Papa răspunde întrebărilor

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducere: ARCB.ro
Sursa: ARCB.ro

Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea

Trei răspunsuri despre curajul credinţei în faţa durerii şi persecuţiei. Şi patru răspunsuri despre adevărurile de credinţă, cele care ating cerul şi scapă de sub simţurile celui care este pe pământ. Le-a dat, într-un cadru neobişnuit, Papa Benedict al XVI-lea, protagonist al emisiunii religioase „A sua immagine” (din Vinerea Mare, 22 aprilie 2011), intitulată: „Întrebări despre Isus”, transmisă de RaiUno, canalul unu al televiziunii naţionale italiene. Papa a acceptat să răspundă la şapte întrebări ale telespectatorilor, alese dintre numeroasele sosite la redacţie.

Un lucru obişnuit pentru un Papă, să vorbească despre viaţa creştină, transferat într-un context neobişnuit: într-un program televizat, într-un dialog la distanţă cu copii şi mame, tineri şi mai puţin tineri. Un lucru inedit cu gust antic: ca în vechile transmisiuni care purtau cu simplitate Evanghelia de pe ecran în familii, care au făcut istoria şi plăsmuit conştiinţa italienilor, dar putând conta de această dată pe „catehetul” cel mai acreditat, Papa. (Această introducere aparţine Radio Vatican; traducerea întrebărilor şi răspunsurilor aparţine ARCB.ro.)

 

Reporter: Sfinte Părinte, doresc să vă mulţumesc pentru prezenţa Sanctităţii voastre care ne umple de bucurie şi ne ajută să ne amintim că astăzi este ziua în care Isus arată în lume în cel mai radical mod iubirea Sa, adică murind pe cruce nevinovat. Şi tocmai pe tema durerii nevinovate este prima întrebare, care vine de la o fetiţă japoneză de şapte ani.

Întrebare: Mă numesc Elena, sunt japoneză. Am şapte ani şi sunt speriată. Sunt speriată deoarece casa mea pe care o credeam sigură s-a zguduit, atât de mult. De ce au murit atâţia copii asemenea mie? Pentru ce nu mai putem să ne jucăm în parc? Întreb: De ce trebuie să ne fie atâta frică? De ce şi copiii trebuie să fie atât de trişti? Dragă Papa, te întreb pe tine, care vorbeşti cu Dumnezeu, să îmi explici.

Papa Benedict al XVI-lea: Dragă Elena, te salut din inimă. Şi mie îmi vin aceleaşi întrebări: de ce este aşa? De ce suferiţi voi atâta, în timp ce alţii trăiesc în confort? Şi nu avem răspunsuri, dar ştim că Isus a suferit precum voi, nevinovat, că Dumnezeu cel adevărat se arată în Isus, este de partea voastră. Acest lucru mi se pare foarte important, chiar dacă nu avem răspunsuri, dacă tristeţea rămâne: Dumnezeu este de partea voastră, şi fiţi siguri că acest lucru vă va ajuta. Şi într-o zi vom putem înţelege, de asemenea, de ce a fost aşa. În acest moment mi se pare important să ştiţi: „Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă se pare că nu mă cunoaşte. Nu, El mă iubeşte, este de partea mea”. Şi trebuie să fiţi siguri că în lume, în univers, atâţia vă sunt alături, se gândesc la voi, fac atât cât pot ceva pentru voi, pentru a vă ajuta. Şi să fiţi conştienţi de faptul că, într-o zi, vom înţelege că această suferinţă nu a fost goală, nu a fost în zadar, ci dincolo de ea există un proiect bun, un proiect de iubire. Nu este un accident. Fii liniştită, suntem alături de tine, de toţi copiii japonezi care suferă, dorim să vă ajutăm cu rugăciunea, cu acţiunile noastre, şi să fiţi siguri că Dumnezeu vă ajută. Şi în acest sens să ne rugăm împreună pentru ca pentru voi să se facă lumină cât mai curând posibil.

 

Reporter: Cea de-a doua întrebare ne prezintă un calvar, pentru că avem o mamă sub crucea unui fiu. Această mamă este italiancă şi se numeşte Maria Teresa.

Întrebare: Sanctitate, sufletul acestui fiu al meu, Francesco, aflat în stare vegetativă din ziua de Paşti 2009, a abandonat trupul său, având în vedere că nu mai este conştient, sau este încă aproape de el?

Papa Benedict al XVI-lea: Cu siguranţă sufletul este încă prezent în trup. Situaţia este poate precum cea a unei chitare ale cărei corzi sunt rupte, astfel nemaiputând suna. Tot aşa şi instrumentul trupului este fragil, este vulnerabil, şi sufletul nu mai poate să cânte, să spunem aşa, însă rămâne prezent. De asemenea, eu sunt sigur că acest suflet ascuns simte în profunzime iubirea dumneavoastră, chiar dacă nu înţelege detaliile, cuvintele, etc., dar prezenţa unei iubiri o simte. Şi de aceea această prezenţă a voastră, dragi părinţi, dragă mamă, alături de el, ore şi ore în fiecare zi, este un act adevărat de iubire de mare valoare, deoarece această prezenţă intră în profunzimea acestui suflet ascuns şi actul dumneavoastră este, astfel, şi o mărturie a credinţei în Dumnezeu, a credinţei în om, să spunem a angajării pentru viaţă, a respectului pentru viaţa umană, chiar şi în situaţiile cele mai triste. De aceea, vă încurajez să continuaţi, să ştiţi că faceţi un mare serviciu umanităţii prin acest semn de încredere, cu acest semn de respect pentru viaţă, cu această iubire pentru un trup zdrobit, un suflet în durere.

 

Reporter: A treia întrebare ne poartă în Irak, printre tinerii din Bagdad, creştini persecutaţi.

Întrebare: Salutări Sfântului Părinte din Irak. Noi, creştinii din Bagdad, am fost persecutaţi ca Isus. Sfinte Părinte, în opinia Sanctităţii voastre, în ce mod putem ajuta comunitatea noastră creştină să îşi reconsidere dorinţa de a emigra în alte ţări, convingând-o că a pleca nu este unica soluţie?

Papa Benedict al XVI-lea: Aş dori înainte de toate să salut din inimă pe toţi creştinii din Irak, fraţii noştri, şi trebuie să spun că mă rog în fiecare zi pentru creştinii din Irak. Sunt fraţii noştri în suferinţă, asemenea altora din alte ţări ale lumii, şi, de aceea, sunt deosebit de aproape inimilor noastre, iar noi trebuie să facem posibil, atât cât putem, pentru ca să poată să rămână, pentru ca să poată să reziste tentaţiei emigrării, care este foarte uşor de înţeles în condiţiile în care trăiesc. Aş spune că este important că noi suntem aproape de voi, dragi fraţi din Irak, că dorim să vă ajutăm, chiar şi atunci când veniţi, să vă primim realmente ca fraţi. Şi, fireşte, instituţiile, toţi cei care au cu adevărat o posibilitate de a face ceva în Irak pentru voi, trebuie să o facă. Sfântul Scaun este în contact permanent cu diferitele comunităţi, nu numai cu comunităţile catolice, cu celelalte comunităţi creştine, dar şi cu fraţii musulmani, atât şiiţi cât şi sunniţi. Şi dorim să facem o muncă de reconciliere, de înţelegere, chiar şi cu guvernul, să îl ajutăm în acest drum dificil pentru a reface o societate scindată. Pentru că aceasta este problema, că societatea este profund împărţită, scindată, că nu mai există această conştiinţă: „Noi suntem în diversitate un popor cu o istorie comună, unde fiecare are locul său”. Şi trebuie restaurată această conştiinţă că, în diversitate, au o istorie în comun, o determinare comună. Iar noi dorim, în dialog, tocmai cu diferite grupuri, să ajutăm procesul de reconstrucţie şi vă încurajăm pe voi, dragi fraţi creştini din Irak, să aveţi încredere, să aveţi răbdare, să aveţi încredere în Dumnezeu, să colaboraţi în acest proces dificil. Să fiţi siguri de rugăciunea noastră!

 

Reporter: Următoarea întrebare vă este adresată de o femeie musulmană din Coasta de Fildeş, o ţară aflată în război de mulţi ani. Această doamnă, care se numeşte Bintù, vă trimite un salut în limba arabă care sună astfel: „Fie ca Dumnezeu să fie în mijlocul tuturor cuvintelor pe care le spunem şi fie ca Dumnezeu să fie cu tine”. Este o expresie pe care ei o folosesc atunci când încep un discurs.

Întrebare: Dragă Sfinte Părinte, aici, în Coasta de Fildeş, am trăit întotdeauna în armonie între creştini şi musulmani. Familiile sunt adesea formate din membri ai ambelor religii; există şi o diversitate a etniilor, însă nu am avut niciodată probleme. Acum totul s-a schimbat: criza pe care o trăim, cauzată de politică, seamănă diviziuni. Câţi oameni nevinovaţi şi-au pierdut viaţa! Câţi evacuaţi, câte mame şi câţi copii traumatizaţi! Mesagerii au îndemnat la pace, profeţii au îndemnat la pace. Isus este un om al păcii. Dumneavoastră, ca ambasador al lui Isus, ce aţi recomanda pentru ţara noastră?

Papa Benedict al XVI-lea: Aş dori să răspund la salut: Dumnezeu să fie şi cu tine, să te ajute mereu. Şi trebuie să spun că am primit scrisori sfâşietoare din Coasta de Fildeş, unde văd întreaga tristeţe, profunzimea suferinţei, şi rămân trist că putem face atât de puţin. Putem face un lucru, întotdeauna: să fim în rugăciune împreună cu voi, şi cât este posibil, facem opere de caritate şi îndeosebi dorim să ajutăm, după posibilităţile noastre, persoanele de contact politice, umane. L-am însărcinat pe Cardinalul Turkson, care este preşedintele Consiliului nostru Pontifical pentru Justiţie şi Pace, să meargă în Coasta de Fildeş şi să caute să medieze, să vorbească cu diferite grupuri, cu diferite persoane pentru a încuraja un nou început. Şi, înainte de toate, dorim să facem auzit glasul lui Isus, pe care şi dumneavoastră îl credeţi ca profet. El a fost întotdeauna omul păcii. S-ar fi putut aştepta ca, atunci când Dumnezeu va veni pe pământ, să fie un om puternic, care să distrugă puterile adverse, să fie un om al unei violenţe puternice ca instrument al păcii. Nimic din toate acestea: a venit slab, a venit numai cu forţa iubirii, în totalitate fără violenţă până la a merge pe cruce. Şi aceasta ne arată adevăratul chip al lui Dumnezeu, că violenţa nu vine niciodată de la Dumnezeu, niciodată nu ajută în a oferi lucruri bune, însă este un mijloc distructiv şi nu este drumul pentru a ieşi din dificultate. De aceea, este o voce puternică împotriva oricărui tip de violenţă. Şi invit cu stăruinţă toate părţile să renunţe la violenţă, să caute căile păcii. Nu puteţi sluji la refacerea poporului vostru cu mijloace de violenţă, chiar dacă credeţi că aveţi dreptate. Singura cale este să renunţaţi la violenţă, să începeţi din nou cu dialogul, cu tentative de a găsi împreună pacea, cu noua atenţie unul faţă de altul, cu noua disponibilitate de a se deschide unul altuia. Şi acesta, dragă doamnă, este adevăratul mesaj al lui Isus: căutaţi pacea prin mijloacele păcii şi părăsiţi violenţa. Noi ne rugăm pentru voi, ca toţi membrii societăţii voastre să audă această voce a lui Isus şi ca astfel să se reîntoarcă pacea şi comuniunea.

 

Reporter: Sfinte Părinte, următoarea întrebare este pe tema morţii şi a Învierii lui Isus şi vine din Italia.

Întrebare: Sanctitatea voastră, ce face Isus în perioada de timp între moartea, înmormântarea şi Învierea sa? E cunoscut că în recitarea Crezului se spune că Isus, după moarte, a coborât în iad: putem să credem că va fi un lucru care ni se va întâmpla şi nouă, înainte de a ne înălţa la Cer?

Papa Benedict al XVI-lea: Înainte de toate, această coborâre a sufletului lui Isus nu trebuie să fie imaginată ca o călătorie geografică, locală, de la un continent la altul. Este o călătorie a sufletului. Trebuie să avem în vedere că sufletul lui Isus atinge întotdeauna pe Tatăl, este întotdeauna în contact cu Tatăl, însă în acelaşi timp acest suflet uman se extinde până la ultimele graniţe ale fiinţei umane. În acest sens merge în adâncuri, merge la cei pierduţi, merge la toţi cei care nu au ajuns la scopul vieţii lor, şi transcende astfel continentele trecutului. Acest cuvânt despre coborârea Domnului în iad vrea în primul rând să spună că şi trecutul este atins de Isus, că eficacitatea Răscumpărării nu începe în anul zero sau treizeci, ci merge şi în trecut, îmbrăţişează trecutul, pe toţi oamenii din toate timpurile. Sfinţii Părinţi spun, printr-o imagine foarte frumoasă, că Isus îi ia de mână pe Adam şi pe Eva, adică omenirea, şi o conduce înainte, o conduce în înălţimi. Şi creează astfel accesul la Dumnezeu, pentru că omul, prin el însuşi, nu poate ajunge până la înălţimea lui Dumnezeu. El însuşi, fiind om, luând de mână omul, deschide accesul, deschide ce anume? Realitatea pe care noi o numim Cer. Aşadar, această coborâre în iad, adică în adâncul fiinţei umane, în profunzimea trecutului omenirii, este o parte esenţială a misiunii lui Isus, a misiunii sale de Răscumpărător şi nu ni se aplică nouă. Viaţa noastră este diferită, noi suntem deja răscumpăraţi de Domnul şi noi ajungem înaintea chipului Judecătorului, după moartea noastră, sub privirea lui Isus, iar această privire pe de o parte va fi purificatoare: mă gândesc că noi toţi, într-o mai mare sau mai mică măsură, vom avea nevoie de purificare. Privirea lui Isus ne purifică şi apoi ne face capabili să trăim cu Dumnezeu, să trăim cu sfinţii, să trăim mai ales în comuniune cu cei dragi ai noştri care ne-au precedat.

 

Reporter: Şi următoarea întrebare este pe tema Învierii şi vine din Italia.

Întrebare: Sanctitatea voastră, când femeile ajung la mormânt, duminica după moartea lui Isus, nu îl recunosc pe Învăţător, îl confundă cu un altul. Se întâmplă şi Apostolilor: Isus trebuie să le arate rănile, să frângă pâinea pentru a fi recunoscut, desigur, prin gesturi. Este un trup adevărat, din carne, dar şi un trup glorios. Faptul că trupul său înviat nu are aceleaşi caracteristici ca ale celui dintâi ce doreşte să spună? Ce înseamnă, mai exact, trup glorios? Şi învierea va fi pentru noi la fel?

Papa Benedict al XVI-lea: Desigur, nu putem defini trupul glorios pentru că este peste experienţele noastre. Putem doar să consemnăm semnele pe care Isus le-a dat pentru a înţelege cel puţin în parte în ce direcţie trebuie să căutăm această realitate. Primul semn: mormântul este gol. Adică Isus nu a lăsat trupul său putrezirii, ci ne-a arătat că şi materia este destinată veşniciei, că a înviat cu adevărat, că nu rămâne o cauză pierdută. Isus a luat şi materia cu sine, şi astfel materia are şi promisiunea veşniciei. Însă a asumat pe urmă această materie într-o nouă condiţie de viaţă, acesta este al doilea punct: Isus nu mai moare, adică stă deasupra legilor biologiei, ale fizicii, întrucât supus acestora, omul moare. Există aşadar o condiţie nouă, diferită, pe care noi nu o cunoaştem, dar care se arată în Isus, şi este marea promisiune pentru noi toţi că există o lume nouă, o viaţă nouă, spre care suntem pe drum. Şi, fiind în aceste condiţii, Isus are posibilitatea de a fi palpabil, de a da mâna cu ai Săi, de a mânca cu ai Săi, însă totodată stă deasupra condiţiilor vieţii biologice, aşa cum o trăim noi. Ştim, pe de o parte, că este un om adevărat, nu o fantomă, că trăieşte o viaţă adevărată, însă o viaţă nouă care nu mai este supusă morţii şi care este marea noastră promisiune. Este important să înţelegem aceasta, cel puţin cât se poate, pentru Euharistie: în Euharistie, Domnul ne oferă trupul Său glorios, nu ne oferă să mâncăm carne în sens biologic, ci se dă pe sine însuşi, această noutate care este El, intră în existenţa noastră de oameni, în fiinţa noastră, în fiinţa mea personală, şi ne atinge în interior cu fiinţa Sa, astfel încât să ne putem lăsa pătrunşi de prezenţa Sa, transformaţi în prezenţa Sa. Este un punct important pentru că astfel suntem deja în contact cu această viaţă, acest nou tip de viaţă, deoarece El a intrat în mine şi eu am ieşit din mine, şi mă extind spre o nouă dimensiune a vieţii. Eu cred că acest aspect al promisiunii, al realităţii că El mi se dă mie şi mă scoate afară din mine, în înălţimi, este punctul cel mai important: nu este vorba de a consemna lucruri pe care nu putem să le înţelegem, ci de a fi pe drum spre noutatea care începe, mereu, din nou, în Euharistie.

 

Reporter: Sfinte Părinte, ultima întrebare este despre Maria.

Întrebare: Sub cruce, asistăm la un dialog între Isus, Mama Sa şi Ioan, în care Isus îi spune Mariei: „Iată fiul tău”, şi lui Ioan: „Iată mama ta”. În ultima carte a Sanctităţii voastre, „Isus din Nazaret”, l-aţi definit ca „o ultimă dispoziţie a lui Isus”. Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte? Ce semnificaţie au avut în acel moment şi ce semnificaţie au astăzi? Şi în privinţa încredinţării, doriţi să reînnoiţi o consacrare la Fecioara Maria la începutul acestui nou mileniu?

Papa Benedict al XVI-lea: Aceste cuvinte ale lui Isus sunt mai ales un act foarte uman. Îl vedem pe Isus ca om adevărat care face un act al omului, un act de iubire pentru mama Sa şi o încredinţează tânărului Ioan pentru ca să fie în siguranţă. O femeie singură, în Orient, în acel timp, era într-o situaţie imposibilă. Încredinţează mama acestui tânăr şi pe tânăr îl dă mamei, deci Isus acţionează realmente ca om cu un sentiment profund uman. Acest lucru mi se pare foarte frumos, foarte important, ca înainte de orice teologie să vedem aici adevărata umanitate, adevăratul umanism al lui Isus. Dar, desigur, aceasta realizează diferite dimensiuni, nu doar privitor la acest moment, ci cu referire la întreaga istorie. În Ioan, Isus ne încredinţează pe noi toţi, întreaga Biserică, toţi discipolii viitori, Mamei, şi pe Mama nouă. Şi aceasta s-a realizat în cursul istoriei: din ce în ce mai mult omenirea şi creştinii au înţeles că Mama lui Isus este Mama lor. Şi din ce în ce mai mult s-au încredinţat Mamei: ne gândim la marile sanctuare, ne gândim la această devoţiune pentru Maria unde din ce în ce mai mult mulţimea aude „Aceasta este Mama”. Şi chiar unii care aproape au dificultăţi de acces la Isus în măreţia sa de Fiu al lui Dumnezeu, se încredinţează fără dificultate Mamei. Unii spun: „Însă aceasta nu are fundament biblic!” Aici aş răspunde cu Sfântul Grigore cel Mare: „Cu cititul – spune el – cresc cuvintele Scripturii”. Adică se dezvoltă în realitate, cresc, şi din ce în ce mai mult în istorie se dezvoltă acest Cuvânt. Vedem cum toţi putem fi recunoscători pentru că Mama există cu adevărat, tuturor ne este dată o Mamă. Şi putem merge cu mare încredere spre această Mamă, care pentru fiecare dintre creştini este şi Mama sa.

Pe de altă parte este adevărat de asemenea că Mama exprimă chiar Biserica. Nu putem fi creştini singuri, cu un creştinism construit după ideile mele. Mama este imaginea Bisericii, a Mamei Biserici, şi încredinţându-ne Mariei trebuie să ne încredinţăm Bisericii, să trăim Biserica, să fim Biserica cu Maria. Şi astfel ajung la punctul încredinţării: Papii – atât Pius al XII-lea, atât Paul al VI-lea, atât Ioan Paul al II-lea – au făcut un mare act de încredinţare către Fecioara Maria şi mi se pare, ca gest înaintea omenirii, înaintea Mariei însăşi, un gest foarte important. Eu cred că acum este importantă interiorizarea acestui act, să ne lăsăm pătrunşi, să îl realizăm în noi înşine. În acest sens, am mers în câteva mari sanctuare mariane din lume: Guadalupe, Lourdes, Fatima, Czestochowa, Altötting, etc., întotdeauna cu acest sens de a concretiza, de a interioriza acest act de încredinţare, pentru ca să devină cu adevărat actul nostru. Cred că actul cel mare, public, a fost făcut. Poate că într-o zi va fi necesar să îl repetăm, însă în acest moment mi se pare mai important să îl trăim, să îl realizăm, să intrăm în această încredinţare, pentru ca să fie cu adevărat al nostru. De exemplu, la Fatima am văzut cum mii de oameni prezenţi au intrat realmente în această încredinţare, s-a încredinţat, au concretizat în ei înşişi, pentru ei înşişi, această încredinţare. Astfel ea devine realitate în Biserica vie şi astfel creşte şi Biserica. Încredinţarea comună Mariei, a ne lăsa cu toţii să fim pătrunşi de această prezenţă, a intra în comuniune cu Maria ne face Biserică, ne face împreună cu Maria cu adevărat această Mireasă a lui Cristos. Prin urmare, pentru moment, nu aş avea intenţia unei noi încredinţări publice, dar aş dori cu atât mai mult să vă invit să intraţi în această încredinţare deja făcută, pentru ca să fie realitate trăită de noi în fiecare zi şi să crească astfel o Biserică cu adevărat mariană, care este Mamă şi Mireasă şi Fiică a lui Isus.

Posted in Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *