Sacramente: Euharistia

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu Capan
Sursa: Cateheza.ro

Euharistia

Euharistia

În parohia greco-catolică cu hramul „Coborârea Spiritului Sfânt”, din Cluj-Napoca, Liturghia copiilor este precedată începând din toamna anului 2010 (până probabil la jumătatea anului 2011) de prezentări de 5 minute dedicate Sacramentelor. Textele şi prezentările sunt incluse mai jos, iar la sfârşitul materialului găsiţi legăturile pentru a le descărca (fişiere Word şi PowerPoint). Punctul de plecare este Catehismul Bisericii Catolice şi diverse cărţi. Materialul a fost verificat de pr. Florin Casian Bozântan, consilier teologic în Eparhia de Cluj-Gherla. Serialul apare publicat duminică de duminică pe situl Cateheza.ro.

 

Sacramente: Euharistia (I)

Ne amintim că Sacramentul, conform definiţiei, este un semn văzut, orânduit de Cristos, prin care primim un har nevăzut pentru mântuirea sufletelor noastre. În cazul Euharistiei, semnul văzut este pâinea şi vinul, care, după consacrare, devin chiar Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos. Dar în acest caz, nu primim doar un har, ci pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, care ni se oferă pentru a ne face părtaşi vieţii divine. Tocmai aceasta ridică Sacramentul Euharistiei la rangul de Sacramentul Sacramentelor, iar când vorbim despre Euharistie, pentru a-i sublinia măreţia, vorbim despre Preasfântul Sacrament.

Etimologic vorbind, Euharistie înseamnă mulţumire, dând de înţeles că prin acest Sacrament noi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru jertfa Sa răscumpărătoare. Un alt nume pentru acelaşi Sacrament este Cina Domnului, care trimite la momentul instituirii: în Joia Mare. Isus spusese deja în sinagoga din Cafarnaum: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. […] Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. […] Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6). Atunci apostolii nu l-au înţeles, iar iudeii s-au scandalizat. Dar în seara zilei de joi, înaintea Vinerii Mari, în care avea să fie răstignit, Isus a reluat această făgăduinţă: „Isus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,26-28).

Gestul frângerii pâinii, gest specific cinei ebraice, dă un alt nume Sacramentului Euharistiei: Frângerea Pâinii. Şi pentru că Euharistia se celebrează în mijlocul credincioşilor, i se mai spune şi Adunare euharistică. Dar Euharistia nu este o simplă adunare de rugăciune, ci Memorialul pătimirii şi învierii Domnului, ce trebuie înţeles nu ca o comemorare istorică ci ca o actualizare a jertfei lui Isus Cristos – de aici numele de Sfânta Jertfă. În fine, mai folosim şi termenul Împărtăşanie, accentuând astfel faptul că prin acest Sacrament ne unim cu Cristos, care ne face părtaşi Trupului şi Sângelui Său ca să formăm un singur trup. Dar numele alternative pentru acest Sacrament nu se opresc aici, în literatura Sfinţilor Părinţi şi în Magisteriu având şi alte nume precum Pâinea cerească, Medicamentul nemuririi

Rugăciune

„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” – a cerut Isus Cristos la ultima Cină, şi de atunci Biserica îi respectă dorinţa reînnoind Jertfa Sa, în mod nesângeros, zi de zi, pe altarele din lumea întreagă. A făcut-o de la început, căci în Faptele Apostolilor citim despre Biserica din Ierusalim că „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (2,42). Şi o facem şi noi astăzi, participând la Sfânta Liturghie. Îţi mulţumim, Isuse Cristoase, pentru prezenţa Ta în Euharistie, sub chipul pâinii şi vinului. Îţi suntem recunoscători că ni te dai ca hrană spirituală, amintindu-ne astfel că nu doar trupul nostru are nevoie de mâncare, ci şi sufletul.

 

Sacramente: Euharistia (II)

Dacă la Botez materia Sacramentului este apa, iar la Mir uleiul, în cazul Euharistiei, materia Sacramentului o constituie pâinea şi vinul. Am putea crede că alegerea lor se explică prin faptul că sunt alimente comune, scăpând astfel din vedere profunda încărcătură istorică şi simbolică ce le însoţeşte. În Vechiul Testament, când îi dă lui Moise instrucţiunile pentru Cortul Adunării, îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Iar pe masă să pui pâinile punerii înainte” (Ieşirea 25,30). Ofranda de pâine a rămas de atunci expresie a recunoştinţei omului faţă de bunătatea şi binefacerile lui Dumnezeu. La mesele evreilor, capul familiei frângea pâinea şi o dădea celorlalţi comeseni, nu înainte să se roage: „Binecuvântat să fii Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Regele universului, care scoţi pâinea din pământ”.

În Noul Testament îl vedem pe Isus în faţa mulţimilor luând, binecuvântând şi frângând câteva pâini, din care în chip miraculos s-au hrănit mii de persoane (Matei 14,13-21). Îl auzim apoi – pe cel născut în Betleem, care se traduce prin „Casa pâinii” – spunând despre Sine: „Eu sunt Pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu îi va mai fi foame niciodată” (Ioan 6,35). Apoi avem frângerea pâinii din Joia Mare, când a instituit Sacramentul Euharistiei (Luca 22,15-20). Şi totuşi: de ce nu un alt aliment? Să îl ascultăm pe Isus: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult.” Pâinea, făcută din grâu, ne aminteşte aşadar de jertfa lui Cristos, care a murit pentru a dobândi prin moartea Sa mântuirea noastră. Să ne gândim şi la obţinerea pâinii: este rodul muncii omului, care seamănă grâul, îl îngrijeşte să crească, apoi culege roadele, dar există şi contribuţia lui Dumnezeu, care face planta să crească, dă ploaia care udă, căldura soarelui care încălzeşte…

La fel este şi în cazul vinului: omul munceşte în vie, o strădanie care însă nu ar aduce roade fără intervenţia lui Dumnezeu. Legat de vin, primul lucru care ne vine în minte este culoarea roşie, asemenea sângelui. Tocmai de aceea, într-o vreme vinul era încălzit înainte de Liturghie, căldura lui simbolizând viaţa. Astăzi în unele Biserici Răsăritene obiceiul s-a păstrat sub o altă formă: înainte de consacrare se toarnă în vin câteva picături de apă încălzită. Vinul are, asemenea pâinii, o lungă istorie ce porneşte din Vechiul Testament, fiind considerat o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu, făcând parte de aceea din ritualurile iudaice de jertfă (Ieşirea 29,40-41).

În Noul Testament descoperim un alt simbolism, explicat din nou chiar de Isus Cristos. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Dacă ne rupem de Cristos suntem asemenea mlădiţelor rupte de vie: ne uscăm. Nu mai curge prin noi acea sevă care este tocmai viaţa divină împărtăşită nouă de Fiul lui Dumnezeu. Dar via ne face să ne gândim şi la struguri, care, asemenea bobului de grâu, trebuie să „moară” – adică să fie zdrobiţi – ca să devină vin. Regăsim deci aceeaşi frumoasă imagine a jertfei, ce indică spre însăşi Sfânta Jertfă care se repetă la fiecare Liturghie; dar şi jertfa omului, pâinea şi vinul oferite de credincioşi reprezentând astfel ofranda propriei lor vieţi.

Rugăciune

Nenumărate boabe de grâu formează o singură pâine, iar vinul este făcut şi el din nenumărate boabe de struguri. Ele ne simbolizează pe noi, oamenii, chemaţi să devenim una în Tine, Doamne. În acelaşi timp ne amintesc că jertfa Ta nu a fost pentru o mână de oameni, pentru un singur popor, ci pentru întreaga omenire. Ajută-ne să conştientizăm tot mai mult faptul că Euharistia este Sacramentul care ne uneşte strâns între noi şi să trăim această unitate în Trupul Tău, care este Biserica.

 

Sacramente: Euharistia (III)

Isus Cristos a ales să instituie Sacramentul Euharistiei la o cină, şi chiar dacă astăzi acea cină are forma festivă a Sfintei Liturghii, nu s-a pierdut dimensiunea de ospăţ, de banchet, de masă la care suntem cu toţii invitaţi. Cu toate acestea, Euharistia nu este pentru hrănirea trupului. Tocmai faptul că primim o bucăţică de pâine consacrată, puţin înmuiată în vinul consacrat, ne arată că nu primim ceva care să astâmpere foamea trupului. Împărtăşania hrăneşte sufletul nostru, şi deci implicit viaţa noastră spirituală.

Nu este însă vorba de o simplă întărire spirituală, căci Cel care ni se dă este Isus Cristos, real şi întreg. Tocmai de aceea, un rod al Euharistiei este unirea noastră intimă cu Mântuitorul. El însuşi ne spune: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan 6,56). Această unire nu poate rămâne fără efecte. Împărtăşania ne face să ne asemănăm mai mult lui Isus Cristos, ne configurează după chipul Lui, iar aceasta înseamnă implicit respingerea păcatului. Euharistia ne desparte deci de păcat, slăbind înclinările noastre rele, şi, mai mult, ne apără de păcatele viitoare. De ce? Pentru că cu cât suntem într-o relaţie mai strânsă cu Domnul, cu atât ne este mai greu să îl supărăm prin păcate grave.

Dar primirea Sfintei Împărtăşanii are efecte dincolo de propria persoană. Toţi cei care se împărtăşesc se unesc mai strâns cu Cristos, şi astfel şi între ei. Cu ochii minţii vedem aşadar cum Euharistia face Biserica, trupul mistic format din credincioşi şi care îl are drept cap pe Isus Cristos. Mai mult, din aceeaşi unitate între noi creată de Euharistie vine chemarea la solidaritatea umană. Nu poţi să te împărtăşeşti, să te uneşti cu Răscumpărătorul, arătând indiferenţă faţă de cei pe care i-a răscumpărat. De aceea, Biserica ne învaţă că Euharistia ne angajează faţă de cei aflaţi în nevoi.

Euharistia ne dă garanţia învierii şi fericii veşnice, dar primirea ei – ca de altfel a oricărui Sacrament – presupune anumite condiţii. Este nevoie desigur să fim în deplină comuniune cu Biserica. Apoi trebuie să ştim şi să credem că în Sfânta Împărtăşanie primim cu adevărat Trupul şi Sângele lui Isus Cristos. Şi pentru ca această primire să fie vrednică, pentru a nu comite un sacrilegiu, sufletul nostru trebuie să fie liber de orice păcat de moarte. În fine, se cere şi o pregătire a trupului – prin abţinerea de la mâncare şi băutură cu o oră înainte de Împărtăşanie; respectiv a sufletului – rugându-ne înainte (precum şi după) împărtăşire.

Rugăciune

Biserica ne cere să ne împărtăşim cel puţin o dată pe an, de Paşti, dar nu trebuie să rămânem la acest minim. Participarea noastră din fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la Sfânta Liturghie trebuie să fie deplină prin primirea Euharistiei. Iar dacă mergem mai des la Liturghie, Împărtăşirea este recomandată chiar şi zilnic. Dorim, Doamne, să te primim cu vrednicie, conştienţi că este „spre vindecarea sufletului şi a trupului, spre alungarea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre pacea sufleteştilor mele puteri, spre credinţă neînfruntată, spre iubire nefăţarnică, spre umplerea de înţelepciune, spre împlinirea poruncilor Tale, spre adăugarea dumnezeiescului Tău har, şi spre dobândirea împărăţiei Tale” (din rugăciunile de după Împărtăşanie).

 

Sacramente: Euharistia (IV)

Fiecare Sacrament este însoţit de o „rânduială”, de o celebrare – mai amplă sau mai simplă – în cadrul căreia acesta este oferit credincioşilor. În cazul Euharistiei, celebrarea este însăşi Sfânta Liturghie. Deşi ne despart două mii de ani de primele Liturghii, este interesant de observat faptul că punctele principale ale celebrării se regăsesc şi astăzi. Să vedem de exemplu cum descria Sfântul Iustin Martirul, în anul 155, celebrarea Liturghiei.

„În ziua numită a soarelui (adică duminica – n.n.), se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul (acestea sunt lecturile biblice – n.n.). După terminarea lecturii, ia cuvântul cel care prezidează, pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase (aceasta este predica – n.n.). După aceea, ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm pentru noi şi pentru ceilalţi (ectenii şi alte rugăciuni – n.n.). Apoi i se aduce aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă şi vin amestecate. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele universului, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, şi aduce îndelung mulţumire (în greacă: euharistia) pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri (acesta este momentul consacrării – n.n.). Când se termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire, tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. După aceea, cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea, vinul şi apa ‘euharistizate’ (momentul Împărtăşaniei – n.n.).”

Liturghia a conservat, aşadar, de-a lungul celor două milenii, două părţi mari: Liturghia Cuvântului (sau a catecumenilor) şi Liturghia Euharistică (sau a credincioşilor). În tradiţia ritului nostru bizantin, aceste două părţi au o „prefaţă”: Proscomidia. Ea de regulă nu se desfăşoară sub ochii credincioşilor, ci în proscomidiar, unde preotul se pregăteşte interior prin rugăciune şi exterior prin îmbrăcarea veşmintelor, după care pregăteşte pâinea şi vinul ce vor fi consacrate ulterior. Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea preotului după care ne rugăm: la ectenia mare, la antifoane, la Intratul cel Mic şi în fine rostind Întreit Sfântul. Această parte de rugăciune este urmată de cea de ascultare: a Apostolului, a Evangheliei şi a predicii.

Intrăm apoi în a doua parte mare a Liturghiei: Liturghia Euharistică. Identificăm aici trei părţi mai mici. Mai întâi este Intratul cel Mare, la care pâinea şi vinul pregătite în proscomidiar sunt aduse pe altar. Ele vor ajunge în centrul mesei, în locul Evangheliarului care a ocupat această poziţie centrală pe durata Liturghiei Cuvântului. După acest moment credincioşii îşi mărturisesc împreună credinţa rostind Crezul. Urmează Consacrarea pâinii şi vinului, şi apoi desigur Împărtăşirea preotului şi credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos. La final vin rugăciunile de mulţumire şi binecuvântarea credincioşilor.

Rugăciune

Am identificat, în scop catehetic, diverse părţi ale Liturghiei, dar să nu uităm că ele formează împreună un tot unitar, un singur act de cult, şi tocmai de aceea participarea noastră nu poate fi selectivă, la părţile „preferate”, ci trebuie să fie de la binecuvântarea de început până la cea de final. Să cerem de la Dumnezeu harul de a ni se aprinde şi nouă inimile, asemenea Apostolilor Luca şi Cleopa, atunci când ascultăm lecturile biblice şi tălmăcirea lor la Liturghia Cuvântului. Apoi, în Liturghia Euharistică, să primim cu vrednicie Preasfânta Euharistie pentru mântuirea sufletelor noastre.

 

Sacramente: Euharistia (V)

Călugării eremiţi din primele secole aveau obiceiul să ia cu ei Pâine consacrată, Trupul lui Cristos, în chiliile lor, în principal pentru a se putea împărtăşi în zilele următoare. Evident, aceasta nu era tratată ca un aliment oarecare, ci păstrată cu reverenţă. Mănăstirile, iar apoi bisericile, în Apus ca şi în Răsărit, au fost continuat să păstreze Euharistia după Liturghie, motivaţia principală fiind existenţa unei „provizii” pentru bolnavi şi muribunzi. Păstrarea Preasfântului Sacrament – în ceea ce noi astăzi numim tabernacole – a permis şi condus în timp la apariţia cultului euharistic. Şi aceasta avea să se întâmple pe fondul unor controverse teologice.

Berengarius, un teolog francez, a negat la începutul celui de-al doilea mileniu prezenţa reală a lui Isus Cristos în Euharistie. Papa Grigore al VII-lea a răspuns acestor idei, pe fondul răspândirii lor, repetând răspicat credinţa Bisericii dintru începuturi: sub chipul pâinii şi vinului consacrate se află cu adevărat Trupul şi Sângele lui Isus Cristos. Spre întărirea acestui adevăr de credinţă apar rugăciuni la Preasfântul Sacrament, credincioşii fiind invitaţi să îl adore. Sfântul Francisc de Assisi a fost un fervent promotor al devoţiunii faţă de Euharistie în Italia. Sf. Iuliana de Liege, în urma unor viziuni, a cerut la începutul anilor 1200 instituirea unei sărbători în cinstea Trupului lui Cristos (în latină Corpus Christi). Această sărbătoare cu procesiune a fost introdusă doar la nivelul Diecezei de Liege. Răspândirea ei în întreaga Biserică Latină a avut loc însă abia după câţiva ani, după un miracol euharistic.

În 1263, un preot german mergea la Roma, oprindu-se în drum în Bolsena, unde a celebrat Liturghia. Se spune că era un preot bun, dar avea îndoieli privitoare la prezenţa reală din Euharistie. În momentul consacrării, ostia a început să sângereze. Ruşinat de necredinţa sa, preotul s-a dus imediat în Orvieto, localitate unde se afla atunci Papa Urban al VI-lea. Pontiful a investigat minunea iar la final a purtat în procesiune ostia miraculoasă şi pânza pătată de sânge în Catedrala din Orvieto. I-a cerut Sf. Toma de Aquino să compună oficiile sărbătorii Corpus Christi, care a început să fie celebrată în toată Biserica Romano-Catolică din următorul an, 1264, în prima joi de după duminica Preasfintei Treimi. Şi astăzi sărbătoarea Corpus Christi scoate în procesiune pe străzi din lumea întreagă mulţimi de credincioşi, precedate de Preasfântul Sacrament.

Rugăciune

Adoraţia Euharistică este un timp în care stăm faţă în faţă cu Isus Cristos prezent pe altar. Dincolo de cuvintele pe care le spunem, este important să stăm cu deschidere şi disponibilitate în prezenţa Sa, conştienţi că este o prezenţă care transformă, care mângâie, care întăreşte. Aceeaşi atitudine să o avem şi atunci când ne împărtăşim, adorându-l pe Mântuitorul prezent în chiar trupurile noastre. Îţi mulţumim Doamne pentru prezenţa Ta reală în Euharistie, pentru că ni te dai în Împărtăşanie, şi recunoscându-te ca Dumnezeu îţi dăm cultul suprem care doar ţie ţi se cuvinte: cel de adoraţie.

Posted in Teologie.

One Comment

  1. Sf. Euharistie nu numai ca este un dar de multumire al lui Isus facut oamenilor, ci este si pentru crestini o hrana spirituala in aceasta viata plina de incercari si greutati.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *