Bărbaţii adevăraţi îşi iubesc soţiile aşa cum Cristos îşi iubeşte Biserica

Teme: Familie, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 noiembrie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Leon J. Suprenant
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, iulie 2008

Iubiti asemenea lui Cristos

Iubiţi asemenea lui Cristos

„Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica” (Efeseni 5,25). Problema este că cei mai mulţi dintre noi nu putem să apăsăm pur şi simplu un buton şi să ne iubim soţiile „aşa cum Cristos a iubit Biserica”, chiar dacă – mai ales dacă – înţelegem însemnătatea adevărată şi adâncimea cuvintelor Sf. Paul. Cu toate acestea, ne dăm seama că apostolul neamurilor încearcă să ne dea un plan de succes ca soţi şi taţi. Cheia pentru noi, ca bărbaţi creştini, este să înţelegem că punerea în practică a îndrumării Sf. Paul necesită exerciţiu şi muncă. Avem nevoie să construim virtuţi, care nu reprezintă doar obiceiuri divine, ci şi „muşchi” spirituali ce ne vor ajuta să atingem „statura plinătăţii lui Cristos” (Efeseni 4,13).

Ştim cu toţii că lumea ne oferă planuri diferite pentru succes. Modelul secular al omului de succes este acela al unui Don Juan bogat şi puternic. Ca o alternativă, vă ofer trei virtuţi care sunt, de asemenea, roade ale Duhului Sfânt, pentru a ne ajuta să demontăm acest model şi să reconstruim imaginea masculinităţii pe o bază mai solidă. O virtute este castitatea. Ce ne învaţă această virtute despre darul sexualităţii masculine? O altă virtute crucială este umilinţa. Ce ne învaţă această virtute despre puterea masculină? Şi a treia virtute este generozitatea. Ce spune această virtute despre atitudinea noastră faţă de posesiuni şi bogăţie, ca şi despre priorităţile în viaţă? Ceea ce învăţăm este că, prin cultivarea castităţii, blândeţii şi generozităţii în rolul nostru ca soţi şi taţi, putem imita mai bine iubirea dăruitoare de sine a lui Cristos pentru Trupul Său, Biserica.

Castitatea: semn al contradicţiei

Castitatea priveşte pe toată lumea. Mulţi bărbaţi privesc actul sexual ca fiind „aspectul esenţial” şi, odată căsătoriţi, sexul este „legal”, iar de castitate nu mai este nevoie. Acesta este un mod eronat şi imatur de a privi lucrurile. Îndemnul de a ne iubi soţiile aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica este cu mult mai adânc şi mai bogat. Toţi creştinii sunt chemaţi la castitate de-a lungul întregii vieţi. Unii îmbrăţişează fecioria sau celibatul consacrat, ceea ce le permite să se dăruiască numai lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită, într-o manieră singulară, frumoasă. Ceilalţi suntem chemaţi să trăim cast indiferent dacă suntem căsătoriţi sau nu.

Castitatea este o virtute sau un „muşchi” spiritual, la fel ca prudenţa, dreptatea, loialitatea, sobrietatea, curajul şi numeroase alte virtuţi care sunt valabile pentru fiecare generaţie. Sf. Paul scrie: „Dar tu spune ceea ce este conform cu învăţătura sănătoasă. Bătrânii să fie sobri, demni, înţelepţi, sănătoşi în credinţă, în iubire şi în răbdare. Tot aşa şi bătrânele să se poarte aşa cum le stă bine unor femei sfinte, să nu fie clevetitoare, nici dedate la beţie, ci să înveţe la bine, să le educe pe cele tinere să-şi iubească soţii şi copiii, să fie înţelepte, curate, având grijă de casă, să fie binevoitoare, supuse soţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. La fel, îndeamnă-i pe cei mai tineri să fie înţelepţi, prezentându-te pe tine însuţi, în toate, exemplu de fapte bune, în învăţătură nealterată, demnitate” (Tit 2,1-7).

Ce este însă castitatea? Catehismul Bisericii Catolice o defineşte ca virtutea morală care, sub virtutea cardinală a cumpătării, asigură „integrarea reuşită a sexualităţii în persoană şi, prin aceasta, unitatea lăuntrică a omului în fiinţa sa trupească şi spirituală” (CBC 2337, 2341). „Integrarea reuşită” a sexualităţii noastre ne face bărbaţi integri, ceea ce constituie fundamentul curăţiei inimii. Invers, lipsa de integritate înseamnă, într-un fel, că suntem dezintegraţi, că suntem împrăştiaţi, disipaţi, desfrânaţi. Lipsa castităţii este, deci, urmarea lipsei de integritate personală. Suntem apoi deschişi păcatului desfrânării – în special pornografiei – care ne dezintegrează sexualitatea şi ne face să ducem o „viaţă dublă”.

Dincolo de „Să nu…”

Tradiţia noastră catolică înţelege că a şasea poruncă priveşte întreaga sexualitate umană, nu doar adulterul. Astfel, spunem că un păcat sexual este un păcat împotriva celei de-a şasea porunci. Dar este nevoie de o înţelegere corectă. Pentru aceasta, să aruncăm o scurtă privire asupra poruncii a cincea, „Să nu ucizi”. Această poruncă atrage după sine o mulţime de „să nu…”: „să nu omori”, „să nu linşezi”, să nu mutilezi”, „să nu desfigurezi”, „să nu-ţi avortezi copiii”, „să nu te angajezi în războaie nedrepte”. Şi, desigur, lista ar putea continua. Chiar mai profund, însă, suntem pro-life, ceea ce nu înseamnă numai a ne opune la toate aceste rele, ci şi a susţine un respect fundamental pentru demnitatea şi dreptul la viaţă al tuturor fiinţelor umane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aceasta făcându-ne să ne străduim pentru crearea unei lumi şi a unei culturi care să împărtăşească această valoare fundamentală.

A şasea poruncă („Să nu comiţi adulter”) are propria sa parte de „nu-uri”: „nu sexului premarital”, „nu sexului în afara căsătoriei”, „nu pornografiei”, „nu masturbării”, „nu activităţii homosexuale”, „nu prostituţiei”. Şi această listă poate continua.

Într-un mod mai profund şi mai bun suntem „pro-iubire” în sensul de a ne pune vieţile la dispoziţia celor iubiţi, ceea ce este un semn de împotrivire pentru aceia care cred că iubirea înseamnă numai auto-satisfacere. Dragostea este cea mai mare dintre virtuţi, cea mai mare dintre porunci şi constă în a ne dărui Domnului şi aproapelui. În această lumină, ar trebui să vedem castitatea ca pe o virtute care ne dă putere să ne dăruim – cu cât suntem mai caşti şi mai puri, cu atât este mai mare capacitatea noastră de a iubi, de obicei exprimată în prietenie.

Făcuţi unul pentru altul

O astfel de prietenie este dusă la un nou nivel în cadrul căsătoriei creştine, acolo unde suntem chemaţi să ne dăruim complet partenerului, într-un angajament fidel şi pe viaţă, într-o unitate a vieţii şi a iubirii. Castitatea ne dă posibilitatea să dăruim reciproc într-un mod autentic şi deplin. Când facem aceasta, oglindim chipul lui Cristos şi al Bisericii Sale. În cuplurile căsătorite cei doi sunt cu adevărat „făcuţi unul pentru altul”. Harul supranatural ce vine cu căsătoria creştină construieşte pe complementaritatea naturală a bărbatului şi femeii. Prin darul lor reciproc, cei doi devin cu adevărat un singur trup (Efeseni 5,31), tot aşa cum Cristos se identifică pe deplin cu Mireasa Sa, Biserica (cf. Faptele Apostolilor 9,4). Acest „doi care devin un singur trup” al soţului şi soţiei este realizat, simbolizat şi reamintit în actul căsătoriei.

Papa Benedict al XVI-lea, în Enciclica sa Deus caritas est, ne atrage atenţia să nu ne mulţumim cu o dragoste erotică şi egoistă, ci să căutăm o dragoste divină, altruistă, care desăvârşeşte şi consolidează toate formele inferioare ale iubirii. În acest context, castitatea ne dă puterea să nu fim reactivi şi să nu ne lăsăm controlaţi de pasiunile şi poftele noastre ci, mai degrabă, de libertatea care vine odată cu stăpânirea de sine – libertatea de a iubi aşa cum Cristos a iubit Biserica. Această putere este rodul unei bătălii de o viaţă în care colaborăm cu Duhul Sfânt străduindu-ne să imităm puritatea lui Cristos.

Umilinţa: puterea ţinută în frâu

La prima vedere, umilinţa poate fi cea mai puţin atrăgătoare virtute creştină pentru omul modern. Astăzi, mulţi oameni se gândesc la umilinţă ca fiind slăbiciune, antiteza autoafirmării care ne permite să obţinem ce dorim. Ne imaginăm o persoană umilă ca pe o persoană moale sau fără voinţă, nu ca pe un brav bărbat creştin. Cu toate acestea, aceia dintre noi care sunt serioşi în a-l urma pe Domnul şi în a creşte în virtute ştiu că Biblia prezintă o imagine diferită a umilinţei. Credinţa noastră preamăreşte umilinţa nu numai ca pe o virtute râvnită şi rod al Duhului Sfânt, ci şi ca pe o Fericire. Moise, care cu îndrăzneală a eliberat o întreagă naţiune din sclavie, este descris în Scriptură ca fiind cel mai umil dintre oameni (Numeri 12,3).

Desigur, Isus însuşi a întruchipat toate virtuţile, dar când vine vorba de umilinţă, nu poate fi nicio îndoială. El spune: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29). Nu numai că Domnul nostru este smerit, ci se şi aşteaptă să îi imităm smerenia. Acest mesaj este pentru toată lumea, dar se adresează într-un mod special bărbaţilor de astăzi, pentru care umilinţa este, din păcate, o marfă rară.

Umilinţa, câteodată numită alternativ „blândeţe” în traducerile biblice, îşi are originea într-un cuvânt grec care înseamnă „greu de mâniat”, la rândul lui provenind de la cuvântul care desemnează un armăsar aprig, dresat. Un astfel de cal a devenit atât de blând şi domol încât şi un copil îl poate mângâia sau călări. Dar cel mai important este că acest cal nu se mai zbate nebuneşte, ci a fost dresat să asculte de comenzi. Puterea nobilului animal a fost valorificată în bine, nu pierdută sau irosită. În mod asemănător, un râu îmblânzit sau „supus” poate genera putere, iar un foc îmblânzit sau supus poate încălzi o tabără. Umilinţa – ca şi castitatea – implică întotdeauna o putere ţinută în frâu, nu slăbiciune.

Umilinţa înseamnă o deschidere către Dumnezeu, care îi permite să acţioneze prin noi, mai ales atunci când natura noastră căzută ar putea să ne împingă la un comportament nebunesc. Înseamnă, cu siguranţă, o anumită blândeţe faţă de aproapele nostru, dar se aplică în special relaţiei noastre cu Dumnezeu, acceptând temerari ţinerea în frâu a darurilor şi a talentelor noastre spre binele nostru, al familiei noastre şi al Bisericii Sale.

Calm sub presiune

Umilinţa invită prezenţa lui Dumnezeu, dându-ne posibilitatea să facem bine ca răspuns la rău. Umilinţa moderează furia conform raţiunii drepte. De aceea, umilinţa este opusă viciului mâniei, care implică exces în pasiunea furiei – cu alte cuvinte, ceea ce am putea numi furie „de nestăvilit”. În timp ce o furie oarbă ne împiedică să vedem lucrurile în adevărata lor lumină şi să răspundem cum s-ar cuveni, umilinţa ne permite să rămânem stăpâni pe situaţie. Un exemplu din lumea sportului ar putea ajuta la ilustrarea acestui punct. Când un sportiv este provocat şi permite mâniei să „i se urce la cap”, comite o greşeală sau primeşte o penalizare pentru că s-a răzbunat orbeşte. O astfel de răzbunare nu demonstrează putere ci, mai degrabă, prostie sau lipsa virtuţii. Acţiunea sa îl răneşte pe el şi echipa sa. Invers, sportivul care îşi păstrează capul limpede dovedeşte că poate fi antrenat şi îşi poate ridica jocul la un nou nivel, chiar şi sub presiune.

Cât despre viaţa de creştin astăzi, umilinţa ne împiedică să „explodăm” şi nu permite furiei să ne consume. Dar a nu înrăutăţi prosteşte lucrurile este doar o parte a ecuaţiei. Umilinţa ne permite şi să ne concentrăm atenţia asupra răsplăţii: Isus Cristos şi comuniunea veşnică cu El. Acest lucru poate părea evident, dar cu toţii am experimentat efectele orbitoare ale emoţiilor noastre într-un moment sau altul. Umilinţa ne ajută să ne păstrăm capul pe umeri în momente de criză, când lucrurile nu merg aşa cum dorim noi.

Sf. Francisc de Sales ne sfătuieşte nu numai „să căutăm dulceaţa mierii aromate în curtoazia şi delicateţea cu străinii, ci şi dulceaţa laptelui în mijlocul celor din casa noastră sau al vecinilor noştri; o dulceaţă care le lipseşte enorm acelora care sunt precum îngerii afară şi diavoli acasă” („Introducere în viaţa evlavioasă”, III:8). Acest sfat ne provoacă să ne întrebăm cum ne ţinem în frâu mânia acasă, la muncă şi la Biserică, adevărata noastră casă în Familia Domnului. Domnul nostru spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5,5). Ştim că Isus a fost perfect în umanitatea Lui. Ştim şi că păcatul şi violenţa suferită nu l-au împiedicat să împlinească voinţa Tatălui. El ne învaţă că umilinţa nu este pentru cei slabi, ci este tare ca fierul – fierul din cuiele crucii.

Generozitatea: dăruind, primim

Ştim că generozitatea înseamnă să dăm de bună voie ceva de valoare. Din etimologia cuvântului „generozitate” ştim şi că acest dar este, prin natura sa, dătător de viaţă. Aceste sensuri distincte se îngemănează în căsătorie. La urma urmei, dragostea matrimonială constă în a ne dărui total pe noi înşine soţiilor noastre. Generozitatea, indiferent în ce context, nu este uşoară. Este o virtute paradoxală, contra-intuitivă, deoarece instinctul nostru natural este să devenim fericiţi prin achiziţie, nu dăruire.

Totuşi, Evanghelia este cum nu se poate mai limpede asupra acestui punct. „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică” (Ioan 12,24-25). Sau, aşa cum a subliniat Sf. Francisc de Assisi, „numai dăruind, primim”. Două domenii în care familiile sunt în mod special chemate să fie generoase sunt plata zeciuielii şi deschiderea faţă de copii. Mai pot fi şi altele, dar din experienţa mea de bărbat căsătorit, acestea două îţi secătuiesc resursele cel mai mult. Provocarea pentru noi este să abordăm aceste domenii cu credinţă şi să ne încredem în Cristos.

Căutaţi partea cea mai bună

An după an, familia mea în creştere îşi subţiază veniturile pe măsură ce sprijinim din ce în ce mai multe „cauze bune”. Având un venit modest şi câţiva copii de vârstă şcolară, de ce facem aceasta? Vedem în aceasta căutarea părţii celei mai bune, atâta că partea cea mai bună nu suntem noi, ci Domnul. Conceptul biblic este plata zeciuielii. În Vechiul Testament, această plată era o obligaţie morală şi spirituală de a oferi Domnului 10% din toate roadele muncii tale (Levitic 27,30). Într-adevăr, dacă cineva nu oferea zeciuiala, se considera că l-a înşelat pe Dumnezeu (Maleahi 3:7-8)!

Un aspect chiar mai important decât simpla „socoteală” este simţul generozităţii şi al milei care apare odată cu zeciuiala. Tot ce contează este ca Domnul să devină prioritatea numărul unu în viaţa noastră, aşa cum ne este explicat atât de clar în pilda cu bănuţii văduvei (Luca 21,1-4). Sărmana văduvă nu era un binefăcător important templului conform standardelor pământeşti, dar darul ei a fost evidenţiat şi lăudat de Cristos datorită marii iubiri pe care ea a arătat-o, dându-şi puţinul avut.

Poate de aceea darurile pe care le prefer de ziua mea sau de Ziua Tatălui tind să fie cele pe care copiii mei le fac ei înşişi. Aceste mici comori artistice, adesea păstrate pentru posteritate pe frigider sau pe pereţii biroului meu, nu au absolut niciun scop practic. Ceea ce le face valoroase în ochii mei este faptul că ele reprezintă o jertfă din dragoste din partea copiilor mei, ceea ce înseamnă infinit mai mult decât orice valoare monetară ar putea avea alte daruri.

Suntem chemaţi să sprijinim Biserica prin folosirea cu generozitate a timpului, talentului şi comorilor noastre. Suma exactă nu este la fel de importantă precum prioritatea şi generozitatea care însoţesc darul. Tradiţionalul 10% este o măsură biblică ajutătoare, dar nimic nu ne împiedică să dăruim 15 sau 20%! În orice caz, pot să spun din experienţă proprie că, în ciuda multor obligaţii financiare şi a faptului că acum mai bine de 10 ani am părăsit o carieră în drept în favoarea slujirii neaducătoare de profit, cu cât familia noastră a dat mai mult, cu atât şi Domnul ne-a dat mai mult, pentru fiecare nevoie a noastră. Nu ar trebui să fiu surprins, deoarece el ne asigură că aşa va fi (cf. Matei 6,33). Totuşi, încă mă minunez cu adevărat de această realitate.

Poate că Dumnezeu înmulţeşte ofrandele noastre aşa cum Isus a înmulţit pâinile şi peştii. Poate că zeciuiala instaurează ordinea corectă şi prioritatea care modelează toate cheltuielile noastre. Poate că zeciuiala ne încurajează să ne trăim viaţa fără lucrurile care nu ne sunt cu adevărat necesare. Cel mai probabil este o combinaţie din toate acestea. Generozitatea implică mult mai mult decât scrierea unui cec – dar împreună cu soţia mea am decis că nici acesta nu este un punct rău de plecare. Presupun că nu facem decât să ne punem banii acolo unde ne sunt şi inimile. Dar cum rămâne cu rodnicia noastră? Înţelegând generozitatea ca „viaţă de dăruire plină de semnificaţie”, nu putem să dezbatem problema generozităţii în context matrimonial fără să vorbim despre deschiderea faţă de darul copiilor.

Fiţi rodnici, fiţi fericiţi

Conform psalmistului (Psalm 127,4-5; 128,3-4) şi Catehismului Bisericii Catolice (2373), familiile numeroase sunt un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Şi ce spune Domnul când discipolii se plâng de toţi copiii care i-au fost aduşi înainte? „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, căci împărăţia cerurilor este a acelora care sunt ca ei” (Matei 19,14). Cu toate acestea, ştim bine, copiii nu sunt întotdeauna văzuţi de cuplurile contemporane ca o binecuvântare. Aşadar, unde ne situăm?

În castitate ne străduim să fim bărbaţi integri care dăruim dragoste şi ne dăruim complet şi total soţiilor noastre, în special prin actul căsătoriei. În umilinţă, după exemplul lui Moise şi al Domnului însuşi, suntem obligaţi să trăim aşa cum doreşte Dumnezeu să trăim, chiar şi când traiul se îngreunează. Şi precum sămânţa care cade pe pământ şi moare, dăruirea noastră generoasă de sine este dătătoare de viaţă pe multe niveluri, dar cel mai evident în sensul de a aduce pe lume copii făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Biserica Catolică ne-a învăţat întotdeauna şi continuă să afirme că metodele contraceptive se opun grav castităţii matrimoniale. Ele urmăresc să separe dimensiunea de dăruire a iubirii de dimensiunea dătătoare de viaţă a căsătoriei şi, făcând aceasta, ambele dimensiuni sunt compromise. Sexul contraceptiv nu este nici generos, nici iubitor în mod obiectiv. Egoismul inerent al contracepţiei deteriorează integritatea actului conjugal, deoarece scopul acestuia se dezintegrează. Odată ce deschidem uşa contracepţiei, orice activitate sexuală liber consimţită între adulţi poate fi raţionalizată.

Important aici nu este însă să eliminăm caracterul păcătos al contracepţiei, nici natura obligatorie a învăţăturii Bisericii privind contracepţia, nici chiar să pledăm în favoarea planificării familiale naturale, ca o alternativă corectă din punct de vedere moral la contracepţie. Mai degrabă, dacă trăim castitatea matrimonială într-un mod care exclude recurgerea la contracepţie, atunci avem la îndemână o reţetă pentru a ne iubi soţiile aşa cum a iubit Cristos Biserica Lui. Într-adevăr, avem aici o reţetă pentru un mariaj fericit şi de succes, lucru ce s-a dovedit cu siguranţă adevărat în propria mea experienţă.

Considerăm a avea „încă un copil” o binecuvântare sau un blestem? Ce ar spune Isus? Fiind eu însumi cel mai mic dintre 14 copii, voi fi veşnic recunoscător pentru faptul că părinţii mei nu au avut „bunul simţ” să se oprească la 13. Unirea dintre Cristos Mirele şi Mireasa Lui, Biserica, este rodnică. Esenţa Bisericii este evanghelizarea, să aducă roade care durează, astfel încât, în cuvintele Sf. Paul, Cristos poate fi considerat primul născut dintre mulţi fraţi şi surori (cf. Romani 8,29). „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica”. Biserica se referă la familie ca la o mică biserică, elementul de construcţie fundamental al Trupului lui Cristos. Prin fidelitatea şi rodnicia noastră – nu numai în termenii de a avea copii, ci în termenii de a ne conduce unii pe alţii, pe copiii noştri şi pe oricine ne atinge vieţile la Cristos – imităm cu adevărat „marele mister” al lui Cristos şi al Bisericii Sale.

Efeseni 5,25 ne spune mai mult: „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea”. A ne dărui pe noi înşine soţiilor noastre este o chemare eroică la castitate, umilinţă şi generozitate, şi precum Cristos pe cruce, aceasta atrage după sine jertfa. Paradoxal, printr-o astfel de jertfă, prin a fi sămânţa de grâu ce cade pe pământ, găsim adevărata bucurie şi fericire – în această viaţă şi în gloria din ceruri.

Şapte chei spre castitate

  1. Autocunoaşterea. Cu cât ştim mai mult despre noi înşine, inclusiv despre slăbiciunile şi înclinaţiile noastre, cu atât vom fi mai capabili să evităm ocaziile de a păcătui.
  2. Fuga de ispite. Dacă ne aflăm în situaţia de a ne confrunta cu o ispită de a păcătui împotriva castităţii, bărbătesc este să fugim, nu să luptăm.
  3. Abnegaţia. Castitatea este un har, dar este şi rodul disciplinei şi al efortului spiritual, cunoscut ca ascetism.
  4. Devotamentul faţă de rugăciune. Relaţia noastră cu Cristos ne dă harul de care avem nevoie în străduinţa pentru o mai mare curăţie în fiecare zi.
  5. Respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Nu putem fi bărbaţi integri dacă persistăm în păcatul sexual.
  6. Optimism spiritual. A ne ridica imediat după o cădere morală, mică sau mare, şi a ne încrede în mila nesfârşită a lui Dumnezeu sunt paşi cruciali în călătoria noastră spre o maturitate spirituală.
  7. Euharistia. Domnul nostru doreşte să ne întărească în castitate prin darul Trupului şi Sângelui Său.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *