Istoria Adoraţiei Euharistice (II)

Teme: Istorie, Liturgie, Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2011.
Partea 2 din 4 din seria Istoria Adoraţiei Euharistice.
Print Friendly

Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Adoratia Euharistica

Adoraţia Euharistică

Continuăm amplul material dedicat istoriei Adoraţiei Euharistice. Prima parte se găseşte aici. Traducerea va continua în numerele următoare.

Capitolul III
EVUL MEDIU, PÂNĂ LA CONCILIUL DIN TRENTO

Din momentul în care Papa Urban al IV-lea a instituit sărbătoarea Corpus Cristi, Episcopii Romei au apărat cu vigilenţă sporită credinţa Bisericii privind prezenţa neîncetată pe pământ a Întemeietorului ei în Preasfânta Euharistie. De fiecare dată când apărea o nouă dificultate, aceasta devenea o ocazie în care credinţa dobândea un plus de claritate şi semnificaţie – cu alte cuvinte, în felul acesta a avut loc dezvoltarea doctrinei euharistice.

Înainte de Conciliul din Trento. Diferite conjuncturi istorice au determinat o serie de declaraţii papale privind Euharistia. În sec. al XIV-lea, armenii i-au cerut Papei Clement al VI-lea ajutor financiar ca să poată plăti birurile grele impuse de sultan. Corespondenţa cu Episcopii armeni l-a făcut să îşi pună întrebarea dacă ei mărturisesc pe deplin credinţa catolică. Printre alte afirmaţii pe care Papa a solicitat ca ei să le accepte era şi aceea că „După cuvintele consacrării, este prezent identic (idem numero) acelaşi Trup al lui Cristos care s-a născut din Fecioară şi a fost jertfit pe Cruce” (29 septembrie 1351).

Douăzeci de ani mai târziu, a apărut o altă problemă teoretică cu serioase implicaţii practice: unii teologi s-au întrebat dacă Cristos mai rămâne sau nu în Euharistie atunci când speciile sacre sunt profanate? Papa Grigore al XI-lea a respins următoarele afirmaţii: „Dacă o Ostie consacrată cade sau este aruncată într-un canal, în noroi sau în alt loc profan, chiar dacă speciile rămân, Trupul lui Cristos încetează să mai fie prezent iar substanţa pâinii se reîntoarce. Daca o Ostie consacrată este mâncată sau consumată de un rozător sau un alt animal, chiar dacă speciile rămân, Trupul Lui Cristos încetează să mai fie prezent iar substanţa pâinii se reîntoarce” (8 august 1371).

O problemă şi mai gravă a fost adusă în discuţie de aşa-numiţii Calixtini, în secolul al XV-lea. Ei susţineau că Isus Cristos nu este primit în întregime de credincios dacă acesta nu se împărtăşeşte cu ambele specii. De data aceasta, Conciliul general din Konstanz a decis „să declare, să decreteze şi să definească” într-un articol de credinţă faptul că „Întregul Trup şi Sânge al lui Cristos sunt cu adevărat conţinute sub speciile pâinii şi vinului”. Această definiţie a fost confirmată de Papa Martin al V-lea la 1 septembrie 1425. Implicaţiile pentru expunerea şi adorarea Euharistiei sunt evidente.

Conciliul din Trento. În secolul al XVI-lea, întreg ansamblul credinţei catolice în Preasfânta Euharistie a fost pus sub semnul întrebării de Reformă. În consecinţă, Conciliul din Trento a tratat în mod exhaustiv acest subiect. A fost clarificat şi definit fiecare aspect al Jertfei Sfintei Liturghii, al Sfintei Împărtăşanii şi al Prezenţei Reale. În privinţa subiectului pe care îl discutăm aici, învăţăturile Conciliului privind Prezenţa Reală sunt cu adevărat istorice. A fost zorii celei mai semnificative dezvoltări a doctrinei euharistice după timpurile apostolice. Chiar şi numai câteva dintre afirmaţiile de la Trento sunt revelatoare.

Celelalte Sacramente nu au puterea de a sfinţi atâta timp cât nu le foloseşte cineva, dar în Euharistie Însuşi Autorul sfinţeniei este prezent, înainte ca Sacramentul să fie folosit. Fiindcă înainte chiar ca apostolii să fi primit Euharistia din mâinile Domnului, El le-a spus că le dă Trupul Său. Biserica lui Dumnezeu a crezut dintotdeauna că imediat după consacrare, adevăratul Trup şi Sânge al Domnului nostru, împreună cu sufletul şi divinitatea Sa, există sub speciile pâinii şi vinului. Trupul Său există sub specia pâinii şi Sângele Său sub specia vinului, în conformitate cu sensul cuvintelor. Dar Trupul Său există sub specia vinului, Sângele Său sub specia pâinii şi sufletul Său sub ambele specii, în virtutea legăturii şi a concomitenţei naturale care uneşte părţile lui Cristos Domnul nostru, care a înviat din morţi şi acum nu mai moare.

Mai mult, divinitatea lui Cristos este prezentă datorită unirii sale ipostatice perfecte cu trupul şi sufletul Său. Prin urmare este întru totul adevărat că, aşa cum e prezent în fiecare din cele două specii, Cristos este prezent în ambele. Fiindcă Isus există cu totul şi în întregime sub specia pâinii şi în fiecare parte a acelei specii, şi în acelaşi mod, Cristos există în întregime sub specia vinului şi în fiecare parte a acestuia. Dat fiind acest fapt de credinţă, Conciliul din Trento a declarat, în mod logic, în continuare, că „Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu trebuie adorat în Preasfântul Sacrament al Euharistiei cu cultul special dedicat numai Preasfintei Treimi (‘latria‘), incluzând şi acte exterioare de adoraţie. Preasfântul Sacrament trebuie onorat astfel cu celebrări festive extraordinare şi purtat în procesiuni solemne dintr-un loc într-altul, în conformitate cu riturile şi obiceiurile cultului universal al Sfintei Biserici. Sacramentul trebuie să fie expus public pentru a fi adorat de popor”. Aceste teze ale Conciliului din Trento, aprobate de Papa Iulius al III-lea (11 octombrie 1551), reprezintă, de atunci încoace, fundamentul progresului dogmatic şi devoţional privind Preasfânta Euharistie.

Capitolul IV
DEZVOLTAREA ADORAŢIEI EUHARISTICE

Aşa cum am văzut în capitolele precedente, păstrarea şi adorarea Preasfântului Sacrament s-a făcut chiar din primele timpuri ale bisericii, dar odată cu Conciliul din Trento a început o noua etapă în devoţiunea credincioşilor faţă de Prezenţa Reală a lui Cristos în Euharistie.

Devoţiunea de Patruzeci de Ore

La sfârşitul secolului al XVI-lea a apărut un document de importanţă istorică, emis de Papa Clement al VIII-lea (1592), despre ceea se numeşte în limba italiană Quarant’ Ore (Patruzeci de Ore). Devoţiunea consta în rugăciunea continuă timp de 40 de ore în faţa Preasfântului Sacrament expus pentru adoraţie. Introdusă anterior la nivel local în Milano, Episcopul Romei nu numai că a autorizat această devoţiune pentru Roma, dar a şi precizat cum anume trebuia practicată.

„Am hotărât să stabilim în mod public, în Cetatea Mamă a Romei, rugăciunea neîntreruptă astfel ca, în diferite biserici (pe care el le menţiona în document), în anumite zile, să se efectueze devoţiunea pioasă şi mântuitoare de Patruzeci de Ore; în felul acesta, în fiecare oră din zi şi din noapte, fumul de tămâie al rugăciunilor să se înalţe fără întrerupere înaintea Domnului”.

Aproximativ un secol mai târziu (în 1731), succesorul său, Papa Clement al XIII-lea, a publicat un set detaliat de instrucţiuni pentru desfăşurarea cum se cuvine a devoţiunii de Patruzeci de Ore, ca de exemplu:

  • Preasfântul Sacrament să fie expus întotdeauna pe altarul înalt, excepţie făcând Bazilicile patriarhale;
  • Statuile, relicvele şi picturile din jurul altarului unde este expus Preasfântul Sacrament să fie îndepărtate sau acoperite;
  • Numai clericii în dalmatică pot să aibă grijă de altarul pentru expunerea Preasfântului Sacrament;
  • Trebuie să fie stabilit un schimb continuu între adoratorii înaintea Preasfântului Sacrament, fiecare grup incluzând în mod obligatoriu un preot sau un diacon.
  • Nu se va celebra Sfânta Liturghie pe altarul expunerii pentru adoraţie Sfântul Sacrament.

Treptat, devoţiunea de Patruzeci de Ore s-a răspândit în întreaga Biserică Catolică. Propusă de Codul de Drept Canonic în 1917, noul Cod aduce precizări şi anume: în bisericile sau oratoriile unde se păstrează Euharistia, „se recomandă (commendatur)… ca în fiecare an să aibă loc o expunere solemnă a Preasfântului Sacrament pentru un timp adecvat, chiar dacă nu şi continuu, în care comunitatea locală să poată mai atent să mediteze şi să adore Misterul Euharistic” (canonul 942).

Adoraţia Perpetuă

Termenul de „adoraţie perpetuă” desemnează adoraţia practic neîntreruptă a Preasfântului Sacrament. Aceasta poate să însemne:

  • Adoraţia este literalmente perpetuă, adică în fiecare moment se află cineva în rugăciune în faţa Preasfintei Euharistii.
  • Adoraţia este moralmente perpetuă, doar cu întreruperi de scurtă durată cerute de motive imperative sau de circumstanţe în afara posibilităţilor de control ;
  • Adoraţia este neîntreruptă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, o zi sau mai multe zile, aşa cum este devoţiunea de Patruzeci de Ore.
  • Adoraţia este neîntreruptă într-o biserică sau capelă specială.
  • Adoraţia este neîntreruptă în diferite biserici sau capele dintr-o localitate, dieceză sau ţară sau în întreaga lume.

După unii autori, începutul adoraţiei perpetue se situează spre sfârşitul secolului al IV-lea, când în unele dieceze era obiceiul ca aceia convertiţi la credinţă să adore Preasfântul Sacrament expus timp de opt zile după Botezul lor. Ştim însă cu siguranţă că, înainte chiar de a fi fost instituită sărbătoarea Corpus Christi, se practica adoraţia euharistică nu numai de către persoanele consacrate din mănăstiri, ci şi de către laici. După victoria asupra albigensilor, regele Ludovic al VII-lea al Franţei a cerut Episcopului din Avignon să expună Preasfântul Sacrament în Capela Sfintei Cruci (14 septembrie 1226). Mulţimea adoratorilor a fost atât de mare, încât Episcopul a hotărât ca adoraţia să continue ziua şi noaptea. Această practică a fost ratificată ulterior de Sfântul Scaun şi a continuat neîntreruptă până la revoluţia franceză din 1792. A fost reluată în 1829.

Totuşi, abia după Conciliul din Trento adoraţia perpetuă s-a extins la scară universală. Există următoarele forme speciale ale adoraţiei perpetue:

Institutele Religioase de Clauzură: au fost întemeiate cu scopul expres al adoraţiei continue, zi şi noapte, a Preasfintei Euharistii. În unele dintre aceste Institute, cum ar fi Benedictinele Adoraţiei Perpetue a Preasfântului Sacrament, din Austria (1654), se depunea votul solemn al adoraţiei perpetue.

Institutele Religioase Apostolice aveau ca scop atât practicarea adoraţiei de către membrii lor, cât şi răspândirea adoraţiei perpetue a Euharistiei în rândul credincioşilor. Aşa a luat naştere Congregaţia Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria şi a Adoraţiei Perpetue a Preasfântului Sacrament al Altarului. Aprobată oficial în 1817, are ca scop cinstirea şi urmarea celor patru etape ale vieţii lui Cristos: copilăria, viaţa ascunsă, viaţa publică şi jertfa Lui, prin exerciţiul adoraţiei euharistice.

Societăţile de bărbaţi pentru Adoraţia Nocturnă s-au răspândit la scară internaţională începând din Roma, în 1810, cu întemeierea Uniunii Pioase a Adoratorilor Preasfântului Sacrament. Aceasta s-a răspândit în întreaga Europă şi în America de Nord şi de Sud. Adoraţia perpetuă în sens strict a fost şi este scopul lor principal.

Asociaţiile Euharistice Perpetue ale credincioşilor îşi au originea în secolul al XVII-lea. Una dintre primele asociaţii de acest fel a fost întemeiată în 1641 de baronul de Renty (Gaston Jean Baptiste de Renty, 1611 – 24 aprilie 1649) în parohia Sf. Paul din Paris. Aceasta era o societate de adoraţie perpetuă întemeiată pentru femei. La Boulonge, în Franţa (1753), parohiile erau împărţite în douăsprezece grupuri, corespunzând celor douăsprezece luni ale anului. Fiecare grup cuprindea atâtea parohii câte zile avea luna pe care o reprezenta, iar fiecărei biserici din fiecare grup îi era desemnată o anumită zi pentru adoraţia euharistică.

Dintre apostolii adoraţiei perpetue pentru laici, cel care a avut influenţa cea mai de durată în timpurile moderne a fost Sf. Pierre Julien Eymard. El a întemeiat, în 1856, la Paris, Congregaţia Preoţilor Preasfântului Sacrament, şi doi ani mai târziu, împreună cu Marguerite Guillot, Congregaţia Slujitoarelor Preasfântului Sacrament, o congregaţie contemplativă de clauzură pentru femei. Conferinţele publice ale lui Pierre Julien Eymard despre Prezenţa Reală au inspirat numeroase asociaţii de laici, care au luat ad litteram cuvintele lui: „În prezenţa lui Isus Cristos din Preasfântul Sacrament, orice măreţie dispare, orice sfinţenie se umileşte şi devine nimic. Isus Cristos este cu adevărat aici!”

Vizitele la Preasfântul Sacrament

La fel ca şi adoraţia perpetuă, istoria vizitelor la Preasfântul Sacrament este cel mai bine cunoscută din spiritualitatea monastică din Evul Mediu timpuriu. În secolul al XIII-lea, conform Regulii pentru Anahorete (Ancren Riwle), acestea îşi începeau ziua prin vizitarea Preasfântului Sacrament. Preoţii, care aveau acces mai uşor la Preasfânta Euharistie, trebuiau să îl viziteze în mod regulat pe Domnul nostru în Preasfântul Sacrament. Astfel martirul Sf. Thomas Becket (1118-1170) sublinia într-una din scrisorile sale: „Daca tu nu mă asculţi pe mine, care m-am rugat pentru tine gemând şi plângând cu lacrimi din belşug, nu de puţine ori, în faţa Maiestăţii Trupului lui Cristos…” (Materials, V, 276).

În secolul al XIV-lea, misticul englez Richard Rolle îi îndemna cu tărie pe creştini să viziteze bisericile din apropiere cât de des puteau. De ce? Fiindcă în biserică „Dumnezeu este pe altar, auzindu-i pe cei ce i se roagă şi le dăruieşte acestora ceea ce îi cer şi ceea ce este bine pentru ei” (Works, I, 145). Istoricii Bisericii menţionează că spre sfârşitul secolului, vizitarea Preasfântului Sacrament devenise o practică destul de obişnuită. Una dintre problemele grave din cadrul Reformei priveşte Preasfânta Euharistie. La început, Biserica Angliei nu a interzis clerului să păstreze ambele specii după celebrarea Cinei Celei de Taină, pentru a fi duse bolnavilor şi muribunzilor. Dar curând, păstrarea speciilor euharistice a devenit rară, lucru de aşteptat de altfel după cele Treizeci şi nouă de Articole (1571) care declarau că transsubstanţierea nu este adevărată şi că Euharistia nu trebuie adorată sau purtată în procesiune.

Trei sute de ani mai târziu, anglicanii, prin Mişcarea de la Oxford, au restabilit păstrarea continuă a Euharistiei şi au încurajat vizitarea Preasfântului Sacrament. Reîntoarcerea la această formă de pietate catolică faţă de Preasfânta Euharistie se datorează Societăţii anglicane a Surorilor Sf. Margaret, întemeiată în 1854. Analele comunităţii menţionează că la scurt timp după înfiinţare, surorile vizitau zilnic Preasfânta Euharistie în oratoriul propriu şi aproximativ în aceeaşi perioadă, a fost introdusă Binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament.

În Biserica Catolică, vizitarea Preasfântului Sacrament a devenit o parte importantă a rugăciunii personale şi comunitare. Primul Cod de Drept Canonic recomandă ferm „credincioşilor să viziteze Preasfântul Sacrament cât mai des cu putinţă” (canonul 1273). Noul Cod aduce precizări în acest sens. Exceptând situaţiile în care există o contraindicaţie gravă, bisericile în care se păstrează Preasfântul Sacrament trebuie să fie deschise pentru credincioşi cel puţin câteva ore zilnic, astfel încât aceştia să se poată ruga în faţa Preasfântului Sacrament (canonul 937). Membrilor institutelor religioase li se atrage atenţia că în fiecare zi trebuie „să îl adore pe Domnul Însuşi prezent în Preasfântul Sacrament” (canonul 663, #2).

Binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament

La fel ca şi în cazul altor devoţiuni euharistice, Binecuvântarea, aşa cum se numeşte de obicei, a început din secolul al XIII-lea şi a fost puternic influenţată de instituirea sărbătorii Corpus Christi. Două imnuri, O Salutaris Hostia şi Tantum Ergo, compuse de Sf. Toma de Aquino, au devenit părţi constitutive ale slujbei de Binecuvântare. Un aspect mai puţin cunoscut al istoriei Binecuvântării cu Preasfântul Sacrament este asocierea sa timpurie cu devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară. Aceasta îşi găsea deja expresia în Pange Lingua de la Vesperele I ale liturgiei Corpus Christi: „Ziditorul lumii umil se coboară / Pe pământ şi prinde trup într-o Fecioară”. Fără Maria nu ar fi fost Întrupare, şi fără Întrupare nu ar fi fost Euharistia.

Potrivit istoricilor, la începutul secolului al XIII-lea erau organizate un număr mare de confrerii şi asociaţii în care se obişnuia să se cânte imnuri în fiecare seară înaintea unei statui a Preasfintei Fecioare. Imnurile se numeau Laude şi erau adesea compuse în limba poporului sau chiar în diverse dialecte locale. Prin intermediul unor oameni precum franciscanul Giacopone da Todi (1230-1306), cântările acestea au contribuit la dezvoltarea literaturii italiene. Confreriile menţionate se numeau Laudesi. Prin impulsul dat de Sărbătoarea Corpus Christi, cântările mariane au fost însoţite adeseori de expunerea Preasfântului Sacrament. Ceea ce începuse ca o practică prin care se adăuga un plus de solemnitate devoţiunilor Mariane, a devenit în timp o formă de sine stătătoare a pietăţii euharistice.

Aceste întruniri însoţite de cântece mariane se numeau în Franţa Salut, în Ţările de Jos Lof, în Germania şi Anglia Salve. Au fost treptat însoţite de expunerea Euharistiei, în special când Preasfântul Sacrament era purtat în procesiune şi/sau erau binecuvântaţi bolnavii cu Preasfânta Euharistie. Mulţi credincioşi au început să includă în testamentele lor sume pentru susţinerea continuă a acestor celebrări de seară, prin cântece, în cinstea Preasfintei Fecioare, şi au cerut ca Preasfântul Sacrament să fie expus pe toată durata întrunirii. Practica veche a binecuvântării bolnavilor cu Preasfânta Euharistie la Lourdes reprezintă de fapt o extensie a acestei modalităţi de Binecuvântare însoţită de devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară.

Congresele Euharistice

Ca demonstraţie publică a credinţei în Prezenţa Reală, Congresele Euharistice locale sunt menţionate chiar din Evul Mediu. Însă primul Congres Internaţional a avut loc datorită zelului laicei Marie-Marthe Tamisier (1834-1910), de origine franceză, care a manifestat încă din copilărie o devoţiune extraordinară faţă de Preasfântul Sacrament. Ea numea o zi fără Sfânta Împărtăşanie „Vinerea Mare” a ei. După ce a încercat fără succes, în repetate rânduri, să intre într-o comunitate religioasă, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii răspândind devoţiunea faţă de Prezenţa Reală. Inspirată de conferinţele Sf. Pierre Julien Eymard şi îndrumată direct de abatele Chevier din Lyon, ea a promovat mai întâi pelerinajele la sanctuarele unde avuseseră loc miracole euharistice. În cele din urmă, primul Congres Euharistic Internaţional s-a desfăşurat la Lille, în 1881. La cel de al V-lea Congres, care s-a ţinut la Toulouse, în 1886, au participat peste 1.500 de episcopi şi preoţi şi 30.000 de laici.

Până în prezent au avut loc Congrese Euharistice Internaţionale pe toate continentele, inclusiv în Africa, Asia şi Australia. Papa Paul al VI-lea a participat la al XXXVIII-lea şi la al XXXIX-lea Congres Euharistic, la Bombay în 1964 şi respectiv la Bogota în 1968. Papa Ioan Paul al II-lea intenţiona să participe la Congresul centenar de la Lourdes, în 1981, dar a fost împiedicat de tentativa de asasinat din 13 mai acelaşi an. Congresele naţionale au devenit foarte răspândite. În cursul unuia dintre acestea, desfăşurat la Bogota în 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a sintetizat rolul pe care, din providenţa divină, îl are un astfel de Congres.

„Congresul Euharistic este în primul rând un mare act comunitar de credinţă în prezenţa şi lucrarea lui Isus în Euharistie, Care rămâne cu noi în mod sacramental, pentru a călători cu noi de-a lungul tuturor drumurilor noastre, astfel încât, prin puterea Sa, să facem faţă problemelor, ostenelilor, suferinţelor noastre… Din acest moment, să ne unim în jurul Ostiei consacrate, Pelerinul divin între pelerini, însetaţi să sorbim de la El inspiraţia şi puterea de a ne asuma nevoile şi aspiraţiile fraţilor noştri emigranţi… Congresul Euharistic trebuie să demonstreze în special şi să sublinieze clar faptul că Poporul lui Dumnezeu, aici pe pământ, trăieşte prin Euharistie, că îşi trage din Euharistie tăria pentru încercările de fiecare zi şi pentru bătăliile duse în toate sferele de existenţă” (30 iunie şi 9 iulie 1980). Mai mult de un secol de experienţă confirma spusele Papei.



2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *