Rememorare a Arhiepiscopului Ioan Ploscaru, la centenarul naşterii

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. dr. Ioan Mitrofan
Sursa: BRU.ro

IPS Ioan la Papa

IPS Ioan la Papa

Psalmul 89 ne spune aşa „… o mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne: ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă în noapte”, dar pentru noi oamenii chiar şi numai o sută de ani poate însemna preţ de două vieţi sau şi mai mult! De data aceasta evocăm o viaţă aproape deplină, care a acoperit bună parte a secolului trecut, făcând o reflecţie privitoare la Înalt Preasfinţitul Ioan Ploscaru, Ierarhul Episcopiei Române Unite, Greco-Catolice, de Lugoj, a cărui misiune a început de la împiedicarea antecesorului său, Episcopul Ioan Bălan, să îşi împlinească încredinţarea arhierească, şi până la plecarea Preasfinţitului Ioan la Casa Tatălui (adică din 1948 până în 29 iulie 1998). Mulţi ani au trecut din viaţa Bisericii noastre şi a Ierarhilor săi „asupriţi pentru dreptate” până când eu am ajuns să mi se vorbească şi să pot vorbi despre acest Edificiu zidit pe Piatră şi consolidat de promisiunea divină că „porţile iadului nu îl vor învinge”.

Dacă ar trebui să vorbesc despre mine m-aş întinde să spun împrejurările în care am devenit conştient că sunt greco-catolic, dar acum şi aici mă limitez să spun doar atât că am primit educaţia religioasă elementară de la mama mea care ne spunea (celor trei copii ai săi) că „preotul Coman spunea aşa”, şi ceea ce urma era o sentinţă la care nu se mai putea face apel. Acest preot Coman a fost parohul greco-catolic din satul meu natal din ziua hirotonirii şi până la desfiinţarea samavolnică a Bisericii Greco-Catolice, în 1948. Amintind unui confrate ieromonah din Biserica soră – care administra ca paroh prin anii 1970 comunitatea românească din satul meu odinioară compact greco-catolică -, amintind zic, despre meritele acestui preot, ieromonahul a avut o reacţie nepotrivită. Preotul Coman, la ultima Liturghie celebrată înainte de expulzarea sa, a spus: „dacă zidurile acestea se vor dărâma peste mine eu legea nu mi-o las”; auzind aceste cuvinte, ieromonahul-paroh din satul meu a reacţionat cu cuvintele „i-aş arăta eu lui, trădător di niam”. Acesta a fost imboldul şi scânteia care m-a determinat să cer mamei mele lămuriri despre persoana acelui „trădător de neam” de la care ne împărtăşeşte dânsa doctrina religioasă. Şi atunci am aflat cu adevărat că sunt un pui de greco-catolici conceput înainte de odioasa desfiinţare a BRU de la 1 decembrie 1948.

Paşii mei au fost de-atunci îndreptaţi spre fostul nostru paroh, care locuia în Alba Iulia, redus la calitatea de simplu muncitor, după un stagiu de recluziune prin colonii de muncă; împreună cu acesta am făcut o primă vizită la Episcopul Alexandru Todea (şi el ţinut la răcoare peste 12 ani) şi de acolo la alţi preoţi. Am început să cunosc şi pe călugăriţele din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului – obligate să îşi lepede ţinuta şi să lucreze care pe unde a putut ca să se întreţină, dar care nu şi-au abandonat haina interioară a călugăriei şi îndatoririle zilnice sufleteşti, pe lângă obligaţiile sociale legate de serviciu, de operele de într-ajutorare şi de suportare a caznelor frecvente la care erau supuse de autorităţile „mereu treze şi atente la mişcările duşmanilor poporului”.

Una dintre aceste călugăriţe, sora Paşca Raveca, după numele de călugăriţă Sora Maria Nicoleta, consăteană de la Frata de-a Preasfinţitului Ioan, în legătură permanentă cu Lugojul şi cu domnişoara Lenuţa Petrescu, m-a luat la Lugoj să îl cunosc şi pe Preasfinţitul Ioan, faţă către faţă. Spun aceasta deoarece ne cunoşteam din lecturile unei literaturi „clandestine” pe care o aducea sora Nicoleta la Alba Iulia, oraş în care locuiau vreo 13-14 surori de Congregaţie; în mijlocul acestor călugăriţe m-am naturalizat prin prezentarea mea de către fosta mea profesoară din ciclul gimnazial Oancea Maria – după numele din Congregaţie sora Ernesta.

Acolo, mai ales la sora Nicoleta, am ascultat pe casete audio reflecţii profunde, meditaţii, poezii, balade şi relatări despre anii cei grei şi despre sprijinul sufletesc puternic pe care îl avea Episcopul Ioan în credinţa sa nezdruncinată de încercările vieţii, de izolare, de frig şi foame, de cazne de cea mai diabolică inventivitate. Trebuie să precizez însă faptul că în toate recitările sale, precum şi în textele scrise de mai târziu, autorul şi pătimitorul atâtor atrocităţi din partea brutelor nu şi le-a însuşit ca ale sale, ci vorbea despre acestea cu o detaşare totală şi prezentându-le cu talentul unui bun actor liric. De fapt, calitatea de narator spontan şi neaoş a acoperit-o Preasfinţia Sa cu mare talent şi în scrierile sale.

Am ţinut să subliniez acest lucru care constituie de fapt o notă caracteristică pentru toţi ierarhii şi clericii greco-catolici persecutaţi pentru credinţa şi ataşamentul lor definitiv la Biserica Catolică şi Capul său văzut, şi anume că au suferit dar nu au pretins recompensă pentru aceasta. Orice merit se volatilizează dacă cineva doreşte ca pentru suferinţele îndurate să fie recompensat. Toţi s-au întors din închisoare cu o putere sufletească sporită şi cu un curaj şi o dârzenie de a continua să slujească Celui care s-a jertfit pentru noi.

În asemenea împrejurări de „post-eventum” l-am cunoscut prin urmare pe Preasfinţitul Ioan Ploscaru, pe care l-am întâlnit prima oară la domnişoara Petrescu, unde am fost primit la una dintre vizitele mele la masa de prânz la care era prezent şi Preasfinţia Sa. Ulterior l-am vizitat pe strada Ion Pop Bănăţeanu nr. 10, unde era înconjurat de părintele Tiut Vasile şi Sălăgean Dumitru şi din când în când vizitat de surori de la Alba.

Viaţa ne încearcă şi ne modelează. Am mai spus aceasta şi cred că mulţi dintre dumneavoastră trecuţi de prima tinereţe aţi avut ocazia să îl vizitaţi pe Episcopul Ioan la reşedinţa sa din Lugoj, la care nu a renunţat până în sfârşit, ci şi-a adaptat spaţiul vital la similitudinea unei celule de închisoare. Închisoarea sa cea de toate zilele… era o cameră relativ mică, deoarece canapeaua, o mică vitrină cu cărţi, o măsuţă de fier forjat unde scria cu promptitudine răspunsul la scrisorile primite, o sobiţă cu petrol, un scaun şi un balansoar, apoi o comodă spre geam pe care stătea televizorul şi radioul, nu mai lăsau spaţiu pentru nimic. Erai primit şi te aşezai pe marginea canapelei, iar dânsul pe balansoar, de unde îţi vorbea sau te asculta, adeseori împletind rozarii. Obiceiul acesta al unui lucru manual recreativ dă posibilitate minţii să alunece spre sferele înalte şi sunt convins că şi la închisoare în lungii ani de izolare în care a fost ţinut singur în celulă, pentru a fi distrus sufleteşte, şi-a găsit echilibru şlefuind în mod repetat până la strălucire versuri evocatoare ale realităţilor şi măreţiei lui Dumnezeu.

Nu a vorbit despre palate şi bogăţii, ci a stat de vorbă cu un păianjen, cu o pasăre, cu o floare după care tânjea să o vadă aievea şi nu prea avea cum. Legat de aceasta aş vrea să spun că bucuria de a lăuda pe Dumnezeu în lucrul mâinilor Creaţiei exprimat de parfumul şi culorile gingaşe ale florilor şi-a împlinit-o Preasfinţia Sa după stabilirea la acea adresă, în Lugoj, având curtea aflată în faţa ferestrei camerei sale plină de trandafiri. În multe pasteluri aminteşte de floarea de miosot sau alte specii din care a inspirat „mirosul de bună mireasmă spirituală” al harului. A trăit o relaţie cu societatea chiar şi atunci când era claustrat. Şi aşa erau toţi marii noştri ierarhi, mari prin bogăţia sufletească şi tăria de caracter, prin convingerile neclintite în biruinţa finală a lui Dumnezeu în faţa răului încuibat în lume.

Preasfinţitul Ioan avea multe calităţi, dar nu le etala, ci le fructifica discret şi se detaşa de ele. Mă explic cu unele din gesturile sale care m-au fericit la cei puţin peste 20 de ani pe care îi aveam când l-am cunoscut. Nu eram încă preot, dar prin culise mamele mele adoptive de la Alba Iulia, surorile-călugăriţe, mai şuşoteau între ele şi se rugau pentru ca eu să ajung să aleg calea preoţiei. Mai căpătam de la ele câte o cărţulie cu devoţiuni în limba franceză (încă nu monopolizase limba engleză aspiraţiile şi aplicaţiile tineretului), mai primeam o iconiţă de la Preasfinţitul Alexandru Todea cu care eram într-o filiaţie de student teolog clandestin şi autodidact.

Cum pe vremea aceea Occidentul era foarte atent la supravieţuirea acestor oropsiţi ai regimului, organismele de întrajutorare preoţească trimiteau prin OJT preoţilor omologaţi şi marginalizaţi mici sume de bani pe care aceştia erau obligaţi să le cheltuiască pe diferite produse care se găseau în magazinele respective. Şi iată cum, pe acest considerent, mă pocneşte norocul, tocmai pe mine, un tânăr economist care lucram cu cifrele, să primesc cadou de la Preasfinţitul un calculator de buzunar marca SHARP. Parcă mi-a ghicit dorinţa pe care nu mi-am putut-o împlini singur până atunci. Cred că ar trebui să explic celor care astăzi cumpără la duzină aparatura aceasta consumabilă şi la preţuri accesibile că atunci nu erau sau nu ne dădea mâna să cumpărăm aşa ceva. De asemenea, ne mai îndulceam cu câte un baton de ciocolată „străină” pe care o primeau de la Comturist aceşti beneficiari bine verificaţi de „ochii şi urechile poporului”.

S-a mai întâmplat ca înainte sau chiar în timpul persecuţiei, aceşti oameni minunaţi să închege prietenii de neuitat cu alţi copărtaşi la aceleaşi vitregii. Fiind de alte naţionalităţi, de îndată ce au fost eliberaţi din închisori, aceia şi-au căutat drumul într-o lume mai normală, dar nu şi-au uitat fraţii de suferinţă, cu care ţineau legătura.

Vreau să scot în evidenţă încă un amănunt al simplităţii cu care l-a dăruit pronia pe Preasfinţitul Ioan: nu era preocupat de cele materiale şi de ţinuta de lux; era de o modestie imbatabilă. Undeva am scris despre o relatare de-a dânsului în acest sens, tocmai pentru că am legat de aceasta un alt gest al său. Spunea de un preot sau mai mult-decât-preot că pe când erau în funcţii pe la Episcopia din Lugoj, înainte de persecuţie, au trecut prin faţa unei vitrine de la o croitorie din Lugoj şi acela îl opreşte şi se miră: – Uite, frate Ioane ce reverendă frumoasă este expusă. La care Ploscaru replică: – Ce-i aşa de frumos, poate fireturile cele roşii (zorzoanele celea…). – Dar nu-ţi place? Asta e reverenda pe care mi-am comandat-o eu, este a mea. – Ei, dacă-i a ta, frate, a spus acesta, atunci e frumoasă!!!

Spuneam că a avut prieteni prin străinătate care, tot pe criteriile societăţii noastre de atunci, nu puteau trimite bani de-ai lor (orice valută era prohibită în buzunarele cetăţeanului de rând, dară-mi-te ale unui fost deţinut…) aşa că mai trimiteau câte ceva îmbrăcăminte, stofă, medicamente. Şi Preasfinţitul a primit stofă de reverendă… pe care nu intenţiona să o dea la confecţionat, deoarece nu avea unde să o folosească. Şi atunci, ştiindu-mă pe calea preoţiei, mi-a zis: Ia-o tu, Nelule, că poate ţi-o fi bună într-o zi. Şi mi-a fost bună. După scurtă vreme, devenit preot clandestin, am dat-o la croit, numai că eu eram cunoscut ca economist, nu preot, ba şi dansator într-un ansamblu de folclor în Alba Iulia…; postura mea nu avea nevoie în garderobă de reverendă!… Cum să o fac? Cui să o dau în lucru? Şi tot sora Nicoleta, care lucra şi dânsa croitorie, dar nu la aceste exigenţe, a dus stofa la o vecină croitoreasă, şi m-a trimis să ia acea croitoreasă măsura pentru o reverendă a unui teolog care are statura mea…! Şi aşa am avut prima reverendă dar… n-am ţinut-o acasă ci tot pe la surori, că ar fi constituit un obiect delict, mai ales că în acea vreme, din partea autorităţilor, se tot căuta o confirmare palpabilă a preoţiei mele…

Preasfinţitul Ioan avea un har deosebit la vorbire, o fluenţă nestudiată şi o spontaneitate fără înconjur: da-da, nu-nu. Nu trebuia provocat sau înconjurat cu tertipuri. Dacă era ceva de comunicat, o făcea clar, simplu şi după convingerea sa. În general la asemenea spontaneitate i s-ar spune naivă, dar nu se potriveşte în cazul său.

De asemenea, în scrierile sale, observăm aceeaşi fluenţă a ideilor şi o exprimare directă, fără figuri de stil alese, dar cu o originalitate şi o claritate aparte. Dacă ne referim doar la o parte din scrierile sale: Lanţuri şi teroare, Cruci de gratii (versuri) şi Bucurii şi speranţe, descoperim, pe lângă o prodigioasă memorie asupra evenimentelor şi întâmplărilor sale din copilărie, din şcoli şi din anii cei grei, o structură ordonată a ideilor, după un tipic al formării sale. Aproape la fiecare relatare, fără să spună, trage o concluzie călăuzitoare. Şi, chiar dacă este vorba de sine sau de alţii, rămâne narator şi nu personaj în acţiune, lipsit de resentimente sau condamnări. Dă dovadă de un acut simţ al observaţiei şi parcă întreaga sa gândire este o contemplaţie a măreţiei lucrării lui Dumnezeu, care străluceşte deasupra nimicniciilor omeneşti şi a limitelor sau slăbiciunilor firii. Se dovedeşte de o sinceritate cu totul ieşită din comun în relatarea propriilor sale constatări sau întâmplări din întreaga sa viaţă.

Îmi aduc aminte că într-un an, prin 1994, a dorit să îl însoţesc într-o călătorie în Franţa, la invitaţia Asociaţiei Amis de l’Eglise Greco Catholique de Roumanie. Ne-am oprit la Paris, la Misiunea Română, unde revenise după multe decenii pr. Surdu Gheorghe, iniţiatorul acelei misiuni şi fost coleg de studii cu Preasfinţitul la Strasbourg. Ne-au dus apoi pe la Versailles, la Lyon, peste tot fiind primiţi cu interes. Acolo, însoţitorii noştri au prevenit pe localnici: fiţi atenţi că Mons. Ploscaru are un umor subtil. Şi aşa a fost. Doar o întâmplare m-a ajutat să îi înţeleg diplomaţia riguroasă. Spunea peste tot: eu nu am venit aici să vorbesc împotriva cuiva; am venit să îmi prezint Biserica din care fac parte şi naţiunea română pe care o slujesc dintotdeauna. La un moment dat, un bărbat din asistenţă se ridică şi îl întreabă: cum sunt relaţiile dintre Biserici în România. Preasfinţitul a răspuns calm şi sigur: foarte bune, nu avem de ce să ne plângem (deşi am fi avut şi atunci şi acum de ce ne plânge, chiar dacă Eparhia de Lugoj se bucură de o situaţie de excepţie). Dar acela – care era tatăl unui seminarist teolog din Paray-le-Monial – a spus: Atunci să ne spună pr. rector Mitrofan cum a fost întâlnirea dintr-un sat de lângă Blaj, unde fiul meu (al francezului) era să capete bătaie de la fraţii voştri? Desigur că am evitat o confirmare a conflictului şi am spus că acolo a fost o neînţelegere (care de fapt a rămas peste tot în relaţia dintre Biserici ca atare).

Apoi, un altul a revenit la Preasfinţitul să îl întrebe care sunt relaţiile cu naţiunile minoritare în România; se vede că veştile şi poveştile au ajuns înaintea noastră la Paris. Foarte calm, Preasfinţitul a lovit de câteva ori cu tălpile de la pantofi în podea şi s-a apucat să spună: Când eram eu student la Strasbourg… etc. Adică ceva cu totul diferit de răspunsul aşteptat la întrebarea pusă; acela revine cu întrebarea şi dânsul o ia de la început cu o relatare cu totul diferită de ceea ce aştepta interlocutorul său. Acasă, i-am spus: Am văzut, Preasfinţite, că n-aţi vrut să-i răspundeţi la omul acela… Dar la asemenea incitări nu se răspunde, mi-a explicat dânsul. Acestea sunt provocări care nu duc la nimic bun şi trebuie evitate cu dibăcie.

Când era în mijlocul studenţilor, la Blaj sau aiurea, spunea multe lucruri pe care aceştia le puteau valorifica odată păşiţi în viaţa de familie şi în treapta preoţiei. Preasfinţitul a fost şi un pic vizionar sau, dacă vreţi, ca să fie mai precis sensul pe care vreau să îl dau, a fost mai realist. În ce sens? Autorităţile statale, după o lună-două de la evenimentele din decembrie 1989, erau alcătuite tot din oameni care au trăit atâtea decenii cu o ideologie şi într-un fel de a fi pe care nu îl putea schimba vântul de libertate ce tocmai se iscase. Aşa că – spre deosebire de alţi ierarhi de-ai noştri care promovau răbdarea şi înţelepciunea, spunând mereu „Aveţi răbdare, că toate ni se dau înapoi” sau „Cerem restitutio in integrum” – Preasfinţitul spunea: Să lăsăm principiul ăsta că nu căpătăm nimic; mai bine să luăm ce ni se dă… Şi timpul i-a dat dreptate: ca excepţie în întreaga noastră Provincie, devenită între timp Arhiepiscopală Majoră, Eparhia de Lugoj are cele mai multe biserici retrocedate. Merită subliniată atât prietenia cu adevărat frăţească manifestată cu Mitropolitul ortodox de la Timişoara cât şi diplomaţia subtilă sau câteodată brutală a Ierarhiei ortodoxe împotriva Ierarhului lor, pentru a da impresia că nu se poate şi aşa. Dar se poate!

Preasfinţitul Ploscaru avea şi o discreţie anume faţă de necazurile vieţii care se încuibează în trupurile noastre odată cu trecerea anilor. Cred că se gândea că orice început are un sfârşit şi că nu ştim ce încercări aduce acela. Dar, lumeşte vorbind, a fost prevăzător şi a căutat să lase lucrurile în ordine, fie direct, fie prin Episcopul coadjutor, fie prin persoane de încredere cu care a lucrat. Poate de aceea, la mirarea unora că dânsul nu şi-a schimbat reşedinţa de la casa din strada Bănăţeanu la Episcopia deja recuperată, există o explicaţie de natură tactică: a lăsat succesorului său legitim, Preasfinţitului Alexandru, libertatea de a organiza instituţia după exigenţele mai noi, fără a impune propriile idei în prag de retragere din funcţie. Aşa că a rămas până la sfârşit acolo, la vechea sa locuinţă.

Pe lângă formaţia teologică de excepţie, Preasfinţitul Ioan era preocupat de problemele istoriei pe meleagurile româneşti şi chiar unele momente fierbinţi sau mai greu de interpretat. Cum vă spuneam că nu avea o vastă bibliotecă, precum ar fi meritat, apela la preoţi competenţi în cercetarea şi lămurirea lucrurilor. Unul din aceştia era pr. prof. dr. Ştefan Manciulea de la Blaj, persecutat şi acela şi supravegheat peste măsură pentru verticalitatea convingerilor sale. Pe bună dreptate, adepţii noii ideologii l-au numit, împreună cu preotul filosof al Blajului Ioan Miclea, „anacronici” – adică neadaptabili la concepţiile materialist-dialectice ale politicii vremii. Lui îi scria Preasfinţitul: „Dragă Dascăle”, şi apoi evoca, aşa ca o curiozitate, de exemplu: „tare ar fi interesant să ştim cum au trăit românii în zonele ocupate consistent de secui…” Şi Dascălul se apuca şi răscolea arhivele şi bibliotecile Blajului şi făcea câte un studiu de toată frumuseţea pe care i-l trimitea. Iar Episcopul îi răspundea la corespondenţă cu un fel de surpriză: „Dar nu trebuia să te oboseşti atâta cu problema de care am amintit…”, dar lucrul era deja îndeplinit şi îl bucura.

Apoi, îl avea de corespondent asiduu pe pr. Surdu Gheorghe de la Mediaş, apoi de la Paris în ultimii ani: „Dragă Ghiţă”, îi scria, şi comentau atâtea momente de istorie trăită şi controversată pe care alţii nu aveau grijă să le socotească după importanţa lor. A purtat o bogată şi regulată corespondenţă cu Episcopul Todea de la Reghin, cu Episcopul Ioan Dragomir de la Baia Mare şi cu alţi prelaţi sau preoţi marginalizaţi de regim. Nu se sfia să le scrie, deşi ştia că scrisorile erau deschise de securitate şi deconspirat conţinutul lor „reacţionar”! O întâmplare mai hazlie a avut-o prin corespondenţa cu Ştefan Manciulea, care se temea oarecum de incriminarea cu te miri ce scrisoare şi ar fi dorit să aibă copie după propriile scrisori ca să se poată justifica la o posibilă acuză. Ploscaru îi scrie: „Dragă Dascăle, nu te mai obosi să scrii de două ori, că-i mai bine să nu ai ce justifica. Eu ştiu că ei umblă la scrisori şi tocmai de aceea nici nu le mai lipesc, le trimit aşa desfăcute, ca să nu se mai obosească să le tot citească pe sub ascuns”.

Mai spre sfârşit, dar nu ca ultim element de menţionat despre Preasfinţitul, aş evoca spiritul de rugăciune şi de misionarism pentru suflete. Chiar menţionase odată – poate de mai multe ori – dar l-am auzit spunând: cum să duci lumea la cer dacă tu trăieşti o viaţă prihănită în familia sacerdotală, că n-ai spor şi nu reuşeşti să convingi. Pe această direcţie poate fi socotit ca un soldat rămas prin pădurile tropicale care continua să reziste deşi războiul se terminase, doar pentru că lor nimeni nu le-a spus să se întoarcă acasă de pe front. Confecţiona şi cultiva încă din copilărie devoţiunea Sfântului Rozariu şi avea convingerile sale despre sfinţenia oamenilor şi locurilor. A fost şi s-a rugat în pelerinaj la Scăiuş! A cultivat un viu cult marian.

Aşa a rămas neostoita râvnă de a sta în tribunalul ordinar al confesionalului, ca să scoată pe atâţia creştini de la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, sfătuindu-i, dezlegându-i şi dându-le pedepsele satisfactorii din canonul de pocăinţă, dat la Spovadă atât în confesionalul bisericii romano-catolice cât şi acasă sau în diferite ocazii. Spiritul acesta l-a făcut ca şi după revenirea Bisericii noastre în actualitate să aştepte cu multă răbdare creştinii la confesional în absida dinspre sud a Catedralei din Lugoj. De acolo asculta şi predicile noilor slujitori, ca să poată face îndreptarea fără supărare a lucrurilor care nu i se păreau la locul lor. Ştiu că şi-a dorit preoţi buni în preajmă şi, legat de unele stângăcii, mi-aduc aminte că am păţit-o şi eu, aici, în uşile împărăteşti, la dezlegarea finală de la o Sfântă Liturghie la care am fost invitat să prezidez. M-am întors spre altar şi m-am închinat apoi am continuat rotirea spre popor astfel că am făcut o întoarcere completă. Când am ajuns acasă, la masă, mi-a spus: „Pe vremea mea nu se făcea piruetă în uşile împărăteşti”. Eh, mi-am spus eu, aceasta a legat-o de faptul că mă ştie dansator, dar era de fapt o observaţie pertinentă şi legată de controlul gesturilor liturgice, atât de necesar.

Ca orice om, pe măsură ce se adunau anii, Preasfinţia Sa era preocupat de ziua despărţirii de lume; şi se gândea cât este de neplăcut să cazi bolnav la pat şi să fii povară pentru semenii tăi. Spunea că omul căsătorit, dacă se îmbolnăveşte, are pe cei ai casei să îl asiste, însă se poate ca aceia să se sature de această povară; dar, spunea, pe de altă parte nici cei singuri nu au o soartă mai bună, că trebuie să vadă străinii de ei. Apoi se autoîncuraja: ai mei cam toţi au murit de inimă. Şi cu aceasta spera să nu trebuiască să fie îngrijit de alţii pe patul de suferinţă. Nu a fost să fie aşa, dar lunile sale de boală au fost adevărate acte de eroism: aşa cum nu s-a plâns că el era actorul atâtor cazne suferite la închisoare, fiind vizitat în spital de confraţi preoţi şi Episcopi, avea un cuvânt, o întrebare, o relatare pentru fiecare, mai puţin ar fi spus ceva despre propria sa suferinţă.

Când am aflat că voi fi trimis la completarea studiilor la Roma, în 1990, şi i-am spus acest lucru, s-a cam întristat: Ce să faci la Roma?! Poate să-ţi aduci cărţi şi să înveţi ca şi până acum, că preoţirea nu încheie perioada de studiu, ci o continuă până la sfârşitul vieţii. Păi, dacă te duci, pe când vii înapoi eu voi fi de mult plecat de pe pământ! Dar n-a fost să fie aşa, e drept şi eu m-am grăbit să revin acasă – cu naivitatea că fără mine stă lumea-n loc, lucru care nu s-a dovedit a fi aşa! – dar nici dânsul nu a plecat aşa, dintr-o dată, în veşnicie, ci a mai avut ani de vrednică păstorire, până la preluarea sarcinilor de Preasfinţitul Alexandru; atunci, după prevederile canoanelor, dânsul s-a retras din funcţie.

A rămas pentru noi ca o amintire plăcută chipul şi personalitatea sa: o persoană jovială, sinceră cu Dumnezeu şi credincioşii, generos şi abandonat proniei divine, care l-a însoţit şi l-a ocrotit până în sfârşit. Să îi păstrăm o amintire pioasă şi să ne rugăm pentru ca exemplul său de păstor neobosit, de sfinţitor al oamenilor şi bisericilor, de ucenic al lui Isus Cristos şi jertfitor al altarului, să poată, bucurându-se de lumina cea fără de sfârşit, să mijlocească pentru noi, cei care facem încă umbră pământului; să ceară Tatălui de pe tronul ceresc ca să ne facem vrednici cu toţii să atingem idealul final, dobândirea cerului şi a vieţii veşnice.

În veci amintirea lui, Amin.

Acest material a fost prezentat în Catedrala din Lugoj în contextul mai amplu al aniversării a 100 de ani de la naşterea Arhiepiscopului Ioan Ploscaru.

Posted in Istorie, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *