Harul: ce este şi ce face

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Catholic.com
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: Catholic.com

Sub apa

Nu suntem concepuţi
să trăim sub apă

Dacă aţi participat la orele de cateheză în copilărie, vă amintiţi cel puţin că există două tipuri de har: sfinţitor şi lucrător. Probabil acesta este singurul lucru pe care vi-l amintiţi despre har. Dat fiind faptul că numele sunt asemănătoare, aţi putea crede că cele două sunt aproape identice. Nu este aşa. Harul sfinţitor rămâne în suflet. Este ceea ce face ca sufletul să fie sfânt; îi dă sufletului viaţă supranaturală. Mai corect spus: este viaţă supranaturală. Harul lucrător, prin contrast, este un imbold sau o încurajare supranaturală. Este trecător. Nu sălăşluieşte în suflet, însă acţionează asupra sufletului din afara lui, să spunem aşa. Este un fel de impuls supranatural. Pune voinţa şi intelectul în mişcare, astfel încât noi să căutăm şi să păstrăm harul sfinţitor.

Închipuie-ţi că eşti dus instantaneu pe fundul oceanului. Care este primul lucru pe care îl vei face? Da, vei muri. Vei muri pentru că nu eşti conceput pentru a trăi în apă. Nu ai aparatul respirator necesar. Dacă doreşti să trăieşti în adâncul mării, ai nevoie de un echipament cu care nu eşti înzestrat în mod natural; ai nevoie de ceva care să te ridice deasupra naturii tale, ceva supra (=deasupra) natural, asemenea rezervelor de oxigen. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. În starea sa naturală, nu este potrivit pentru cer. Nu are echipamentul necesar, iar dacă mori având sufletul în starea naturală, cerul nu va fi pentru tine. Pentru a trăi acolo ai nevoie de viaţa supranaturală, nu doar de viaţa naturală. Această viaţă supranaturală este numită harul sfinţitor. Motivul pentru care ai nevoie de harul sfinţitor pentru a putea trăi în ceruri este acela că vei fi uniune perfectă şi absolută cu Dumnezeu, izvorul vieţii (cf. Galateni 2,19; 1Petru 3,18).

Dacă harul sfinţitor se află în sufletul tău când mori, atunci ai echipamentul necesar şi poţi merge în ceruri (deşi va fi poate nevoie să fii purificat mai întâi în purgator; cf. 1Corinteni 3,12-16). Dacă nu se află în sufletul tău în momentul morţii – cu alte cuvinte, dacă sufletul tău este mort din punct de vedere spiritual prin săvârşirea păcatului de moarte (Galateni 5,19-21) – nu poţi locui în ceruri. Va trebui să înfrunţi atunci o eternitate a morţii spirituale: cumplita separare a sufletului tău de Dumnezeu (Efeseni 2,1; 2,5; 4,18). Cel mai rău lucru în această separare veşnică va fi faptul că tu însuţi ai făcut să se întâmple aceasta.

Sinuciderea spirituală

Poţi obţine viaţa supranaturală răspunzând la harurile lucrătoare pe care le primeşti. Dumnezeu continuă să îţi dea aceste impulsuri divine, şi tu trebuie să răspunzi la ele. De exemplu, te îndeamnă spre căinţă, şi dacă ai înţeles sugestia, vei merge în confesional, acolo unde vina pentru păcatele tale este ştearsă (Ioan 20,21-23). Prin Sacramentul Pocăinţei, prin împăcarea ta cu Dumnezeu, primeşti harul sfinţitor. Însă îl poţi pierde din nou prin păcatul de moarte (1Ioan 5,16-17). Ţine minte acest cuvânt: de moarte. Aduce moartea. Păcatele de moarte se numesc astfel pentru că ucid viaţa supranaturală, acest har sfinţitor. Păcatele de moarte nu pot coexista cu viaţa supranaturală, pentru că prin natural lor asemenea păcate spun „Nu” lui Dumnezeu, în timp ce harul sfinţitor înseamnă a spune „Da”.

Păcatele veniale nu distrug viaţa supranaturală, dar o rănesc. Păcatele de moarte o distrug total. Problema cu păcatele veniale este că ne slăbesc, ne fac mai vulnerabili în faţa păcatelor de moarte. Când pierzi viaţa supranaturală, nu poţi face nimic de unul singur pentru a o recăpăta. Eşti redus din nou la o viaţă pur şi simplu naturală, şi niciun act natural nu poate merita o recompensă supranaturală. Poţi merita o astfel de recompensă doar atunci când eşti făcut capabil să acţionezi deasupra naturii tale, lucru pe care îl poţi face dacă ai ajutorul harului. Pentru a recâştiga viaţa supranaturală, trebuie să primeşti haruri lucrătoare de la Dumnezeu. Gândeşte-te la acestea ca la nişte haruri ajutătoare. Acestea diferă de harurile sfinţitoare prin faptul că nu sunt o calitate a sufletului şi nu locuiesc în el. Mai degrabă, harurile lucrătoare permit sufletului să facă un act supranatural, cum ar fi un act de credinţă sau de căinţă. Dacă sufletul răspunde harului lucrător şi face actul supranatural potrivit, atunci primeşte din nou viaţa supranaturală.

Cu adevărat purificat

Harul sfinţitor presupune o adevărată transformare a sufletului. Amintiţi-vă că majoritatea protestanţilor reformaţi neagă că are loc o reală transformare. Ei afirmă că Dumnezeu nu şterge în realitate păcatele noastre. Sufletele noastre nu devin fără pată şi sfinte în ele însele. În schimb rămân corupte, păcătoase, pline de păcat. Dumnezeu aruncă numai o manta peste ele şi le tratează ca şi cum ar fi nepătate, ştiind că de fapt nu sunt aşa.

Nu acesta este însă şi punctul de vedere al catolicilor. Noi credem că sufletele sunt cu adevărat curăţate printr-o infuzie de viaţă supranaturală. Paul vorbeşte despre noi ca fiind creaturi noi (cf. 2Corinteni 5,17), „creaţi după asemănarea lui în dreptate şi sfinţenie” (Efeseni 4,24). Desigur, suntem încă supuşi ispitei; mai suferim şi astăzi în acest sens de pe urma căderii lui Adam (teologii numesc aceasta concupiscenţă); dar Dumnezeu şterge vina din sufletele noastre. Avem încă tendinţa de a păcătui, însă Dumnezeu a îndepărtat păcatele pe care le aveam, în mod asemănător cum o mamă îl spală de murdărie pe copilul care are tendinţa de a se murdări din nou. Sufletele noastre nu devin altceva decât suflete atunci când Dumnezeu le purifică şi revarsă în ele harul Său (despre care Biblia vorbeşte ca fiind har „revărsat”, cf. Faptele Apostolilor 10,45, Romani 5,5, Tit 3,5-7); ele nu încetează să fie ceea ce au fost înainte. Când harul înalţă natura, intelectul nostru primeşte noua putere a credinţei, ceva ce nu are la simplul nivel natural. Voinţa noastră primeşte noile puteri ale speranţei şi iubirii, lucruri de asemenea absente la nivelul natural.

Justificare şi sfinţenie

Am menţionat că avem nevoie de harul sfinţitor în sufletele noastre pentru a fi echipaţi pentru cer. Un alt mod de a spune aceasta este că trebuie să fim îndreptăţiţi. „Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1Corinteni 6,11). Înţelegerea greşită a îndreptăţirii de către protestanţi stă în afirmaţia că îndreptăţirea nu este altceva decât o simplă declaraţie legală a lui Dumnezeu că păcătosul este acum „îndreptăţit”. Dacă „îl accepţi pe Cristos ca Mântuitor şi Domn al tău personal”, atunci El te declară îndreptăţit, deşi nu te face cu adevărat îndreptăţit sau sfânt; sufletul tău este în aceeaşi stare ca mai înainte; dar eşti potrivit pentru cer.

O persoană trece apoi prin procesul de sfinţire (să nu faceţi greşeala de a vă gândi că protestanţii minimalizează sfinţenia), însă gradul de sfinţenie atins este, în cele din urmă, irelevant pentru a intra sau nu cer. Vei merge, de vreme ce eşti îndreptăţit; şi îndreptăţirea ca pură declaraţie legală contează. Din păcate, această schemă este pură ficţiune. Înseamnă că Dumnezeu spune un neadevăr afirmând că păcătosul a fost îndreptăţit, în timp ce El ştie că păcătosul nu este cu adevărat îndreptăţit, ci doar este acoperit cu „mantia” dreptăţii lui Cristos. Dumnezeu însă ceea ce spune şi face. „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55,11). Aşadar, când Dumnezeu te declară îndreptăţit, te face îndreptăţit. Orice îndreptăţire care nu este legată de sfinţire nu este deloc o îndreptăţire.

Învăţătura Bibliei despre îndreptăţire este mult mai nuanţată. Paul afirmă că în îndreptăţire are loc o reală transformare, care nu este doar o schimbare de statut legal. Aceasta se poate vedea, de exemplu, în Romani 6,7, pasaj în care, în orice traducere standard – inclusiv ale protestanţilor -, se spune: „cel care a murit a fost eliberat de păcat” (sau o variantă apropiată). Paul vorbeşte în mod clar despre eliberarea de păcat într-un sens existenţial, căci acesta este pasajul în care subliniază faptul că am făcut o ruptură decisivă de păcat care trebuie să se reflecte în purtarea noastră: „Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?” (Romani 6,1-2). „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (6,12-13).

Acesta este contextul a ceea ce protestanţii numesc sfinţire, procesul de a fi făcut sfânt. Sfinţenia este sensul în care ni se spune în acest pasaj că suntem „eliberaţi de păcat”. Totuşi, în textul grecesc, ceea ce se spune cu adevărat este: „cel care a murit a fost îndreptăţit de păcat”. Termenul în greacă (dikaioo) este cuvântul pentru îndreptăţire, însă contextul arată sfinţirea; de aceea orice traducere standard redă cuvântul „eliberaţi” şi nu „îndreptăţiţi”. Aceasta arată că, în mintea lui Paul, îndreptăţirea implică o adevărată transformare, o eliberare reală, existenţială de păcat, nu doar o schimbare de statut legal. Aceasta arată de asemenea, prin felul în care foloseşte termenii, că nu există, între îndreptăţirea şi sfinţire, peretele rigid pe care şi-l imaginează protestanţii.

Conform Scripturii, sfinţirea şi îndreptăţirea nu se întâmplă doar o dată în viaţă, ci sunt procese în continuă desfăşurare în viaţa credinciosului. Despre ambele se poate vorbi ca despre evenimente din trecut, după cum menţionează Paul în 1Corinteni 6,11: „Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”. Sfinţenia este de asemenea un proces actual, în desfăşurare, după cum arată autorul Scrisorii către Evrei: „El, printr-o singură jertfă, i-a dus la desăvârşire pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (Evrei 10,14). Cu privire la faptul că justificarea este şi ea un proces în desfăşurare, comparaţi Romani 4,3 şi Geneză 15,6; Evrei 11,8 şi Geneză 12,1-4; Iacob 2,21-23 şi Geneză 22,1-18. În aceste pasaje, îndreptăţirea lui Avraam este afirmată în trei ocazii separate.

Poate fi pierdută îndreptăţirea?

Majoritatea fundamentaliştilor spun că a pierde teren în lupta pentru sfinţenie nu îţi va periclita îndreptăţirea. Poţi păcătui mai rău decât ai făcut-o înainte „să fii mântuit”, dar vei ajunge oricum în cer, pentru că nu îţi poţi anula îndreptăţirea, care nu are nimic de-a face cu prezenţa vieţii supranaturale în sufletul tău. Calvin învăţa despre imposibilitatea absolută a pierderii îndreptăţirii. Luther spunea că poate fi pierdută prin păcatul necredinţei; adică, prin renunţarea la actul credinţei şi respingerea lui Cristos, însă nu prin ce numesc catolicii păcate de moarte. Catolicii privesc lucrurile altfel. Dacă păcătuieşti grav, viaţa supranaturală din sufletul tău dispare, de vreme ce nu poate coexista cu păcatul grav. În acel moment încetezi să mai fii îndreptăţit. Dacă ai muri atunci, ai merge în iad. Dar poţi fi îndreptăţit din nou prin reînnoirea vieţii supranaturale în sufletul tău, şi poţi face aceasta răspunzând la harurile lucrătoare pe care ţi le trimite Dumnezeu.

Răspunsul la harul lucrător

El îţi trimite un har lucrător, să spunem sub forma unei voci enervante care îţi şopteşte: „Trebuie să te căieşti! Mergi la Spovadă!” Tu mergi, păcatele îţi sunt iertate, te împaci cu Dumnezeu şi ai din nou viaţa supranaturală (Ioan 20,21-23). Sau îţi spui: „Poate mâine!”, şi acel imbold supranatural, acel har lucrător, trece pe lângă tine. Însă un alt har este întotdeauna pe drum, pentru că Dumnezeu nu ne lasă niciodată pradă prostiei noastre (1Timotei 2,4).

Odată ce ai viaţa supranaturală, odată ce harul sfinţitor este în sufletul tău, îl poţi spori prin fiecare acţiune bună supranaturală pe care o faci: primirea Împărtăşaniei, recitarea rugăciunilor, practicarea faptelor de milostenie. Merită să îţi sporeşti harul sfinţitor odată ce îl ai; minimul nu este de ajuns? Da şi nu. Este de ajuns pentru a ajunge în cer, dar ar putea să nu fie de ajuns pentru a se menţine. Este uşor să pierzi harul, după cum ştiţi. Cu cât eşti mai puternic unit cu harul sfinţitor, cu atât poţi să te împotriveşti mai mult ispitelor.

Şi făcând aceasta, îţi menţii harul sfinţitor. Cu alte cuvinte, odată ce ai dobândit viaţa supranaturală, nu trebuie să te mulţumeşti doar cu atât. Puţinul nu este suficient, pentru că este foarte uşor să îl pierzi. Trebuie să cauţi continuu harul lui Dumnezeu, să răspunzi continuu harurilor lucrătoare pe care ni le trimite Dumnezeu, prin care ne îndeamnă să ne întoarcem la El şi să facem binele. Despre aceasta vorbeşte Paul când ne învaţă: „De aceea, iubiţii mei, aşa cum aţi fost întotdeauna ascultători, nu numai în prezenţa mea, ci cu atât mai mult, în absenţa mea, lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur. De fapt, Dumnezeu este cel care lucrează în voi: El vă face şi să voiţi şi să înfăptuiţi, după bunăvoinţa Sa. Toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi apăreţi ca nişte luminători în lume. Ţineţi cu tărie cuvântul vieţii spre mândria mea în ziua lui Cristos, pentru că nu am alergat în zadar şi nici nu m-am trudit degeaba” (Filipeni 2,12-16).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *