Milostivirea lui Dumnezeu în învăţăturile Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea (partea a II-a)

Teme: Personalităţi, Teologie.
Etichete: , .
Publicat la 24 noiembrie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, prin Academia Teologică „Anton Durcovici”, a organizat, la 30 august 2011, începând cu ora 16.30, conferinţa „Fericitul Ioan Paul al II-lea, apostol al milostivirii divine, şi Enciclica ‘Dives in misericordia'”, la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfânta Tereza” din Bucureşti, în aula Auditorium Maximum. Au fost invitaţi: pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak (Cracovia); pr. prof. univ. dr. Tadeusz Rostworowski, SJ (Cracovia); şi conf. univ. dr. Ecaterina Hanganu (Iaşi). De la această conferinţă, vă oferim în continuare a doua parte a materialului prezentat de pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak. Referatul a fost susţinut iniţial în partea a doua a Congresului Latino-American Dedicat Milostivirii lui Dumnezeu, în Villa Maria, Argentina, 23-25 mai 2009.

2. Proclamarea milostivirii lui Dumnezeu

Datoria de a proclama milostivirea divină este fundamentul misiunii care le-a fost încredinţată de Cristos apostolilor. Această misiune este prelungirea tradiţiei profeţilor Vechiului Testament şi completarea fidelă a misiunii lui Isus bazată pe a le arăta oamenilor pe Dumnezeu, Tatăl milostivirii.

În Enciclica Dives in misericordia, Papa Ioan Paul al II-lea semnalează clar necesitatea de a da mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu, ca misiune fundamentală a Bisericii faţă de lumea actuală: „Biserica trebuie să dea mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu revelată în Cristos, în toată revelaţia Sa mesianică, dar mai ales proclamând-o ca adevăr mântuitor al credinţei şi al vieţii prin credinţă şi, în consecinţă, străduindu-se să o introducă şi să o transpună în viaţă, atât în viaţa acelora care o proclamă, cât şi, pe cât posibil, în aceea a tuturor persoanelor de bunăvoinţă. În sfârşit, Biserica – proclamând milostivirea fără a se îndepărta de ea în viaţă – are dreptul şi obligaţia de a apela la milostivirea lui Dumnezeu, invocând-o în faţa tuturor manifestărilor relelor fizice şi morale, în faţa tuturor pericolelor care apasă atât de greu asupra întregului orizont al vieţii actuale a omenirii” (DM 12).

Potrivit Sfântului Părinte, misiunea proclamării milostivirii divine se exprimă prin proclamarea adevărului că Dumnezeu este milostiv şi prin laudele adresate Dumnezeului milostivirii. A doua sarcină a Bisericii, adică a discipolilor lui Cristos, este înfăptuirea milostivirii. A treia formă de a da mărturie despre Dumnezeu este rugăciunea de implorare a milostivirii pentru lume. Punctul de pornire al activităţilor în domeniul apostolic al milostivirii dumnezeieşti este proclamarea credinţei în Dumnezeul milostivirii. Fără acest fundament, înfăptuirea milostivirii se transformă în filantropie obişnuită [1], care poate fi realizată până şi de un om necredincios.

a) Laudele aduse Dumnezeului milostivirii

Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că spaţiul fundamental pentru a da mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu este liturgia Bisericii, lecturile liturgice şi rugăciunile în care se face auzit ecoul adevărului exprimat în paginile Scripturii. În al doilea rând, este experienţa poporului lui Dumnezeu, care certifică cunoaşterea milostivirii lui Dumnezeu în viaţa cotidiană: dacă unii teologi afirmă că milostivirea este cea mai mare dintre calităţile şi perfecţiunile lui Dumnezeu, Biblia, tradiţia şi toată viaţa poporului lui Dumnezeu sunt cele care furnizează, cu siguranţă, acoperirea pentru această afirmaţie. Aici nu este vorba numai despre perfecţiunea insondabilă a lui Dumnezeu în misterul divin, ci şi despre perfecţiunea şi calitatea în care omul, cu tot adevărul interior al existenţei sale, se întâlneşte cu Dumnezeul viu, cât se poate de aproape şi de amănunţit (DM 13).

Prima experienţă de credinţă a creştinului este întâlnirea în viaţa sa cu Dumnezeul milostivirii, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o compară cu „a-l vedea pe Tatăl” şi despre care Cristos îi vorbea lui Filip (Ioan 14,9). A-l vedea pe Dumnezeu prin credinţă îşi găseşte realizarea specială în a experimenta iubirea milostivă a Tatălui, asemănătoare cu experienţa fiului din parabola fiului risipitor. Biserica pune această experienţă în centrul învăţăturilor sale (DM 13), dat fiind că este cheia pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu revelat în Cristos şi pentru a descoperi demnitatea altui om, creat după chipul lui Dumnezeu: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (Ioan 14,9). Contemplarea chipului milostiv al lui Cristos ne apropie de Tatăl, a cărui natură este milostivă.

Proclamarea şi aclamarea milostivirii dumnezeieşti se realizează atunci când Biserica, proclamând Cuvântul lui Dumnezeu, apropie lumea de izvorul milostivirii: Euharistia şi Sacramentul Reconcilierii (DM 13). Ele sunt un dar al lui Cristos răstignit şi înviat, care prin moartea şi învierea Sa a revelat, în totalitate, milostivirea lui Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea, cu întreaga autoritate moştenită de la Petru, aminteşte că Euharistia este izvorul nesecat al iubirii lui Dumnezeu: „Euharistia ne apropie mereu de această iubire, care este mai puternică decât moartea, căci ‘ori de câte ori mâncăm din această pâine şi bem din acest potir’, nu numai că vestim moartea Răscumpărătorului, ci îi proclamăm şi învierea, ‘până când va veni’ în slavă” (DM 13). De aceea, prima îndatorire a discipolului lui Cristos este de a lua parte la Sacramentul Euharistiei. Chiar ritualul euharistic care face prezentă pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos este deja, în sine, o demonstraţie a infinitei iubiri a lui Dumnezeu, care l-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea lumii (Ioan 3,16).

Calea spre întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu în Euharistie este deschisă prin Sacramentul Reconcilierii, în care, cum spune Papa Ioan Paul al II-lea „fiecare om poate experimenta într-un mod unic milostivirea, adică această iubire care este mai puternică decât păcatul” (DM 13). În faţa păcatului se manifestă mai complet milostivirea lui Dumnezeu, care este întotdeauna gata să îl ierte pe omul care se căieşte de faptele sale: „Infinite sunt şi promptitudinea, şi intensitatea iertării ce izvorăsc necontenit din minunata valoare a jertfei Fiului. Nici un păcat omenesc nu poate să biruie această forţă şi nici să o limiteze. Din partea omului, o poate limita doar lipsa de bunăvoinţă, lipsa de promptitudine în convertire şi pocăinţă, adică stăruirea în încăpăţânare, împotrivirea faţă de har şi adevăr, mai ales în faţa mărturiei crucii şi a învierii lui Cristos” (DM 13).

Îndatorirea apostolică a Bisericii în domeniul Sacramentului Reconcilierii cuprinde proclamarea convertirii şi a unui Dumnezeu mărinimos şi plin de bunătate. Creştinii manifestă o mare străduinţă apropiindu-se de Sacramentul Reconcilierii şi iertându-se reciproc, pentru ca toată lumea să fie în stare să vadă chipul lui Dumnezeu plin de mărinimie. Din iubirea milostivă a lui Dumnezeu, cuprinsă în Euharistie şi în Sacramentul Reconcilierii, se naşte unitatea care îi cuprinde nu numai pe creştini, ci toate naţiunile.

b) Înfăptuirea milostivirii

Un spaţiu important pentru a manifesta milostivirea dumnezeiască sunt faptele de milostenie, prin care omul confirmă nu numai că are nevoie de milostivire, ci şi că este gata să fie milostiv cu aproapele său (DM 14). Făcând fapte de milostenie care vin din experimentarea milostivirii dumnezeieşti, creştinul îşi cunoaşte capacitatea pe care o are ascunsă în sine însuşi, de a împărtăşi iubirea. Papa Ioan Paul al II-lea subliniază în Enciclica Dives in misericordia că omul este capabil să cunoască milostivirea lui Dumnezeu şi de asemenea este capabil să se arate milostiv faţă de alţii.

Iubirea milostivă este o forţă care uneşte şi înalţă lumea în relaţiile sale reciproce, transformând persoana care dă şi pe aceea care primeşte. Exemplul acestei iubiri este Cristos răstignit, care s-a dat pe sine însuşi fără limite, până la moarte (Matei 25,34-40): „Iubirea milostivă, în relaţiile reciproce dintre oameni, nu este niciodată un act sau un proces unilateral. Chiar şi în cazurile în care totul ar părea să indice că numai o parte dăruieşte şi oferă, iar cealaltă nu face decât să primească (de exemplu, în cazul medicului care tratează, al profesorului care predă, al părinţilor care îşi întreţin copiii şi îi educă, al binefăcătorului care îi ajută pe cei nevoiaşi), în realitate, însă, şi cel care dă are întotdeauna folos” (DM 14). Urmând exemplul lui Cristos, creştinul îşi purifică încontinuu faptele sale de milostenie, pentru ca întotdeauna să fie inspirate din experimentarea iubirii, fără să ceară nimic în schimb. Numai atunci se transformă în fapte de milostivire care se deschid spre Dumnezeu şi revelează adevărata demnitate a omului capabil să împărtăşească iubirea.

Calea iubirii necondiţionate, pe care ne-a arătat-o Cristos pe cruce, nu este, aşadar, un act sau un proces unilateral, ci cere reciprocitate în faţa lui Dumnezeu şi în faţa omului. În acelaşi timp, iubirea necondiţionată egalizează diferenţele care se ivesc între persoana care dă bunul şi cea care îl primeşte. De aceea, pentru Papa Ioan Paul al II-lea, milostivirea este o completare a dreptăţii: „Milostivirea autentic creştină este, într-un anume sens, şi întruparea desăvârşită a ‘egalităţii’ dintre oameni, şi deci şi întruparea desăvârşită a dreptăţii, întrucât şi aceasta, în sfera ei, urmăreşte acelaşi rezultat” (DM 14). Milostivirea este elementul fundamental care dă formă relaţiilor interpersonale în spiritul respectului şi al demnităţii omului şi al descoperirii capacităţii sale de a face binele.

Apostolatul milostivirii, măsurat prin faptele de milostenie, trebuie să apeleze întotdeauna la experienţa fundamentală a iubirii lui Cristos, pentru ca milostivirea să nu se transforme în filantropie sau să fie înlocuită de dreptatea socială: „De aceea, Biserica trebuie să considere drept una dintre îndatoririle sale principale – în fiecare etapă a istoriei şi, mai ales, în perioada contemporană – aceea de a proclama şi de a introduce în viaţă misterul milostivirii, revelat în cel mai înalt grad în Isus Cristos” (DM 14). Consecinţa exprimării credinţei în Dumnezeul milostiv este rugăciunea pentru milostivire.

c) Rugăciunea pentru milostivire

Rugăciunea pentru milostivire, care emană din experimentarea milostivirii lui Dumnezeu în viaţă şi din înfăptuirea actelor de milostivire este, cum spune Papa Ioan Paul al II-lea, dreptul şi obligaţia fundamentală a Bisericii: „Biserica proclamă adevărul milostivirii lui Dumnezeu, revelate în Cristos cel răstignit şi înviat – şi o mărturiseşte în diferite moduri. Pe lângă aceasta, ea caută să exercite milostivirea faţă de oameni prin oameni, văzând în aceasta o condiţie indispensabilă a preocupării sale pentru o lume mai bună şi ‘mai umană’, astăzi şi mâine. Totuşi, în nici un moment şi în nici o epocă istorică – mai ales într-o epocă atât de critică precum a noastră – Biserica nu poate uita rugăciunea, care este strigăt către milostivirea lui Dumnezeu în faţa multiplelor forme de rău ce apasă asupra omenirii şi o ameninţă. Este dreptul şi îndatorirea fundamentală a Bisericii, în Cristos Isus” (DM 15). În faţa secularizării vieţii, a îndepărtării de Dumnezeu şi a vieţii trăite „ca şi cum Dumnezeu nu ar exista”, Biserica are obligaţia de a se ruga pentru milostivire ca semn de speranţă pentru fiecare om.

În faţa îndepărtării omului de Dumnezeu, până la a deveni incapabil să pronunţe cuvântul „milostivire” şi să se deschidă la lucrările lui Dumnezeu, Biserica ar trebui să rostească acest cuvânt în numele lui. Convingerea că este necesar să ne rugăm pentru milostivire l-a condus pe Sfântul Părinte la formularea actului de încredinţare a lumii milostivirii lui Dumnezeu. Acesta este rodul credinţei vii a Papei, al profundei reflecţii asupra misterului milostivirii şi al marii sale iubiri faţă de lumea care l-a pierdut pe Dumnezeu şi a pierdut sensul vieţii.

Rugăciunea pentru milostivire este adresată lui Dumnezeu Tatăl milostivirii, prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, care a atras asupra lumii milostivirea prin moartea şi învierea Sa. Papa Ioan Paul al II-lea, văzând nevoile societăţii, cere milostivire pentru toată lumea: „Cât de mare este nevoia de milostivire a lumii de astăzi! De pe toate continentele, din adâncul suferinţei omeneşti pare că se înalţă implorarea pentru milostivire” [2]. Milostivirea este această mare oportunitate de a reînnoi inima omului atinsă de păcat.

Laudele aduse Dumnezeului milostiv se realizează în Isus Cristos, care revelează în totalitatea sa misterul Tatălui Său. Isus îl preamăreşte pe Dumnezeu cu toată viaţa Sa: cu munca, cu rugăciunea, cu învăţăturile şi cu ascultarea faţă de voinţa Tatălui Său până la a muri pe cruce şi a învia. În acest mod ne învaţă cum să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în toate faptele vieţii, în bucurii şi în tristeţi, ba chiar în suferinţe cumplite şi în moarte, îndeplinind poruncile lui Dumnezeu care se desăvârşesc în porunca iubirii.

Preamărirea lui Dumnezeu se realizează în iubire: „Această proclamare în care se exprimă credinţa în iubirea atotputernică a lui Dumnezeu este deosebit de necesară în aceste timpuri în care omul se simte pierdut în faţa multiplelor manifestări ale răului. Trebuie să căutăm ca implorarea milostivirii lui Dumnezeu să ţâşnească din inimile noastre pline de suferinţă, nelinişte şi incertitudine în căutarea sursei sigure de speranţă” [3]. În actul laudei, omul care contemplă milostivirea lui Dumnezeu descoperă adevărul despre el însuşi şi despre viaţa sa.

Din experimentarea apropierii milostivirii dumnezeieşti apare ideea milostivirii, care, potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, se exprimă prin deschiderea faţă de ceilalţi oameni, însoţindu-i în greutăţile lor şi, de asemenea, prin ajutorul concret care îi face să iasă dintr-o situaţie dificilă. În preocuparea sa pentru omul slab şi nesigur, Papa a încredinţat lumea întreagă milostivirii lui Dumnezeu.

3. A încredinţa lumea milostivirii divine

Cu ocazia consacrării Bazilicii Milostivirii Divine din Cracovia, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat că lumea contemporană are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi a dat Bisericii misiunea de a apropia lumea de misterul milostivirii divine: „‘De aceea astăzi, în acest sanctuar, doresc să îndeplinesc actul solemn de a încredinţa lumea milostivirii lui Dumnezeu. Fac aceasta cu dorinţa fierbinte ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu, care a fost vestit aici prin intermediul sorei Faustina, să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să umple inimile de speranţă. Ca acest mesaj să fie răspândit din acest loc în toată patria noastră iubită şi în întreaga lume. Să se îndeplinească promisiunea lui Isus că de aici trebuie să pornească ‘scânteia’ care va pregăti lumea pentru a doua Sa venire’ (MJ, 1732). Trebuie să aprindem această scânteie a harului lui Dumnezeu. Trebuie să transmitem lumii focul milostivirii. În milostivirea lui Dumnezeu, lumea va găsi pacea, iar omul, fericirea! Această însărcinare v-o dau vouă, iubiţi fraţi şi surori, Bisericii din Cracovia şi din Polonia şi tuturor acelora care venerează milostivirea divină, celor care vor veni aici din Polonia şi din toată lumea” [4].

A încredinţa lumea milostivirii lui Dumnezeu este un act de credinţă, al cărui fundament este atitudinea de încredere în Dumnezeu, ca aceea a copilului faţă de un Tată milostiv, care niciodată nu îl abandonează pe om, căruia îi dăruieşte, constant, iubirea Sa. Papa Ioan Paul al II-lea, la fel ca Avraam şi patriarhii, ca Petru şi Succesorii săi, s-a aşezat în fruntea Bisericii şi a întregii omeniri, exprimând în numele ei credinţa în Dumnezeul apropiat omului prin milostivirea Sa. A proclamat, de asemenea, credinţa că Dumnezeu s-a revelat în final omului în Isus Cristos, care a arătat în totalitate milostivirea Tatălui – în faptele Sale, în învăţăturile Sale, dar mai ales în moartea şi învierea Sa. Omul descoperă milostivirea lui Dumnezeu datorită acţiunii Duhului Sfânt.

Actul de încredinţare a lumii milostivirii lui Dumnezeu are în mod clar o structură tripartită, în care se pot distinge următoarele elemente: invocarea lui Dumnezeu Treime, cererea pentru omenirea îndurerată şi implorarea milostivirii pentru lume. Actul de încredinţare este o formă de relaţie în care intră omul credincios când se adresează lui Dumnezeu. El are poziţia celui care se roagă şi în acelaşi timp îşi manifestă experienţa sa de credinţă.

În prima parte a actului de încredinţare a lumii milostivirii lui Dumnezeu, Papa Ioan Paul al II-lea proclamă, în numele întregii Biserici, încrederea în milostivirea dumnezeiască. Invocarea către Dumnezeu, Tată milostiv, este rezumatul credinţei creştine în Dumnezeu, apropiat omului, care Îşi revelează chipul în misterul milostivirii: „Dumnezeule, Tată milostiv, care ţi-ai revelat iubirea în Fiul Tău Isus Cristos şi ai revărsat-o asupra noastră prin Duhul Sfânt, Mângâietorul, ţie îţi încredinţăm astăzi destinul lumii şi al fiecărui om”.

Omul secolului XXI simte şi mai mult golul din viaţa sa, teama faţă de viitor, de suferinţă şi de singurătate. În acest context, redăm cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea din partea a doua a actului de încredinţare: „Apleacă-te asupra noastră, a păcătoşilor, vindecă slăbiciunea noastră, învinge tot răul, permite-le tuturor locuitorilor pământului să experimenteze milostivirea Ta, pentru ca în Tine, Dumnezeu Treime, să găsim întotdeauna izvorul speranţei”. În această rugăciune, Papa Ioan Paul al II-lea se prezintă ca Moise în faţa lui Dumnezeu, înfăţişând toate slăbiciunile omului care distrug astăzi omenirea, la fel cum făceau cu poporul ales şerpii veninoşi în pustie (Exod 21,4-9). Este ca şi cum Sfântul Părinte ar aduna strigătele de disperare şi suferinţă care răsună pe întreg pământul pentru a le prezenta lui Dumnezeu şi a-i cere milostivire.

Urmarea proclamării credinţei în Dumnezeul milostivirii este rugăciunea pentru milostivire. Convingerea cu privire la necesitatea rugăciunii pentru milostivire l-a făcut pe Sfântul Părinte să realizeze actul de încredinţare a lumii milostivirii lui Dumnezeu. Acesta este rodul credinţei fierbinţi a Papei, al unei profunde reflecţii asupra misterului milostivirii şi al marii sale iubiri faţă de lumea care l-a pierdut pe Dumnezeu şi a pierdut sensul vieţii. Actul de încredinţare a lumii milostivirii lui Dumnezeu se încheie cu o chemare care este ecoul rugăciunii numite Rozariul Milostivirii Divine, care i-a fost transmisă sorei Faustina de Isus: Părinte veşnic, prin pătimirea dureroasă şi învierea Fiului Tău, ai milă de noi şi de întreaga lume! Amin.

Rugăciunea pentru milostivire este adresată lui Dumnezeu Tatăl milostivirii prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, care a adus lumii milostivire prin moartea şi învierea Sa. Sfântul Părinte, văzând nevoile actuale, cere milostivire pentru lumea întreagă: „Cât de mare este nevoia de milostivire în lumea de astăzi! De pe toate continentele, din adâncul suferinţei omeneşti, pare să se înalţe strigătul care cere milostivire” [5]. Milostivirea este o mare oportunitate pentru a reînnoi inima omului atinsă de păcat.

Adevărul asupra milostivirii lui Dumnezeu, cum a subliniat Papa Ioan Paul al II-lea, este elementul central al misiunii pe care au primit-o de la Domnul discipolii lui Cristos. El cuprinde proclamarea credinţei în Dumnezeul milostivirii, preamărirea prin laude a lui Dumnezeu, bogat în milostivire şi totodată, privirea curajoasă şi plină de speranţă către viitor. Se realizează prin proclamarea milostivirii divine în Liturgia Cuvântului, prin celebrarea Euharistiei şi prin Sacramentul Reconcilierii, care sunt izvor de milostivire şi cuprind misterul morţii şi învierii lui Cristos, în care oamenilor li s-a revelat în totalitate milostivirea lui Dumnezeu. Milostivirea divină experimentată de omul care îşi recunoaşte slăbiciunea îl deschide pe acesta către aproapele său, demonstrând posibilitatea de a împărtăşi milostivirea, care are ca rezultat ajutorul necondiţionat acordat omului ce se află în dificultate.

Misterul milostivirii lui Dumnezeu s-a dovedit a fi deosebit de actual datorită experienţei sorei Faustina Kowalska (1905-1938), pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o „un dar al lui Dumnezeu pentru timpurile noastre”. Acest mister ne ajută să îl descoperim pe Dumnezeu prezent în lume şi să fim milostivi faţă de ceilalţi.

Note

[1] J. Tischner, Drumuri şi locuri ale milostivirii, Cracovia, 1999, p. 55-78.
[2] Papa Ioan Paul al II-lea, Milostivirea divină, unica speranţă. Omilie la Lagiewniki, Cracovia, 17 august 2002, în: Dumnezeu bogat în milostivire, Cracovia, 2002, p. 77.
[3] Ibidem, p. 72.
[4] Ibidem, p. 77.
[5] Ibidem, p. 77.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *