Imperiul şi Biserica timpurie (I)

Teme: Biserică, Istorie.
.
Publicat la 24 noiembrie 2011.
Print Friendly

Autor: Christopher Check
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, martie 2011

Crestinii, hrana pentru lei

Creştinii, hrană pentru lei

Refuză să dea ascultare unui edict imperial de a arde tămâie în faţa idolilor străvechilor zei romani. Sunt 40 de legionari care luptă la graniţa armeană şi sunt creştini. Împăratul Constantin a declarat recent creştinismul ca fiind legal, dar autoritatea lui este în vest. Omologul său din partea de est este Licinius, invidios pe puterea în continuă creştere a lui Constantin şi pe interesul său sporit în ceea ce priveşte creştinismul. Licinius ignoră lecţiile învăţate de împăraţii, guvernatorii şi prefecţii Romei din ultimele trei secole: persecuţiile nu au făcut altceva decât să sporească hotărârea şi rândurile acestei secte supărătoare. El ignoră şi cuvintele lui Tertulian, că sângele martirilor este sămânţa credinţei.

Magistratul local îi avertizează pe soldaţi că vor cădea în dizgraţie dacă nu vor aduce jertfă. Celor care o vor face le promite ridicarea în grad. Şi totuşi, „nicio ameninţare şi nicio mită nu îi va face să se lepede de Isus Cristos” (Giusseppe Riciotti, „The Age of Martyrs: Christianity from Diocletian to Constantine” – „Epoca martirilor: creştinismul de la Diocleţian la Constantin, 212). Legaţi în lanţuri şi închişi într-o celulă strâmtă, ei scriu o epistolă prin care îi îndeamnă pe fraţii lor creştini să lase deoparte lucrurile acestei lumi şi să îşi îndrepte inimile spre cer. Ştiind că vor fi martirizaţi, îi îndeamnă pe fraţii lor creştini să nu se certe pentru relicvele lor.

După câteva săptămâni petrecute la închisoare, li se comunică sentinţa: vor fi despuiaţi de hainele lor, vor fi împinşi în mijlocul unui lac îngheţat, şi vor fi lăsaţi în frigul şi vântul iernii armene până îşi dau ultima suflare. Guvernatorul local a poruncit ca lacul să fie păzit de gărzi, să fie aprinse focuri şi să fie construite băi fierbinţi pentru a-i ispiti, dar „există o barieră insurmontabilă între ei şi ţărm: Cristos cel nevăzut de care ar trebui să se lepede pentru a înşfăca viaţa care părăseşte trupurile lor, clipă după clipă” (Riciotti, 212). Soldaţii se roagă ca niciunul dintre ei să nu cedeze şi ca toţi cei 40 să dobândească coroana martiriului.

Frigul aspru şi întunericul nopţii îşi cer birul. Credinţa unuia dintre cei 40 se clatină şi acesta se târăşte până la mal, dar în momentul în care este aruncat în baia fierbinte, moare din cauza şocului termic. Un gardian păgân, inspirat de credinţa celorlalţi 39, se declară creştin, se dezbracă de haine şi aleargă pe gheaţă, reîntregind astfel numărul celor 40 de soldaţi. Până dimineaţă toţi sunt morţi, cu excepţia celui mai tânăr, Meliton, care moare curând după aceea, în braţele mamei sale.

Chinul celor 40 de martiri din Sebastia este ultima lovitură de coadă a dragonului. Peste trei ani, Licinius va fi capturat de armatele lui Constantin. Eusebius descrie războiul dintre cei doi împăraţi ca un conflict în istoria mântuirii, Constantin fiind campionul creştinismului împotriva lui Licinius, ultimul apărător al zeilor păgâni din vechime. Dar mai sunt multe de spus. Constantin a fost cel care a adus libertate Bisericii timpurii, dar edictele sale nu au fost fără precedent. Nu este corect să prezentăm Biserica din primii 300 de ani ca o organizaţie clandestină persecutată în mod constant de un stat roman ostil. Au existat perioade de persecuţie teribilă, dar au existat şi perioade lungi de cooperare şi convergenţă, care au culminat cu Edictul de la Milano al lui Constantin.

În primele decenii ale Bisericii, creştinii din Palestina s-au bucurat în general de protecţia justiţiei romane, despre care ştim, din procesul Mântuitorului, că rezerva pentru sine sentinţele capitale şi încerca să nu se amestece în religiile diferitelor popoare din imperiu. Uciderea cu pietre a Sf. Ştefan, de exemplu, a fost unul dintre „actele ocazionale de justiţie populară brutală care nu erau autorizate, dar pe care autorităţile romane nu puteau să le împiedice întotdeauna” (Marta Sordi, „The Christians and the Roman Empire” – „Creştinii şi Imperiul Roman”, 12).

Sub protecţia lui Tiberius

Tertulian şi Iustin Martirul amintesc faptul că după răstignirea lui Isus Cristos, Pilat din Pont s-a plâns împăratului de Sinedriul care a reacţionat la creşterea creştinismului printr-o serie de procese şi execuţii ilegale. Tertulian relatează că împăratul Tiberius, după ce a citit raportul lui Pilat, a fost atât de impresionat de natura paşnică a creştinilor încât a propus Senatului ca Isus Cristos să fie adăugat în Panteonul roman. Senatul a respins această propunere, probabil din cauza faptului că Tiberius nu era foarte popular, şi a declarat creştinismul ca fiind superstitio illicita, adică un cult ilegal. Sperând să îi elibereze pe creştini de opresiunea Sinedriului, Tiberius a modificat legea printr-un veto împotriva oricăror acuzaţii viitoare asupra creştinilor. Veridicitatea relatării este dezbătută de istorici, dar având în vedere că este singura relatare scrisă despre cum a ajuns creştinismul să fie ilegal, avem motive să o credem.

Tiberius a trimis apoi un mesager în Iudeea ca să îl dea afară pe Caiafa, marele preot al evreilor, probabil pentru că a ordonat omorârea lui Ştefan. Faptele Apostolilor relatează că apoi „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria” (Faptele Apostolilor 9,31), chiar cele trei regiuni aflate sub stăpânirea romanilor. În următoarele trei decenii, creştinii s-au bucurat de protecţia conferită de veto-ul lui Tiberius, cu două excepţii. Mai întâi, din anul 41 până în anul 44, romanii l-au numit pe Irod Agripa conducător al Iudeei, iar în timpul domniei sale, Iacob cel mare a devenit primul apostol care a murit pentru Cristos. Irod Agripa, văzând că uciderea lui Iacob „este pe placul iudeilor” (Faptele Apostolilor 12,3), l-a arestat şi l-a aruncat în închisoare pe Petru.

Apoi, în a doua perioadă de lipsă a conducerii romane în anul 62, Iacob cel mic, primul Episcop al Ierusalimului, a fost aruncat de pe acoperişul templului, apoi a fost lovit cu pietre şi a primit o lovitură mortală în cap cu un ciomag. Istoricul evreu Flavius Josephus relatează că marele preot Anania şi Sinedriul au profitat de perioada temporară în care scaunul guvernatorului roman a rămas gol.

Cum a fost tratat Paul

Tratamentul la care a fost supus Paul de către romani este grăitor. Mai marii evreilor l-au dus o dată în faţa proconsulului roman (Faptele Apostolilor 18), şi de două ori în faţa procuratorului roman din Iudeea (Faptele Apostolilor 21, 23, 25). Romanii au refuzat să intervină într-o ceartă religioasă dintre creştini şi evrei. În această atmosferă de toleranţă amestecată cu benevolenţă, Sergius Paulus, proconsul roman al Ciprului, emoţionat de predica lui Paul şi a lui Barnaba, „a crezut” (Faptele Apostolilor 13,12). Sergius Paulus a devenit prieten apropiat al lui Paul şi toată familia lui s-a convertit.

Situaţia nu s-a înrăutăţit pentru Biserică până la domnia lui Nero, dar nu imediat, deoarece Paul este achitat la primul proces şi continuă să predice Evanghelia în „casa împăratului” (Filipeni 4,22) precum şi în pretoriu (Filipeni 1,13). Este posibil ca perioada petrecută de el acolo să îi fi inspirat imaginea cu armura lui Dumnezeu din Epistola către Efeseni. În timpul domniei lui Nero, o femeie din clasa senatorilor, Pomponia Graecina, convertită la creştinism, a fost declarată nevinovată într-un proces public. Istoricul păgân Tacitus relatează că ea şi-a continuat stilul de viaţă auster şi a transmis urmaşilor săi creştinismul. Şi alte familii importante din clasa aristocratică erau creştine: familia Pudens l-a adăpostit şi i-au dat să mănânce lui Petru, iar pe locul casei lor de pe colina Esquilinus se află astăzi bazilica Santa Pudenziana.

Escrocheriile lui Nero

Deoarece zvonurile că Nero a declanşat marele incendiu din anul 64 nu dispăreau, acesta şi-a ales un ţap ispăşitor la îndemână: comunitatea de creştini din Roma. Creştinii nu erau acceptaţi de toată lumea. Codul lor moral strict poate explica de ce fuseseră acuzaţi, aşa cum arată Tacitus, de „ură faţă de neamul omenesc”. Petru afirma despre păgâni că îi defăimau pe creştini pentru că aceştia nu mai acceptau să alerge „împreună cu ei spre acest puhoi al pierzării” (1Petru 4,4). Duşmanii păgâni şi evrei au împrăştiat peste tot poveşti despre activităţi criminale. „Vă calomniază ca răufăcători”, scrie Petru (1Petru 2,12). Ştim din surse contemporane ce erau aceste fapte rele: sacrificiul uman şi canibalismul (interpretări eronate în mod deliberat ale Euharistiei) şi incestul (o răstălmăcire deliberată a practicii creştinilor de a se numi unii pe alţi frate şi soră).

Istoricul roman Lactantius pune persecuţiile lui Nero pe seama numărului crescând de romani care abandonau venerarea idolilor pentru noua religie. Focul se poate să fi accelerat persecuţiile care erau deja din ce în ce mai mari. Se pare că Paul a fost martirizat înainte de incendiu, iar Petru, după. Atunci când s-a declanşat furtuna, prima persecuţie a fost brutală. Tacitus, care nu era prietenul creştinilor, relatează: „Şi totuşi, niciun efort omenesc, niciun dar princiar, nici ofrandele aduse zeilor nu au putut face să dispară zvonul infam că Nero ar fi ordonat cumva incendiul. Astfel, pentru a înăbuşi acest zvon, Nero i-a acuzat pe nedrept şi i-a executat cu cele mai violente pedepse pe cei care îşi spuneau creştini… Dar şi mai îngrozitor, erau ucişi de câini, având bucăţi de carne de animal atârnând pe ei, sau erau răstigniţi, sau li se dădea foc şi, după ce apunea soarele, erau folosiţi ca flăcări în timpul nopţii… Oamenilor a început să li se facă milă de aceşti suferinzi pentru că erau ucişi nu pentru binele public, ci din cauza înverşunării unui singur om” (Anale, 44.2-44.5).

Permiţând ca toţi creştinii să fie acuzaţi de superstitio illicita, Nero a creat un precedent legal care până atunci exista numai în scris. Primii doi conducători din dinastia Flaviană, Vespasian şi fiul său Titus, au respins cultul de venerare a împăratului şi au tolerat numărul crescând al creştinilor, chiar şi în casa lor. Fratele lui Vespasian, Flavius Sabinus, era unul dintre creştini. Vespasian a cunoscut creştinismul în perioada petrecută în Palestina, când a ajuns la concluzia că creştinii nu reprezentau o ameninţare politică pentru imperiu. Atunci când cel de-al doilea fiul al lui Vespasian, Domiţian (81-96), a readus la viaţă ideea împăratului ca zeu, a reaprins persecuţia creştinilor, ucigându-şi vărul, pe Flavius Clemens, consul. Persecuţiile lui Domiţian coincid cu cele scrise în Apocalipsă: „Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus” (Apocalips 17,6). Succesorii lui Domiţian, de la Nerva până la Marcus Aurelius (96-161), au păstrat legile împotriva creştinismului, dar nu au iniţiat nicio campanie generală de persecuţie.

Problema lui Plinius

Să aruncăm o privire asupra relaţiilor dintre Biserică şi imperiu în timpul domniei lui Traian (98-117). Traian a fost un soldat foarte bun şi un administrator foarte harnic. Atunci când au izbucnit problemele în provincia Bitinia, l-a trimis pe Plinius cel Tânăr să le rezolve. În corespondenţa dintre ei, Plinius explică faptul că creştinismul este destul de popular printre oamenii de toate clasele şi vârstele, deopotrivă din mediul urban şi din cel rural, şi pentru că s-au convertit atât de mulţi, afacerea jertfelor în templu este la pământ. Creştinii aveau mulţi duşmani, nu numai printre preoţii păgâni, ci şi în rândul negustorilor de animale. Având în vedere că „nu participase niciodată la procesele creştinilor”, Plinius nu ştie ce ofensă este în „practica de a pedepsi sau investiga”. Vârsta este un factor? Ar trebui oferită iertarea în schimbul pocăinţei? El întreabă dacă „numele în sine, chiar şi fără ofense, sau numai ofensele asociate cu numele trebuie pedepsite”.

El subliniază procedura pe care a urmat-o atunci când i-au fost puse în faţă acuzaţiile. Îl interoghează pe acuzat, iar dacă acuzatul mărturiseşte, el repetă interogarea de mai multe ori, în speranţa că se va pocăi. Cei încăpăţânaţi erau executaţi, deşi cetăţenii romani erau transferaţi la Roma, aşa cum s-a întâmplat cu Paul. Plinius este plin de dispreţ faţă de acuzaţiile anonime şi nu găseşte nicio dovadă a vreunui lucru rău în ceremoniile creştine: „Ei au obişnuinţa de a se întâlni într-o anumită zi, înainte de apusul soarelui, şi să cânte împreună un imn lui Cristos, la fel ca unui zeu, şi să se lege prin jurământ nu pentru infracţiuni, ci pentru a nu comite fraude, furturi sau adulter, pentru a nu-şi călca cuvântul dat, pentru a nu refuza ajutorul cuiva care are nevoie. Iar când aceasta se încheie, au obiceiul să plece şi să se întâlnească din nou pentru a consuma împreună mâncarea – dar mâncare obişnuită şi nevătămătoare” (Scrisori 10).

Traian răspunde: „Dragul meu Plinius, ai respectat procedura corespunzătoare, pentru că ai cernut cazurile celor care a fost denunţaţi în faţa ta ca fiind creştini. Deoarece nu se poate să stabilim o regulă generală care să servească drept standard. Ei nu trebuie urmăriţi (Conquirendi non sunt); dacă sunt denunţaţi şi se dovedesc a fi vinovaţi, trebuie pedepsiţi, sub rezerva că oricine neagă că este creştin şi o dovedeşte – prin închinarea la zeii noştri – chiar dacă în trecut era bănuit că este creştin, va obţine iertarea prin pocăinţă. Dar acuzaţiile anonime nu îşi au locul în nicio cercetare penală. Deoarece este un tip periculos de precedent şi nu este în concordanţă cu spiritul vremurilor noastre”.

În concluzie, din perspectiva romanilor, practicarea creştinismului atrage pedeapsa cu moartea, dar Traian nu caută motive de a executa oamenii. Nu este necesar să se facă eforturi pentru a-i găsi pe creştini, iar acuzaţiile anonime nu pot determina arestarea. Aşa arată birocraţia romană, cu bune şi cu rele. Traian şi Plinius sunt funcţionari ai statului care lucrează cu precedente legale care ar putea duce la uciderea unor oameni nevinovaţi. Traian nu poate respinge o lege de pe vremea lui Tiberius, dar întocmeşte o interpretare îngăduitoare pe care trebuie să o respecte Plinius.

În această perioadă, un creştin putea fi denunţat, dar informatorii nu erau bine priviţi în societatea romană, şi riscau să coboare asupra lor întreaga greutate a justiţiei romane dacă acuzaţiile lor se dovedeau nefondate. Astfel, persecuţiile erau diferite de la regiune la regiune. Într-o zonă cu o populaţie creştină mare precum Bitinia, numai un nebun şi-ar denunţa în mod deschis un vecin, astfel că toţi creştinii care au respectat porunca lui Paul de a nu căuta în mod deliberat martiriul se bucurau de o oarecare securitate.

(va continua…)

One Comment

  1. Constantin campionul crestinismului? Apoi el era pagan pana in maduva oaselor. Ca nu a mai persecutat crestinii si ii simpatiza, foarte bine. Insa istoria spune altceva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *