Sacramente: Căsătoria

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan
Sursa: Cateheza.ro

Euharistia

Căsătoria

În parohia greco-catolică cu hramul „Coborârea Spiritului Sfânt”, din Cluj-Napoca, Liturghia copiilor este precedată începând din toamna anului 2010 de prezentări de 5 minute dedicate Sacramentelor. Textele şi prezentările sunt incluse mai jos, iar la sfârşitul materialului găsiţi legăturile pentru a le descărca (fişiere Word şi PowerPoint). Punctul de plecare este Catehismul Bisericii Catolice şi diverse cărţi. Materialul a fost verificat de pr. Florin Casian Bozântan, consilier teologic în Eparhia de Cluj-Gherla. Serialul apare publicat duminică de duminică pe situl Cateheza.ro.

 

Sacramente: Căsătoria (I)

Sfânta Scriptură se deschide cu crearea bărbatului şi a femeii, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dintru început cei doi au fost deci chemaţi să trăiască în comuniune unul cu altul, într-o relaţie binecuvântată şi făcută rodnică. O confirmă aceasta chiar Dumnezeu care spune: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Geneză 2,24), trasându-le şi o misiune: „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Geneză 1,28). Căsătoria a fost deci dintru început în planul lui Dumnezeu pentru om, ca temelia unui cămin al iubirii, înţelegerii, unităţii…

Păcatul protopărinţilor noştri a zguduit însă întreaga natură umană, cu efecte – evident – şi asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie, care se îndepărtează de planul originar. „Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri reciproce; atracţia lor reciprocă, darul Creatorului, se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă; frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici, de a se înmulţi şi de a supune pământul este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii” (CBC 1607).

Această îndepărtare de planul originar o vedem în ceea ce a însemnat căsătoria în Vechiul Testament: mai presus de toate un contract. Într-o descriere sumară, căsătoria se încheia astfel: bărbatul cerea femeia de soţie de la cel care avea autoritate asupra ei (tatăl sau stăpânul, pentru sclave); în faţa unor martori rostea o declaraţie ce în esenţă spunea „ea va fi soţia mea”; plătea apoi o compensaţie numită mohar; iar uneori se punea şi ceva în scris, în care se prevedea de exemplu ce se întâmplă la despărţire. Dar nu doar divorţul era împotriva căsătoriei dorite de Dumnezeu, ci şi poligamia, pe care o găsim practicată de diverse personaje din Vechiul Testament.

Dacă Moise a permis divorţul, prin introducerea „cărţii de despărţire”, a fost – o spune chiar Isus Cristos – „din cauza împietririi inimilor” evreilor. „De la început însă nu a fost aşa”, subliniază tot El, indicând spre planul lui Dumnezeu, şi condamnând divorţul: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Matei 19). Întreaga predicare şi activitate a Mântuitorului a fost pentru ca inima omului de piatră să devină din nou de carne, capabilă să trăiască în mod curat iubirea, după modelul iubirii din sânul Preasfintei Treimi. Nu întâmplător la începutul activităţii Sale publice găsim episodul cu nunta din Cana, în care Biserica vede „confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos” (CBC 1613).

Rugăciune

Am văzut în această scurtă prezentare că Dumnezeu a dorit ca omul să nu fie singur (Geneză 2,18), ci să trăiască în doi, rodul iubirii lor fiind vizibil în copii. Dar planul iniţial a fost afectat de intrarea păcatului în lume, şi cu adevărat, atâta timp cât păcatul conduce, legătura între un bărbat şi o femeie nu poate fi decât una contractuală. Căsătoria devine mai mult decât o hârtie doar când la baza ei nu este păcatul, ci Dumnezeu care o binecuvântează, o păzeşte şi o întăreşte cu harurile Sale. Să îi cerem Domnului să ne trimită lumina Sa pentru a înţelege căsătoria aşa cum El a dorit-o pentru oameni.

 

Sacramente: Căsătoria (II)

Căsătoria, fondată de însuşi Dumnezeu, are la bază consimţământul liber al soţilor. Ce înseamnă însă „liber” în acest caz? Sunt multe condiţii care trebuie să fie îndeplinite. Vom aminti câteva: cei doi să aibă vârsta minimă cerută; să nu fie implicaţi în alte căsătorii; viitorii soţi să fie amândoi botezaţi; el să nu fie preot; nici unul să nu aibă vot perpetuu de castitate într-un ordin călugăresc; în fine, sunt şi impedimente ce privesc legăturile de rudenie. Dar „liber” se referă şi la libertatea de voinţă: căsătoria este invalidă – adică nu a avut loc, în ciuda celebrării ei aparente – dacă vreunul dintre soţi este constrâns în mod grav, forţat să participe.

Dacă nu există piedici precum cele de mai sus, atunci bărbatul şi femeia vor rosti consimţământul, care îi angajează pe unul faţă de altul, şi pe amândoi faţă de familia pe care o întemeiază, dar şi faţă de comunitate. În Biserica Romano-Catolică, acest consimţământ este exprimat public de miri în timpul celebrării cununiei. De menţionat că în tradiţia apuseană, mirii sunt cei care celebrează căsătoria, preotul sau diaconul asistând doar; el primeşte consimţământul lor în numele Bisericii şi le dă binecuvântarea Bisericii. În tradiţia răsăriteană, preotul celebrează cununia, mirii fiind subiecţii ei. Consimţământul, conform normelor liturgice, se verifică de către preot înaintea celebrării căsătoriei, dar uneori este cerut – ca în ritul latin – în cadrul slujbei.

Consimţământul odată dat, în mod liber după cum tocmai s-a spus, nu poate fi luat înapoi. El face căsătoria de nedesfăcut şi irepetabilă. Tocmai de aceea, trebuie să fie dat nu doar liber, ci mai ales conştient şi responsabil. Înţelegem astfel de ce Biserica cere viitorilor miri să se pregătească pentru căsătorie printr-o serie de întâlniri. Parcursul de pregătire are scopul de a prezenta informaţii de ordin tehnic (precum impedimentele pentru primirea Sacramentului sau forma celebrării), dar mai ales de ordin catehetic şi spiritual, despre ce înseamnă Căsătoria, care sunt roadele ei, ce obligaţii decurg din încheierea legăturii. Desigur, aceasta este doar pregătirea pe ultima sută de metri (cu câteva luni înainte de cununie). În realitate pregătirea adevărată pentru Căsătorie trebuie să înceapă din familie, mai ales prin exemplul personal, al părinţilor, fiind susţinută şi de cateheza la care participă copilul şi mai apoi tânărul.

Rugăciune

Accentul pe care Biserica îl pune pe consimţământ nu este în detrimentul iubirii, care evident trebuie să existe între soţi. Se subliniază însă că, în ciuda viziunii lumeşti, căsătoria nu înseamnă doar sentimente reciproce de iubire romantică ci este, mai ales, un angajament de dăruire, pe viaţă, unul pentru celălalt, la bine şi la rău. Doamne Isuse Cristoase, tu ne-ai cerut ca „da”-ul nostru să fie „da” (cf. Matei 5,37). Ajută-i pe cei căsătoriţi ca acest „da”, reînnoit zi de zi, să se vadă în alegerile făcute, care să vizeze mereu binele lor comun, al familiei, şi nu cel personal. Ajută familiile noastre să fie adevărate şcoli de iubire, în care copiii să vadă de mici exemplul iubirii care se dăruieşte pe sine.

 

Sacramente: Căsătoria (III)

O sfoară se poate rupe uşor. Dacă vrei să o întăreşti, răsuceşti două sfori şi ai o funie mai rezistentă. În caz că una slăbeşte, cealaltă ţine. Dar cel mai bine este să mai pui şi o a treia sfoară. Cartea Ecclesiastului ne învaţă că „sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă” (4,12). Aceasta este o imagine invocată adesea pentru căsătorie: cei doi sunt asemenea unei funii cu două sfori – se susţin la nevoie şi împreună sunt mai tari. Dar adevărata trăinicie a căsătorie o dă Dumnezeu, a treia sfoară, cea mai rezistentă, capabilă să le susţină şi pe celelalte două la necaz.

Unii spun astăzi despre căsătorie că ar fi o simplă hârtie sau o formalitate bisericească, ignorând faptul că Sacramentul Căsătoriei creează între soţi o legătură specială, unică, întărită de Dumnezeu însuşi, fondatorul acestei instituţii. Catehismul vorbeşte despre prezenţa lui Cristos în căsătorie, o prelungire a prezenţei Sale la nunta din Cana: El rămâne cu soţii, le dă puterea să îl urmeze, luându-şi crucea, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt, să fie supuşi unul altuia şi să se iubească cu o iubire supranaturală, gingaşă şi rodnică (cf. CBC 1642).

Atitudinea faţă de harul primit cunoaşte două extreme: desconsiderarea, după cum o fac cei care cred că pot forma o familie şi fără primirea Sacramentului, sau aprecierea lui ca având o putere magică, asigurând de la sine o căsnicie fericită pentru totdeauna, fără alte eforturi. Cei care nu cooperează cu harul primit la căsătorie se aseamănă cu cel care a îngropat talantul în pământ (Papa Pius al XI-lea, Casti Connubii, nr. 41). Cooperarea sporeşte în schimb harul, întărind şi conservând legătura dintre cei doi. Catehismul ne învaţă două mijloace concrete pentru sporirea comuniunii dintre soţi: „viaţa comună de credinţă şi Euharistia primită împreună” (CBC 1644).

Biserica admite că „poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de un om” (CBC 1648). Dar acest lucru este adevărat când se rămâne la nivelul iubirii umane. Soţii creştini sunt însă făcuţi părtaşi „iubirii definitive şi irevocabile” (ibid.) a lui Dumnezeu, care îi susţine în această „misiune (omeneşte) imposibilă”. Unitatea dintre soţi trebuie să reflecte unitatea dintre Cristos şi Biserica Sa, fidelitatea Lui faţă de ea. Despre această unitate şi fidelitate soţii trebuie să dea mărturie prin unitatea şi fidelitatea trăite în propria căsnicie, o misiune exigentă şi în acelaşi timp înălţătoare.

Rugăciune

Tot mai puţini cred astăzi în unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei. Faptul că în vechime căsătoriile rezistau mai mult decât în vremea noastră e pus pe seama mentalităţii, obiceiurilor, constrângerilor sociale, fără să se ia în calcul răcirea credinţei. Doamne Isuse Cristoase, multe dintre căsătorii eşuează tocmai pentru că ignoră Sacramentul. Ştim că fără Tine nu putem face nimic (cf. Ioan 15,5) şi de aceea te chemăm să fii mereu prezent în familiile noastre. Ne rugăm ca soţii să înţeleagă că cu cât se apropie de Tine, cu atât se apropie mai mult unul de altul, cu atât fac mai trainică şi căsnicia şi familia lor.

 

Sacramente: Căsătoria (IV)

Iubirea soţilor îşi are un rod vizibil în copii, „darul cel mai preţios al căsătoriei”, care „contribuie în cea mai mare măsură tocmai la binele părinţilor” (GS 50). Într-adevăr, ca părinţi, soţii învaţă cu adevărat ce înseamnă să te dăruieşti, să te jertfeşti, să fii responsabil. O misiune dificilă dar şi înălţătoare, dat fiind că atât în transmiterea vieţii, cât şi în educarea copiilor, soţii sunt „colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, să spunem aşa, interpreţii ei” (ibid). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi face pe părinţi părtaşi la lucrarea Sa, şi nu doar se bazează pe ei ci le şi dă ajutorul de care au nevoie. Şi aşa cum El, fiind Iubire, face totul din iubire, şi de la soţi aşteaptă ca în tot ce fac, de la procreare la creşterea copiilor, să pună mereu iubire.

Familia a fost numită de unii Sfinţi Părinţi cu expresia „Ecclesia domestica”, dar şi „Biserica în miniatură” ori „Biserica mică”. Aceste expresii se explică prin faptul că, aşa după cum toţi credincioşii formează împreună un trup, Trupul mistic care este Biserica mare şi care îl are pe Cristos drept cap, la fel toţi membrii unei familii formează un singur trup, al Bisericii mici. Această perspectivă asupra familiei are învăţăminte concrete: la fel cum în familie bucuriile şi tristeţile unuia se răsfrâng şi asupra celorlalţi, şi în marea familie a Bisericii există o legătură spirituală între credincioşi, şi nimeni nu poate spune că viaţa lui îl priveşte doar pe el. Şi nu este vorba de o exprimare metaforică: în Biserică suntem cu toţii într-o familie mare pentru că avem acelaşi Tată, căruia i-am devenit fii adoptivi prin Botez.

În Biserica mică, părinţii, „prin cuvânt şi prin exemplu, [sunt] primii vestitori ai credinţei” (LG 11) pentru copiii lor. Mărturia pe care o dau prin practicarea Sacramentelor, şi în general prin trăirea unei vieţi creştine, clădeşte şi întăreşte credinţa copiilor. De la ei trebuie să înveţe cei mici „răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă şi repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii” (CBC 1657). Şi ce biserică nu are altar? Şi în căminele creştine ar trebui să existe câte un altar: un loc (poate fi o măsuţă, un raft sau altceva), unde să avem o icoană, un crucifix, o lumânare şi alte obiecte religioase potrivite. În faţa acestui altar, Biserica mică se strânge în rugăciune în diverse momente ale zilei. În fine, în Biserica de acasă trebuie să se audă Cuvântul lui Dumnezeu citit din Sfânta Scriptură, dar chiar şi cântări religioase.

Rugăciune

Un proverb spaniol spune că „acolo unde Dumnezeu nu mai are biserică, îşi face diavolul capelă”. Iar Evanghelistul Matei ne spune ce se întâmplă când diavolul găseşte o casă goală: „merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo” (Matei 12,45). Vrem, Doamne, să fii mereu prezent în căminele noastre. Dorim ca Împărăţia Ta să pornească şi să se răspândească începând din inimile şi din familiile noastre. Cerem pentru aceasta binecuvântarea Ta pentru toate familiile creştine, ca ele să fie Bisericuţe sfinte, cărămizi solide în edificiul marii Biserici.

Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *