Africa: de la 2 la 140 de milioane de catolici

Teme: Biserică, Interviu.
.
Publicat la 24 noiembrie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark Riedemann
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit, 11 noiembrie 2011

Un continent-speranta

Un continent-speranţă

Într-un singur secol (din 1900 până în 2000), populaţia catolică a Africii a crescut de la 2 milioane la 140 de milioane. O creştere atât de enormă reprezintă o bogăţie inestimabilă pentru Biserică, dar în acelaşi timp şi numeroase provocări pastorale. Cu gândul la aceste provocări a efectuat Papa Benedict al XVI-lea vizita sa în Africa între 18 şi 20 noiembrie 2011, ocazie cu care a lansat Exortaţia apostolică ce cuprinde concluziile Adunării Speciale pentru Africa a Sinodului Episcopilor din 2009.

Programul de televiziune „Where God Weeps” (Unde Dumnezeu plânge), al Reţelei Catolice de Radio şi Televiziune în cooperare cu Kirche In Not, a căutat să ofere o perspectivă asupra provocărilor şi promisiunilor Bisericii din Africa. Mark Riedemann a stat de vorbă cu fostul superior general al Misionarilor din Africa, pr. Gerard Chabanon. Preotul francez a fost misionar în Tanzania până în 1996. Între 2004 şi 2010 a fost superior general al Misionarilor pentru Africa şi vice-cancelar al Institutului Pontifical pentru Studii Arabice şi Islamice din Roma. Transcrierea emisiunii ca interviu a fost oferită de agenţia Zenit.

– Părinte, aţi fost misionar în Tanzania mai bine de 20 de ani. Ce v-a atras la început către viaţa misionar?

– Ceea ce m-a atras spre viaţa misionară a fost mai întâi chemarea lui Dumnezeu la preoţie, încă de mic.

– Ce vârstă aţi avut când v-aţi hotărât să fiţi preot sau aţi devenit interesat de această cale?

– Cred că aveam 11 sau 12 ani când am auzit în mine această chemare. Apoi i-am întâlnit pe iezuiţi – din noroc, pentru că erau în oraşul meu, unde aveau un seminar teologic. Apoi i-am întâlnit pe Misionarii pentru Africa, numiţi şi Părinţii Albi. Astfel am ajuns să mă concentrez pe Africa şi pe viaţa misionară.

– Ce grupuri de credincioşi există în Africa şi pe care l-aţi identifica drept majoritar?

– Ei bine, creştinii sunt cu siguranţă cel mai numeros grup în majoritatea ţărilor din Africa, exceptând desigur partea de nord, care este 100% musulmană. Islamul este următor grup. Sunt în majoritatea ţărilor, din est la vest şi până în sudul Africii. Apoi avem religia tradiţională africană, căreia nu i-am acordat suficientă atenţie. Această religie tradiţională este foarte importantă şi reuşeşte cumva să aibă aderenţă şi impact asupra vieţii de zi cu zi a multor africani, chiar dacă sunt creştini, musulmani sau nu aparţin vreunei anumite religii.

– Dacă înţeleg bine, există o creştere în sânul creştinismului, islamismului, dar şi al religiilor africane. Aceasta înseamnă că unii africani au două identităţi: creştini, dar cu unele practici religioase tradiţionale?

– În parte este aşa, dar nu putem simplifica. Este adevărat că religia tradiţională africană este parte a culturii Africii.

– Catolicismul african a cunoscut o explozie din punct de vedere numeric. Cum aţi explica această creştere?

– Există diverşi factori care au fost foarte importanţi în dezvoltarea catolicismului. Un exemplu este educaţia. Primii misionari au fost atenţi să înfiinţeze cât mai rapid şcoli, iar prin ele i-au învăţat pe copii despre credinţa catolică. O altă atenţie a fost acordată dezvoltării sociale: prin proiecte de sănătate, de educaţie, de dezvoltare a agriculturii şi atâtea altele, ce i-au ajutat pe africani. Africanii au văzut că nu este vorba despre o altă cucerire colonială. Într-o vreme se spunea: „Misionarii au venit şi ne-au dat Biblia, după care ne-au luat pământurile”. Nu mai este cazul. În majoritatea ţărilor din Africa misionarii se preocupă de bunăstarea populaţiei locale, nu doar spirituală. Iar oamenii au văzut aceasta.

– Au văzut că se doreşte binele personal al individului, nu?

– Da, corect. Cred că aceşti factori au ajutat la răspândirea catolicismului în Africa.

– Răspândirea credinţei catolice în Africa este extraordinară. Am putea spune că este una dintre cele mai mari reuşite ale misionarilor?

– Este adevărat. Poate că nu este foarte cunoscut acest fapt dar este complet adevărat: în aproximativ 150 de ani a existat o creştere foarte importantă, şi pentru aceasta trebuie să le mulţumim misionarilor şi cateheţilor.

– Până în anul 2050, trei dintre naţiunile Africii se vor număra între primele zece ţări catolice ca număr de populaţie din lumea întreagă: este vorba de Congo, Uganda şi Nigeria. A fost Biserica Catolică suficient de atentă la potenţialul de creştere al Africii?

– Africa este foarte recunoscătoare Papei Ioan Paul al II-lea şi călătoriilor sale numeroase, deoarece a atras atenţia asupra Africii. A venit aici. A vizitat. A stat cu oamenii. A vorbit cu ei. A încercat să le vorbească pe limba lor. A fost foarte apreciat pentru aceasta şi cred că a oferit o imagine foarte bună despre africani, despre cum sunt ei parte a Bisericii Catolice în ansamblul ei, iar acest fapt e foarte important.

– Întrebarea care s-ar pune atunci este dacă restul Bisericii dă suficientă atenţie Africii?

– Aş spune că sunt unele probleme, datorită impresiei pe care o au europenii despre africanii care vin pe continentul lor. Apar astfel unele confruntări, neînţelegeri, iar unele partide politice ajung la soluţii dure împotriva imigranţilor din Africa. Aceasta dă o imagine falsă despre ce se întâmplă. Apoi nu putem uita de mass-media. Majoritatea presei vorbeşte despre Africa doar din perspectiva problemelor: SIDA, violenţe etnice, conflicte religioase, sărăcie şi altele, ceea ce creează o imagine foarte distorsionată despre Africa. Şi noi, misionarii de astăzi, avem responsabilitatea de a vorbi pozitiv despre Africa, despre ce se întâmplă aici şi despre solidaritatea care există, despre dorinţa puternică a africanilor de a se împotrivi tuturor relelor şi violenţei.

– Islamismul este o provocare pentru Biserica Catolică. Unul din trei africani se consideră musulman. Cum răspunde Biserica Catolică la această situaţie?

– Este o mare provocare. Islamismul creşte cu siguranţă, dar nu atât de mult cum sugerează uneori mass-media. Este sprijinit de ţări bogate din Orientul Mijlociu, precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite, care ajută la dezvoltarea şi finanţarea proiectelor religioase. Din punctul nostru de vedere, ca misionari – cu ordinul născut în Algeria, ţară musulmană -, dialogul este foarte important şi trebuie dezvoltat, pentru a-i ajuta pe musulmani şi pe creştini să convieţuiască în pace. Am văzut, de exemplu în Dar Es Salaam, Tanzania, familii de trei sau patru membri, dintre care unul sau doi sunt musulmani, iar ceilalţi creştini, trăind în aceeaşi casă. Împart aceeaşi bucătărie, aceiaşi baie… trebuie dezvoltată această trăire împreună în spirit de pace.

– Dialogul vieţii?

– Da, este un dialog al vieţii, foarte important, dar nu ar trebui să ne concentrăm doar pe el; trebuie să existe şi un dialog religios. Conflictele din Africa, asemenea conflictelor din multe alte părţi ale lumii, au adesea o dimensiune religioasă şi sunt uneori alimentare de sentimente religioase. Astfel, creştinii şi musulmanii trebuie să poată să dialogheze şi să se înţeleagă mai bine. Desigur, suntem afectaţi de violenţă, de terorism, dar de acestea sunt responsabile grupuri mici, de musulmani dar şi de creştini. Nigeria este un caz bun. Am fost recent în Nigeria şi m-am întâlnit cu Episcopi şi cu oameni care spuneau: „Avem toate aceste probleme, dar putem şi să stăm la masă, să dialogăm şi să rezolvăm unele dintre ele”.

– Aţi vorbit despre conflicte. În ultimele decenii am văzut din păcate conflicte între creştini şi musulmani. Este un fenomen în creştere? Este o problemă ce se va agrava în viitor, în timp ce aceste grupuri religioase se extind?

– Nu cred că în Africa conflictele ar fi în creştere. Mai întâi, fie că este vorba de islamism sau de creştinism, după cum am mai spus, există acest fundal de „africanitate”, cum l-aş numi, care este foarte puternic şi cuprinde un puternic simţ de toleranţă, de acceptare a celorlalţi, a celor diferiţi. Este o dimensiune de înaltă calitate a vieţii africane, permiţând africanilor să trăiască alături de alţii diferiţi. Sursa conflictelor este, cred eu, puterea.

– Am vorbit despre diferite credinţe din Africa. Există şi mişcări în cadrul acestor credinţe, iar una care îmi vine în minte în mod particular este creşterea rapidă a Bisericilor Penticostale din Africa. La un moment dat, Cardinalul Polycarp Pengo din Tanzania vorbea chiar de un „exod” al tinerilor catolici spre aceste Biserici Penticostale. Şi Dvs consideraţi aceasta o provocare? Dacă da, ce nu face bine Biserica Catolică?

– Este o problemă reală şi cu siguranţă una dificilă, deoarece vorbim acum despre o situaţie în cadrul comunităţii creştine. Cu adevărat, în multe ţări vedem un număr de persoane trecând la aceste Biserici. Ce nu face Biserica Catolică de unii catolici sunt atraşi spre penticostali? Cred că este vorba la mijloc de sărăcie. Bisericile Penticostale îi atrag pe creştini dându-le speranţa că vor fi bogaţi, că vor fi vindecaţi, că vor avea un loc de muncă şi că viaţa li se va îmbunătăţi.

– Este aceasta Evanghelia prosperităţii?

– Evanghelia prosperităţii, a miracolelor, a ceea ce se va întâmpla rapid. Când eşti sărac, când eşti bolnav, când nu ai bani ca să mergi la dispensar sau la spital, atunci de ce nu? Devine foarte atractivă perspectiva. Este doar un aspect al atracţiei exercitate de penticostali. Apoi ar fi de subliniat că ei sunt organizaţi în comunităţi mici, foarte des conduse de lideri foarte carismatici – persoane care ştiu să vorbească bine. Vedem aici o problemă de cultură: cineva vorbeşte limba foarte bine, a învăţat despre Biblie, o poate cita, şi atinge inimile şi problemele oamenilor.

– Iar cuvântul lui Dumnezeu este foarte respectat în Africa.

– Desigur, dar în acest caz este din păcate prea des manipulat. Ei vin în comunităţi, care sunt foarte primitoare, foarte fraterne, cântă pe limba lor, dansează după tradiţia lor – Biserica Catolică încă învaţă ceea ce penticostalii au făcut deja, şi astfel ei sunt mai atractivi, chiar şi pentru catolici. Îmi amintesc că la Nairobi m-am întâlnit cu secretarul general al Tuturor Bisericilor Protestante şi am discutat despre această problemă. El a spus că într-un anumit sens nu trebuie să ne îngrijorăm, deoarece oamenii au tendinţa de a trece cu uşurinţă de la o Biserică la alta, deoarece penticostalii nu au nici o structură. Structura lor este foarte flexibilă.

– Totul se desfăşoară deci în jurul unei persoane?

– Da, aceste Biserici apar în jurul unei persoane, iar atunci când apare un conflict, se găseşte cineva să înceapă o altă Biserică şi diviziunile tot continuă aşa. Drept urmare există şi fenomenul întoarcerii unora la Bisericile principale. Dar avem o problemă gravă, deoarece nu este uşor să dialoghezi…

– De fapt cu cine să dialoghezi?

– Exact! Nu există structuri. Nu există o teologie organizată. Este dificil, şi drept urmare pentru mulţi păstori şi Episcopi este un motiv de îngrijorare.

– Cum aţi spune că s-a schimbat munca Dvs misionară de-a lungul anilor în Africa?

– Dacă pornim chiar de la începuturi, contextul s-a schimbat dramatic. Aş spune că de la perioada dintre 1868 şi sfârşitul secolului al XIX-lea până la perioada zilelor noastre s-a făcut o tranziţie de la vremurile coloniale la globalizarea actuală. Într-un timp scurt, privind la scara istoriei. Schimbările sunt foarte dramatice, în special pentru tinerii africani. Pentru noi, misionarii, înseamnă să ne ajustăm la o situaţie mereu în transformare. Globalizarea de astăzi aduce multe posibilităţi, dar în acelaşi timp are şi impact negativ; unele dintre cele mai urâte aspecte ale civilizaţiei şi culturii occidentale au ajuns şi în Africa, fără explicare şi fără o istorie, ca să poţi înţelege la ce s-a ajuns. Vorbim pur şi simplu de impuneri, în special prin mass-media.

– Părinţii Albi cresc ca număr şi au multe centre vocaţionale în Africa. Ce ne puteţi spune în acest sens?

– Între 80 şi 85% dintre candidaţii noştri vin din Africa. Avem acum aproximativ 200 de fraţi africani. Majoritatea caselor noastre de formare sunt în Africa. Cred că acest fapt este foarte important pentru dezvoltarea societăţii noastre misionare, care a fost predominant europeană şi canadiană la începuturi, devenind acum cu adevărat africană. Vedem cum tineri africani preiau majoritatea responsabilităţilor şi devin lideri în ordin, mulţumită formării, aceasta fiind una dintre cele mai mari provocări pentru Biserica din Africa: o formare sănătoasă pentru preoţi. Aţi spus că seminariile sunt pline, dar mulţi Episcopi cer formatori, persoane care să însoţească dezvoltarea spirituală a seminariştilor. Noi încercăm să păstrăm seminariile mici ca număr de membri, deoarece credem că este important să cunoaştem seminariştii, să îi ajutăm să îşi discearnă vocaţia şi să le dăm cea mai bună formare, pentru ca revenind în pastoraţie, să dea africanilor ce pot ei mai bun.

– Vă imaginaţi cumva un timp în care preoţii africani vor fi misionari în Occidentul care se confruntă cu scăderea vocaţiilor? În Europa de Vest dar poate şi în SUA?

– Ei bine, ei sunt deja în Europa: un mare număr de preoţi şi persoane consacrate din Africa lucrează pe bătrânul continent. Nu cred că preoţii şi călugării africani sunt răspunsul la problemele Europei şi Americii, dar cred că este foarte important să existe colaborare şi schimb de experienţe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *