vreme ce atât credincioşii cât şi necredincioşii experimentează sentimentul adânc că ceva este – sau nu este – bine de făcut. Pentru creştini, desigur, conştiinţa trece dincolo de acele elemente ale legii naturale accesibile fiecărui suflet omenesc (cf. Romani 2,14-15): cu cât ne formăm mai mult conştiinţa după învăţăturile lui Cristos şi ale Bisericii Sale, cu atât ea se acordează mai bine la tot ceea ce este adevărat, bun şi frumos.

Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeu cel viu. Evanghelia ne atrage atenţia asupra mărturisirii credinţei în Domnul în timp ce eşuăm în a face ceea ce ne spune El (Luca 6,46). Ce folos, de exemplu, dacă conştiinţa ne spune că este rău să ne înşelăm creditorii dacă oricum nu avem intenţia să acţionăm conform acestui îndemn? Ar fi ca şi cum am conduce noaptea fără să folosim farurile. O astfel de abordare nesăbuită şi culpabilă ar duce, inevitabil, la dezastru.

De aceea, este clar că avem o îndatorire serioasă în a face ceea ce credem că este drept în ochii lui Dumnezeu, şi aceasta atrage după sine a ţine seama de ceea ce ne spune conştiinţa noastră. Aşa cum ne învaţă Biserica, demnitatea şi chiar destinul nostru veşnic depind de ascultarea de către noi a glasului lui Dumnezeu din interiorul nostru (vezi Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană: Gaudium et spes, nr. 16).

Unde am greşit?

Toate acestea sunt bune teoretic, dar întreaga idee despre ce înseamnă „să îţi urmezi conştiinţa” a fost în mare măsură greşit înţeleasă sau chiar deformată în ultimele decenii. În loc să fie o lumină a adevărului divin pentru omul modern, „conştiinţa” este acum frecvent folosită ca justificare pentru respingerea în practică a unui asemenea adevăr. Acest fenomen contemporan ne separă de izvorul milostivirii pe care Isus ni-l oferă prin Biserică. La urma urmei, dacă nu înţelegem că suntem bolnavi, nici nu vom căuta leacul spiritual potrivit.

De câte ori spunem Actul de căinţă, ne bazăm pe ajutorul lui Dumnezeu, dar îi transmitem Domnului şi că suntem cât se poate de serioşi în privinţa evitării pe viitor a păcatului. Cu alte cuvinte, ne angajăm să facem tot ce ne stă în putere pentru a ajuta la inversarea ciclului păcatului în viaţa noastră, pentru a şterge orice boală spirituală direct de la sursă.

Apoi, din prudenţă, ar fi extrem de folositor să căpătăm o înţelegere a cauzelor care stau la baza păcatelor noastre. Cu toţii ne întrebăm: „Unde am greşit?” Desigur, suntem cu toţii predispuşi păcatului din cauza naturii noastre căzute şi este, de asemenea, adevărat că păcatul nu este chiar atât de inovator sau modern. Păcatele noastre nu sunt chiar atât de originale. Întrebaţi orice confesor! De fapt, chiar putem urmări cele mai multe păcate ale noastre până ajungem la greşeli morale de bază, multe dintre acestea legate intim de felul în care înţelegem conştiinţa morală.

În această privinţă, cred că paragraful 1792 este unul dintre cele mai clarificatoare din Catehism, deoarece enumeră câteva dintre motivele principale pentru care o apucăm pe căi greşite. Iată ce spune: „Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei Lui, exemplul rău dat de alţii, robia pasiunilor, pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei, refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei, lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală.”

Mai multe puncte îmi sar în ochi. Dizidenţa doctrinală are consecinţe în viaţa morală. Exemplu meu rău (cunoscut şi ca „scandal”) îi poate duce pe alţii în păcat. Ignoranţa nu este o binecuvântare atunci când este vorba de Evanghelie. Haideţi să ne concentrăm însă mai ales asupra acelor „deviaţii de judecată în conduita morală” care provin direct dintr-o proastă înţelegere a conştiinţei.

Cine are ultimul cuvânt?

Una dintre cele mai mari probleme astăzi este faptul că „conştiinţa” este confundată cu sentimentele şi pasiunile noastre. Mulţi oameni invocă mantra „dacă te face să te simţi bine, fă-o”. Desigur, dacă acesta ar fi cu adevărat un imperativ moral, atunci legea lui Dumnezeu ar fi în esenţă: „Fă ceea ce te face să te simţi bine”. Cu adevărat, o cale foarte largă (vezi Matei 7,13-14)! Din păcate pentru hedonişti, acest verset nu se găseşte în Biblie.

O conştiinţă bine formată ne îndeamnă să facem ceea ce doreşte Dumnezeu, nu ceea ce dorim noi. Sunt o sumedenie de voci interne (de exemplu, propriile noastre preferinţe, amintiri, motivaţii, dorinţe dezordonate) şi externe (de exemplu familia, prietenii, mass-media) care concurează pentru atenţia noastră. Avem nevoie de o anumită interiorizare pentru a putea auzi glasul Păstorului, pentru a discerne legea lui Dumnezeu aflată deja în inimile noastre. Altfel, vom face orice este mai la îndemână, mai agreabil sau mai plăcut pentru noi, iar apoi vom pretinde cu uşurătate că nu facem decât să ne urmăm conştiinţa.

De aceea Catehismul vorbeşte despre „robia pasiunilor” ca sursă a greşelilor morale. Chiar şi atunci când suntem conectaţi destul de bine la viaţa noastră interioară, pasiunile ne testează constant limitele şi ne distrag de la ascultarea de Sfântul Duh, căutând o spărtură în armura noastră. Dacă mintea şi voinţa nu ne sunt puternic înrădăcinate în legea morală, pasiunile îşi vor asuma rolul conştiinţei.

Vedem aceasta în special în domeniul sexualităţii. Societatea în care trăim ne bombardează cu stimuli care stârnesc pasiunea. În acelaşi timp, două generaţii de catolici au îndurat păstori, teologi, învăţători şi părinţi care au pus la îndoială învăţăturile Bisericii şi care nu le-au prezentat într-o manieră convingătoare. De asemenea ei nici nu au cultivat virtuţi precum castitatea şi modestia, care să sprijine un comportament integru. Toate acestea au creat inevitabil o deschidere uriaşă pentru ca pasiunile să aibă ultimul cuvânt, şi nu Dumnezeu şi legea Sa sfântă.

Viaţa interioară presupune o anumită doză de calm şi linişte, dar pasiunile sunt foarte zgomotoase şi solicitante. Conştiinţa revarsă lumina lui Cristos asupra unei situaţii, dar atunci când cădem pradă viciului de a lăsa pasiunile să ne conducă în luarea deciziilor, conştiinţa noastră este orbită de obiceiul păcatului (Gaudium et spes, nr. 16). Avem nevoie de virtutea prudenţei care să ne ajute să discernem între „vocile” care concurează în viaţa noastră pentru a putea face alegeri bune.

Procesul de aprobare

O altă sursă de eroare de judecată în conduita morală este „pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei”. Este adevărat că nimeni nu ar trebui să fie forţat să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. Dar este cu totul altceva să afirmi că un catolic cu o conştiinţă bine-formată poate să treacă învăţăturile Bisericii în privinţa credinţei şi moralei prin filtrul propriului „proces de aprobare”.

Unii comentatori catolici afirmă că o conştiinţă bine formată şi învăţătura oficială catolică pot ajunge la concluzii opuse în ce priveşte chestiunile de morală. Această opinie contrazice în mod direct Catehismul: „Nu se cuvine să fie puse în opoziţie conştiinţa personală şi raţiunea cu legea morală sau cu Magisteriul Bisericii” (nr. 2039). Un catolic nu poate pur şi simplu să pretindă că are o conştiinţă bine formată şi bine informată dacă ignoră, înţelege greşit sau respinge categoric legea lui Dumnezeu şi astfel comite fapte pe care Biserica le consideră grave dereglări.

Este adevărat şi că trebuie să ne supunem „judecăţii sigure a conştiinţei” (CBC, nr. 1790). Dar haideţi să vedem lucrurile mai de aproape dintr-o perspectivă practică. Imaginaţi-vă un catolic care citeşte următorul fragment din Enciclica Evangelium Vitae (1995) a Papei Ioan Paul al II-lea: „De aceea, cu autoritatea pe care Cristos le-a conferit-o lui Petru şi urmaşilor lui, în comuniune cu Episcopii – care în diferite rânduri au condamnat avortul şi în consultarea amintită mai sus, deşi răspândiţi în întreaga lume, şi-au exprimat în mod unanim acordul la această învăţătură – declar că avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate. Această învăţătură este întemeiată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, este transmisă de Tradiţia Bisericii şi proclamată de Magisteriul ordinar şi universal” (nr. 62, subliniere în original).

Ar putea un astfel de catolic, în urma citirii paragrafului de mai sus, să fie sigur că el are dreptate şi că Biserica greşeşte în această problemă? Nu cumva acel catolic care insistă în susţinerea „dreptului” la avort devine astfel propriul său papă? Realitatea este că, dacă credem cu adevărat că Isus este Domnul şi că El vorbeşte cu autoritate prin intermediul Bisericii Sale, nu doar ne consultăm cu El, ci îl urmăm! Când le spun copiilor mei ce doresc să facă ei (pentru că le doresc binele), aştept să mă asculte. Nu consider ascultare atunci când ei iau ceea ce le spun doar ca pe o „sugestie” şi fac altceva în schimb.

Cu siguranţă urmarea legii lui Dumnezeu este o chestiune de ascultare, dar chiar mai mult este una de iubire. Aşa cum spune Domnul nostru: „Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele” (Ioan 14,15). Ştiu că una din cele mai mari dovezi de iubire pe care mi-o pot arăta copiii mei este să facă ceea ce le cer. Când vorbim despre respectarea legii lui Dumnezeu, un simplu act de ascultare plină de iubire îi este mai pe plac decât vorbele goale sau „obiecţia de conştiinţă”. Aşa cum ne spune în Evanghelie: „Nu oricine îmi zice ‘Doamne! Doamne!’ va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 7,21).

Propriul meu Isus

O altă sursă a erorii, legată îndeaproape de primele două, este „respingerea autorităţii Bisericii şi a învăţăturilor ei”. În acest caz, totul se reduce la o criză a adevărului obiectiv, o lipsă de încredere în normele morale obiective şi, în ultimă instanţă, o respingere amplă a lui Dumnezeu şi a acţiunii Lui în viaţa noastră, cunoscută ca „secularism”. Aşa cum a subliniat Papa Ioan Paul al II-lea cu elocvenţă în Evangelium Vitae, când pierdem simţul lui Dumnezeu, pierdem simţul demnităţii omului şi sunt gata să urmeze devieri sistematice şi grave de la legea morală (cf. CBC 2087).

Însă chiar şi pentru catolicii care nu au cedat complet secularismului şi care se străduiesc să îl urmeze pe Cristos la un anumit nivel, Biserica reprezintă totuşi o adevărată piatră de încercare. În cel mai bun caz, acest lucru se manifestă sub forma cripto-protestantismului şi, în cel mai rău caz, poate să marcheze primele stadii ale unei totale pierderi a credinţei. Când autoritatea dată de Dumnezeu Bisericii este subminată, se creează un vid semnificativ. Unde este adevărul? Unii se mulţumesc cu o abordare democratică sau utilitară: daţi-le oamenilor ceea ce vor. Decât să încredinţeze învăţăturile Bisericii unui grup de bătrâni depăşiţi (adică succesorii apostolilor), mai degrabă ar supune toate acestea la vot. Dacă cei mai mulţi oameni folosesc contracepţia sau sunt în favoarea „căsătoriilor între homosexuali”, de exemplu, Biserica ar trebui să fie mai deschisă. La urma urmei, singurul păcat mortal este intoleranţa.

Alţii găsesc adevărul într-o credinţă radical privatizată de tipul „eu şi Isus”, fără complexităţile şi cerinţele Bisericii. Şi este uimitor de convenabil cum propriul „Isus” subiectiv aprobă devierile morale ale fiecăruia. De ce să ne mai străduim să devenim asemenea lui Cristos când ne putem crea propria noastră copie a lui Cristos, mai asemănătoare cu noi? În discursul său din 24 februarie 2007 adresat Academie Pontificale pentru Viaţă, Papa Benedict al XVI-lea amintea cu tărie că formarea unei conştiinţe care să fie atât adevărată (bazată pe adevăr) cât şi dreaptă (fără contradicţii, trădare sau compromis) este absolut indispensabilă pentru viaţa creştină. Având drept călăuză o conştiinţă bine formată, fie ca noi să ducem vieţi „vrednice de Evanghelie” (Filipeni 1,27), să facem alegeri bune în conformitate cu demnitatea noastră de creştini. Mi-ar plăcea oarecum să cred că Jiminy Cricket ar fi de acord.

One Comment

  1. Se stie oare cu adevarat ce inseamna iubirea? Atunci cand scriu nu o fac sa desfiintez reguli, sau chiar sa schimb ceva, ci as dori sa ajung la Adevar, care poate nu e acolo unde se crede din moment ce nu genereaza fericire. Dar oare stim ce este fericirea? Ele nu trebuie mimate, si poate pt acest lucru nu trebuie sa aratam zambitori ci mai degraba gravi, seriosi, nu ma refer la demnitate. Demnitatea nu este mandrie. Si imi pare rau ca nu simt asta in predici. Nu mi se raspunde la intrebari sau framantari. Fireste nu pot avea pretentie, dar nici n ar trebui sa mi le pun. Atunci cand cineva arunca pur si simplu o mancare care i s-a pregatit doar ca-i face placere, atunci cand un credincios nu arata chiar bine si-i se spune in fata, nu ma opreste sa nu ma gandesc la beatificarea parintilor Sfintei Tereza si sa nu apreciez pe de o parte acest lucru, iar pe de alta parte sa nu strig diferenta intre simtirea acestor suflete si a celorlalte care simt ca nu au inteles aceasta alegere. Eu m-am convertit in Biserica Catolica, dar as dori, in constiinta, o deschidere fata de Biserica Ortodoxa. Daca s-ar stii cat sufera aceasta, individual, pentru neunire. O suferinta atat de pur frateasca, dar plina de demnitate, care fie-mi permis, o merita. Poate si asta tine de pacat, este un pacat originar, care genereaza nefericire. Nu se mai pune acum problema evanghelizarii, caci toti am citit si asumat Evangheliile, ci de a depasi bariere care nu se face decat poate prin post, prin tacere prin dezbateri argumentate nu doar in colocvii inchise si rare. Tot ce se poate spune s-a spus, probabil. Schimbarea vine din cunoastere reciproca dar cred ca timpul trece prea repede.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *