Nu vă fie frică, deschideţi-i uşile lui Isus!

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 aprilie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Luigi Accattoli
Traducere: Laszlo Alexandru
Sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Un capitol din cartea „Karol Wojtyla, omul sfârşitului de mileniu”, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină din Cluj-Napoca. Mai multe capitole din carte pot fi citite pe ProFamilia.ro.

Încă palpitând în urma alegerii, Papa Ioan Paul al II-lea se grăbeşte să liniştească lumea în legătură cu intenţiile sale. Abia i-a spus mulţimii că i-a fost «frică» să primească acea «numire» şi iată-l – şase zile mai târziu – strigând, din aceeaşi piaţă: «Nu vă fie frică: deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!»

Acesta e Papa Wojtyla! Un om care resimte drama lumii, riscul misiunii, reacţia sigură a sistemului sovietic, posibila ostilitate a mulţimii romane şi vorbeşte despre toate acestea la persoana întâi: «Mie mi-a fost frică». Şi totodată un om care resimte în alţii reflectarea fricii sale, combinată în sufletul multora cu o alta, mai adâncă şi mai veche, faţă de Papalitate şi faţă de Biserică. Ar vrea să îi elibereze pe ceilalţi de frică: de cea de care nu s-a eliberat complet pe sine însuşi şi mai ales de cea care împinge lumea să se îndoiască de «puterea lui Isus».

Este duminica de 22 octombrie 1978. În Piaţa Sfântul Petru, Papa Ioan Paul al II-lea celebrează liturghia care îi inaugurează pontificatul şi îşi exprimă intenţia centrală, în direcţia misionarismului în lume. Un misionarism care pretinde o proiecţie planetară, prin depăşirea oricărei limite ideologice sau geopolitice.

A spus-o deja în primul mesaj radiodifuzat, a doua zi după alegere, că el consideră Conciliul Vatican II «o piatră de hotar în istoria bimilenară a Bisericii» şi că are intenţia de a pune la bazele pontificatului «un angajament solemn de a oferi o solemnă transpunere a sa în viaţă». În mod deosebit a subliniat necesitatea de dezvoltare a conducerii colegiale a Bisericii: «Colegialitate înseamnă, desigur, şi o adecvată dezvoltare a unor organisme în parte noi, în parte înnoite». În sfârşit, a indicat «cauza ecumenică» printre priorităţile sale. Era o schiţă de program ad intra, adresat adică «fiilor Sfintei Biserici».

Dar acum, din pragul Bazilicii Sfântul Petru, noul Papă se adresează lumii întregi şi îşi enunţă programul ad extra, cel care mai ales e destinat unui pontificat misionar mai degrabă decât unuia de guvernare, după cum se vor adeveri cuvintele lui:

«Fraţi şi surori! Nu vă fie frică să-l primiţi pe Isus şi să acceptaţi puterea lui!
Ajutaţi-l pe Papă şi pe toţi cei ce vor să-i slujească lui Isus şi, cu ajutorul puterii lui Isus, să-i slujească omului şi întregii omeniri!
Nu vă fie frică! Deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!
În faţa puterii sale mântuitoare deschideţi graniţele statelor, sistemele economice, la fel ca şi cele politice, vastele câmpii ale culturii, ale civilizaţiei, ale dezvoltării. Nu vă fie frică! Isus ştie ce e înăuntrul omului. Doar el o ştie!»

La douăzeci de ani de la programele anunţate de noul Papă, putem spune că dezvoltarea conducerii colegiale nu s-a realizat – cel puţin nu în sensul în care a înţeles-o majoritatea comentatorilor -, dar proclamaţia ad extra a avut o deplină transpunere în viaţă. Întregul Pontificat, de la prima călătorie în patrie şi până la cea în Cuba din ianuarie 1998, de la ciocnirea cu dictaturile din lumea a treia şi până la sfidarea adresată Nordului lumii secularizate şi antinataliste, a fost o prelungire a acelui apel misionar şi mesianic: «Deschideţi graniţele statelor, sistemele economice…». Şi, inclusă în acel apel, putem vedea şi o predică adresată tinerilor şi femeilor, inclusiv opera ecumenică şi interconfesională.

Chiar şi în gesturi şi stil, Pontificatul va rămâne fidel acelei zile: la sfârşitul slujbei, Papa Ioan Paul al II-lea a coborât din pragul Bazilicii spre mulţime, pentru a-i mângâia pe bolnavi şi pe copii, pentru a-i saluta pe toţi înălţând crucea ca pe un trofeu. Un gest mai mult de sportiv decât de Papă, de om care intuieşte ecoul noului pas făcut spre inimile cele mai îndepărtate şi care va înnoi din temelii iconografia şi gestualitatea pontificală. În acea coborâre spre oameni se află concentrată întreaga ieşire «spre lume».

Acelaşi Papa Ioan Paul al II-lea a declarat odată că e conştient de dimensiunea neaşteptată pe care au dobândit-o, cu anii, acele cuvinte rostite în deschiderea Pontificatului: «Atunci când la 22 octombrie 1978 am pronunţat în Piaţa Sfântul Petru cuvintele ‘Nu vă fie frică!’, nu puteam să îmi dau seama pe deplin cât de departe mă vor duce pe mine şi întreaga Biserică» (Bibliografie 14, p. 241).

Ca motto şi ca program al pontificatului, acele cuvinte şi-au găsit îndată o dezvoltare în enciclica Redemptor hominis (martie 1979), care ar fi vrut să îl arate pe Isus ca un centru al tuturor preocupărilor şi al misionarismului noului Papă. Reacţia mass-media şi a cancelariilor a fost atrasă de tonul de sfidare la adresa «puterilor lumeşti», care exista într-adevăr, dar care era doar o consecinţă a acelei flăcări centrale. Azi putem recupera enciclica într-o lectură mai respectuoasă faţă de sensurile sale originare.

În centrul tuturor e Isus. Am văzut că în Capela Sixtină, atunci când a acceptat alegerea, Cardinalul Wojtyla spusese în mod surprinzător: «Supunându-mă credinţei în Isus Cristos, Domnul meu». Ieşind în balconul din Bazilică, două ore mai târziu, primele sale cuvinte fuseseră: «Lăudat fie Isus Cristos». Apoi venise apelul «Deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!» Şi iată-ne acum la prima enciclică începând astfel: «Mântuitorul omului, Isus Cristos, se află în centrul cosmosului şi al istoriei».

Extraordinară concentraţie şi unitate a acestui pontificat! Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte – încă din prima pagină a primei enciclice – de Marele Jubileu al Anului Două mii «care deja e foarte aproape». Jubileul – adică sărbătorirea actualităţii lui Isus, la două mii de ani de la naştere – se află la începutul şi va sta la sfârşitul pontificatului: îl va rezuma, chiar dacă nu îl va încheia.

Enciclica programatică porneşte deci de la Isus şi i se adresează imediat omului: deoarece «Isus mântuitorul i-l înfăţişează în întregime pe om omului însuşi». Şi deci «Isus Cristos e calea principală a Bisericii. El însuşi e calea noastră spre casa Tatălui şi e de asemenea calea spre fiecare om. Pe această cale care duce de la Isus la om, Biserica nu poate fi oprită de nimeni.» Şi încă: «Acest om e prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă pentru îndeplinirea misiunii sale: el e prima şi cea mai importantă cale a Bisericii».

De aici, din acest centru şi din acest foc, provine tot restul. Care e deja clar în enciclică: avertismentul împotriva «ateismului programat, organizat şi structurat într-un sistem politic», adică împotriva comunismului; dar şi acela, tot atât de clar, împotriva «civilizaţiei consumiste», care în egală măsură l-a uitat pe Dumnezeu; şi denunţarea «uriaşelor investiţii pentru armament» din partea ambelor sisteme care împărţeau şi conduceau lumea.

Apelul de a renunţa la frică şi de a-i deschide uşile lui Isus va reveni de nenumărate ori în mesajele Pontificatului. Nu vă fie frică! se va intitula un volum de conversaţii cu André Frossard (1983, Bibliografie 10). Şi aceleaşi cuvinte vor servi ca motto pe coperta celuilalt volum-interviu cu Vittorio Messori, Să depăşim pragul speranţei (1994, Bibliografie 14), din care un capitol se numeşte «Pentru a nu-ţi fi frică». În jurul apelului de a-ţi învinge teama de sine, de aproapele tău, de omenire şi de viitor se concentrează mesajul de la adunarea O.N.U., rostit de Ioan Paul la Palatul de sticlă în data de 5 octombrie 1985.

Chemarea din 1978 de a-i deschide uşile lui Isus a fost înţeleasă mai ales ca o sfidare la adresa regimurilor atee comuniste. Şi ca atare o va repeta la 25 ianuarie 1998 în Cuba. Dar sensul urmărit de Papă era mai vast, dovadă stând faptul că va repeta neschimbată acea chemare către popoarele europene chiar şi după ce toate regimurile comuniste de pe continent şi-au găsit sfârşitul: «La începutul pontificatului i-am invitat pe credincioşii reuniţi la Roma în Piaţa Sfântul Petru să-i deschidă uşile lui Isus. Astăzi îmi repet apelul către bătrânul continent: Europă, deschide uşile tale lui Isus!» (Viena, 20 iunie 1998).

În aceeaşi zi va pronunţa motoul poate cel mai dramatic al Pontificatului, cu vocea mult slăbită după douăzeci de ani, dar cu aceeaşi înflăcărare şi mereu adresându-se unui auditoriu fără graniţe:«Multe lucruri ni se pot lua nouă, creştinilor. Dar crucea ca semn de mântuire n-o vom lăsa din mâini. Nu vom permite ca ea să fie exclusă din viaţa publică!» Acest motto e ca o proiecţie în oglindă a primului: «nu vă fie frică» voia să asigure lumea că Biserica nu are proiecte de imixtiune, «crucea n-o vom lăsa din mâini» avertizează să se ţină seama de vocaţia creştină a martirajului.

În chemarea la deschiderea sistemelor economice şi politice există implicit şi neutralitatea faţă de ele, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o formulează astfel în 28 ianuarie 1979 la Puebla: «Biserica vrea să se menţină liberă în faţa sistemelor opuse, pentru a opta doar în favoarea omului».

În acea chemare se afirmă de asemenea, în mod concentrat, imposibilitatea Bisericii de «a se supune puterilor lumeşti», după cum o afirmase, mai demult, Cardinalul Karol Wojtyla. Iar într-o situaţie precisă, când i se va spune că nu poate merge în Marea Britanie datorită războiului în care această ţară este angrenată împotriva Argentinei, astfel le va răspunde ziariştilor, revoltându-se:«Nimeni nu-i poate spune Papei: nu poţi veni!» (Sala Consistoriului, mai 1982).

«Deschideţi uşile» mai înseamnă că Papa Ioan Paul al II-lea înţelege să meargă oriunde ca misionar în lume, pentru că «Inima Papei are o geografie vastă cât toată omenirea!» (Montevideo, 7 mai 1988).

Dar a merge în ţări aflate în război, a traversa graniţe contestate, a vorbi limbi interzise nu înseamnă oare a te expune unor manipulări politice? Papa Ioan Paul al II-lea îi roagă pe toţi să îi elibereze calea pentru misiunea sa religioasă, deoarece pe el nu îl interesează nici o luptă pentru putere: «Să lăsăm politica pentru oamenii politici şi să-l lăsăm pe Papă să-şi îndeplinească misiunea religioasă» (Zborul Roma-Seul, 6 octombrie 1989).

Acelaşi gând, clar ca lumina zilei, i-l va spune primatului din Filipine, într-un moment în care acel om îl înfrunta pe dictatorul Marcos şi deci risca să încarneze o putere, fie chiar şi aceea a opoziţiei: «Biserica nu trebuie să aibă putere!» (către Cardinalul filipinez Jaime Sin, 6 martie 1986).

Invitaţia de a renunţa la frică Papa Ioan Paul al II-lea şi-o adresează chiar şi sieşi, mai ales atunci când trebuie să înfrunte interlocutori neîncrezători, ba chiar ostili. Iar aceasta i s-a întâmplat mai ales în Italia şi în Occident: «Torino, în numele sfântului Giovanni Bosco, converteşte-te! Trebuie să ţi-o spun. Şi nu am nici un complex să spun aceasta şi în alte împrejurări» (Torino, 3 septembrie 1988). Cu acea ocazie, Episcopilor din Piemonte le-a dat următoarea explicaţie: «Aceste gânduri m-au cuprins astăzi dimineaţă. Am spus: Doamne, lasă-mă puţin, o voi spune în mod elegant, la momentul potrivit, pentru a nu-i jigni pe cei ce mă găzduiesc!»

El nu e omul care să umble la întâmplare. Chiar şi pentru el însuşi o repetă cu fiecare ocazie:«Trebuie să fii îndrăzneţ, niciodată să nu te încovoiezi!» (la adunarea Congregaţiei pentru cler, 22 octombrie 1993). Pare un moto militar şi Papa Ioan Paul al II-lea îl foloseşte tocmai pentru a formula o indicaţie strategică faţă de obligaţiile misionare, în timp ce numărul de preoţi se diminuează. Alteori, în glumă, foloseşte limbajul mişcărilor politice pentru a se încuraja în faţa bolii: «Fiţi tari, nu vă lăsaţi!», îi spune mulţimii arătându-se pentru prima oară la fereastra Policlinicii Gemelli, la 13 octombrie 1996, la cinci zile după operaţia de apendicită.

Desigur, nu ezită să înfrunte, în numele omului, orice interlocutor. «Aici trebuie să se schimbe ceva!» strigă la Port-au-Prince (Haiti), în 9 martie 1983: aluzia se face la o dictatură militară – a lui Duvalier – care înfometează poporul.

Contestarea este primită cu seninătate, după cum reiese din acest dialog în avion:

« – Sfinţia Voastră, mergeţi în Olanda: şi dacă veţi fi contestat?
Mulţi alţii au fost contestaţi înaintea mea. Şi Sfântul Pavel, şi Isus Cristos» (zborul Roma – Den Bosch, Olanda, 11 mai 1985).
«Ar fi vai şi amar dacă Pontiful Romei s-ar speria de critici şi de neînţelegeri!», va explica într-o cateheză (Aula de audienţe, 10 martie 1993).

Iar când trebuie să strige, strigă! O va face în Nicaragua, în Polonia, în Sicilia şi chiar în Piaţa Sfântul Petru, întorcându-se împotriva O.N.U. şi a politicii sale antinataliste. Iar apoi eventual îşi cere iertare: «Aşa trebuie să fiu. Chiar dacă Papa are o fire mai degrabă moale, nu severă, trebuie să fie rigid când e vorba de principii» (6 martie 1994).

Încheiem această panoramă a sfidărilor Papei Ioan Paul al II-lea împotriva puterilor pământene cu două reflecţii autobiografice. Prima o improvizează în timpul unei întâlniri cu tinerii la Roma, la jumătatea anilor 90, şi e aproape un bilanţ al ofensivei sale în lume împotriva oricărui zid care ar vrea s-o despartă: «Spune cântecul polonez: trebuie să mergi în lumea largă. Era un vis. Cum să ajungi la această lume dacă totul e închis, dacă sunt comuniştii, dacă e cortina de fier? În schimb Domnul Dumnezeu, cu Maica sa, ne-a adus aici la Roma şi apoi din Roma în lumea largă» (Aula de audienţe, 7 aprilie 1995).

A doua datează din primele luni de pontificat şi ne arată un Papă Ioan Paul al II-lea care încă nu ştie dacă şi cât va călători şi poate că se teme să nu fi trecut dintr-o închisoare în alta: «Mărturisesc că mi-ar plăcea să călătoresc, să merg peste tot. Şi în schimb sunt obligat, spre deosebire de felul cum procedam mai demult, să stau într-un loc definitiv cum e Roma, pentru a îndeplini, ca urmaş al lui Petru, lunga şi dificila misiune evanghelică» (Bibliografie 6, p. 27). Dar el va găsi repede o soluţie şi va face din acel loc «definitiv» care e Roma doar baza pontificatului său itinerant.

Sunt frumoase aceste mărturii ale Papei călător: în misionarea lumilor, dincolo de orice cortină şi prizonierat geopolitic, el găseşte şi împlinirea dorinţei sale de a merge în lumea largă.

5 Comments

  1. Acest om a fost EXTRAORDINAR; intr-adevar a fost un „OM MARE”, un om al lui Dumnezeu. L-am admirat foarte mult si cred ca va ramane in memoria noastra si in istoria Bisercii Catolice. Fiecare dintre noi avem ceva de invatat de la el!!

  2. Din orice atitudine şi acţiune se simte dreagostea lui faţă de oamnei. NESIMULATĂ. Faptul că spun asta la timpul prezent nu este o eroare gramaticală.

  3. Acest Papa m-a invatat sa ma rog, sa intru in comuniune profunda cu Dumnezeu. Orice imagine a sa, indeosebi cele care il prezinta in rugaciune, la celebrarea Sf. Liturghii,
    la recitarea Sf. Rozariu, imi da fiori de bucurie, de exaltare fata de Divinitate, fata de tot ce e sacru in lume; a fost un extraordinar urmas al Sf. Petru la carma Bisericii lui Christos. Multumesc Bunului Dumnezeu ca am avut posibilitatea de a participa, de a fi prezent la Roma cu ocazia acestui eveniment al beatificarii sale.

  4. Multumesc Doamne, ca Papa Ioan Paul al II-lea, care pentru sufletul meu e un sfant, a fost si-n tara noastra impreuna cu o armata de ingeri si in drumul lui a presarat diamante care sunt minunile pe care le-a facut; la Liturghia din parcul Izvor si o mama singura cu 2 copii iar apoi in 2005…

  5. Nu vom sti niciodata cat de mult ii datoram acestui om, indiferent de confesiunea si chiar religia careia ii apartinem. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *