Cum înţelegem păcatul astăzi

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 aprilie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Richard M. Gula, SS
Traducere: Renata Oana
Sursa: AmericanCatholic.org

De la modelul legalist la modelul relational

De la modelul legalist
la modelul relaţional

„Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit. Au trecut şase săptămâni de la ultima mea Spovadă. Mi-am pierdut răbdarea de trei ori; am minţit de două ori; am lipsit o dată de la Sfânta Liturghie; am avut gânduri necurate de două ori şi l-am bârfit pe vecinul meu de patru ori”. Vă sună cunoscut? Mărturisirea de mai sus reflectă modul de înţelegere a vieţii morale şi a păcatului care a predominat secole de-a rândul în Biserica Romano-Catolică. În a doua jumătate a acestui secol s-au produs însă schimbări ale modului în care percepem moralitatea şi păcatul. Aceste schimbări se datorează parţial unor moduri noi de a înţelege ce înseamnă a fi om. Ele provin şi din redescoperirea unor concepte vechi prin care Biblia şi Isus ne învaţă cum ar trebui să relaţionăm cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Păcatul ca şi crimă

Mai demult, catolicii considerau că a-ţi trăi viaţa după principiile morale însemna respectarea legii – legea divină sau poruncile lui Dumnezeu, legile ecleziale (ale Bisericii) sau legile naturale transpuse în învăţătura morală a Bisericii. Cu toţii am utilizat destul de des afirmaţii precum „aşa scrie în Biblie” sau „aşa spune Biserica”, ca motivaţie pentru a respecta legile moralei. Păcatul era considerat un fel de crimă, o încălcare a legii. Era ca şi cum ai depăşi limita de viteză pe autostradă. Legea făcea ca o acţiune să fie păcătoasă, greşită. Acolo unde nu exista o lege clară (nicio limită de viteză), nu putea fi vorba despre păcat (circulaţi cât de repede doriţi).

Teologia catolică a conştientizat de atunci faptul că modelul legalist de înţelegere a vieţii morale şi a păcatului are neajunsuri. În primul rând, ni se cere să îl urmăm îndeaproape pe Isus, să trăim conform viziunii şi valorilor Evangheliei, ceea ce ne duce mult mai departe decât ceea ce este indicat în lege. Dar nimeni nu încearcă să scape de legi. Ştim cu toţii că legile vor fi mereu necesare pentru a ne ajuta să ducem o viaţă bună împreună, în comunitate. Aşa cum pe străzile din oraş ar fi un haos total dacă ar lipsi regulile de circulaţie, la fel viaţa noastră în comunitate ar fi un haos moral fără legi precum cele care ne cer să spunem adevărul, să respectăm proprietatea şi să protejăm viaţa.

Legile nu pot acoperi însă toate deciziile pe care trebuie să le luăm. Modelul legalist al vieţii morale transformă prea uşor viaţa trăită după principiile morale în repetarea aceloraşi obiceiuri vechi, chiar dacă noi – şi lumea în care trăim – ne-am schimbat. Modelul legalist are tendinţa de a se concentra prea mult asupra acţiunilor noastre, dacă sunt sau nu păcătoase. Am lipsit de la Sfânta Liturghie? Am copiat la examen sau am fentat plata taxelor? Mi-am ascultat părinţii? Legile în sine nu se adresează realităţilor importante ale inimii noastre, cum ar fi atitudinile noastre (Suntem buni sau răutăcioşi?), intenţiile noastre (Ne dăm silinţa să fim de folos altora sau suntem egoişti?) şi modurile în care percepem lucrurile (Privim totul cu ochii credinţei? Suntem optimişti sau pesimişti?). Isus ne reaminteşte că ceea ce vine din inima omului îl face pe om păcătos. Acţiunile păcătoase sunt precum vârful unui iceberg care iese la suprafaţă dintr-o inimă capricioasă (vezi Isaia 29,13; Marcu 7,21; Matei 23,25-26; Luca 6,45).

De asemenea, modelul legalist aşează în centrul vieţii morale individul. Păcatul mă afectează pe mine şi mântuirea mea. Conform acestui model, principiul moral după care trebuie să mă ghidez este mântuirea sufletului meu prin ascultare. Totuşi, acest model lasă pe dinafară dimensiunile relaţionale foarte importante ale păcatului şi pocăinţei. Aşa cum ne învaţă Sf. Pavel, nimeni nu trăieşte pentru el (Romani 14,7). Ca Trup al lui Cristos, suferim împreună şi ne bucurăm împreună (1Corinteni 12,26-27). Datorită faptului că trăim împreună în aceeaşi lume, facem parte dintr-o reţea de relaţii care ne face pe fiecare dintre noi responsabili faţă de ceilalţi şi faţă de întreaga creaţie. Ştim cu toţii că încălcăm echilibrul ecologic al naturii atunci când lăsăm să se răspândească în aer şi în apă substanţe toxice sau când aruncăm din maşină ambalajul de la hamburger. Încălcăm ecologia morală atunci când semănăm discordie, neînţelegeri, frică, neîncredere şi înstrăinare în reţeaua de relaţii interumane.

Noua faţă a păcatului

Reînnoirea biblică şi unele schimbări filozofice din cadrul Bisericii şi al societăţii au dat vieţii morale o altă înfăţişare. De exemplu, reînnoirea biblică ne-a oferit legământul, inima şi convertirea – nu legea – drept concepte morale de bază. Responsabilitatea a înlocuit obligaţia ca şi caracteristică de bază a vieţii morale. Schimbările filozofice au subliniat demnitatea persoanelor şi valoarea vieţii trăite împreună, în societate. Toate aceste schimbări teologice şi filozofice susţin un model relaţional al vieţii morale. Modelul relaţional subliniază responsabilitatea fiecăruia de a proteja legăturile de pace şi dreptate care susţin relaţiile interumane.

Cum ar suna o mărturisire actuală care reflectă modelul relaţional al vieţii morale? „Binecuvântează-mă părinte, căci am păcătuit. Au trecut şase săptămâni de la ultima mea Spovadă. Sunt soţ, tată a trei copii adolescenţi şi am o funcţie de conducere într-o companie mare de calculatoare. În ultima lună am lăsat iubirea să se răcească în familie şi la locul de muncă. Acasă am fost neatent cu soţia mea şi cu copiii mei, deoarece am permis ca noile proiecte de la serviciu să-mi acapareze majoritatea timpului şi atenţiei. Am stat mai mult la serviciu şi mi-am petrecut mai puţin timp cu familia. La serviciu, din egoism nu le-am dat colegilor mei de serviciu nişte date de care aveau nevoie pentru un proiect nou. Vroiam să obţin eu gloria. De asemenea, nu am susţinut-o pe o colegă care a fost hărţuită sexual şi nu i-am înfruntat pe cei care o hărţuiau. Părinte, cred că o penitenţă bună pentru mine ar fi să ies cu familia mea la iarbă verde săptămâna aceasta şi să fac un efort special să-i laud pe colegii mei mai tineri pentru că au făcut treabă bună”.

Acest penitent simte modul în care atitudinea lui afectează calitatea vieţii şi a dragostei din relaţiile sale de bază. El ştie şi ce anume trebuie să facă pentru a arăta că se căieşte. Mărturisirea lui reflectă accentul pus de teologia contemporană pe responsabilitatea faţă de ceilalţi, comparativ cu accentul tradiţional exagerat pus pe ceea ce este permis sau interzis de lege. Mărturisirea lui nu se concentrează doar asupra comiterii acţiunilor păcătoase, ci arată că păcatul este şi o omisiune, eşecul în a face ceea ce trebuia făcut. Departe de termina cu păcatul, teologia contemporană admite că acesta este foarte prezent şi ne atinge mult mai profund decât ne dăm seama. Lăcomia, violenţa, corupţia, sărăcia, foametea, exploatarea sexualităţii şi oprimarea sunt mult prea răspândite ca să le ignorăm.

Păcatul este un termen de bază în vocabularul nostru creştin contemporan, la fel cum era şi în trecut. Semnificaţia lui de bază este: a pierde legătura cu Dumnezeu din cauză că nu iubim. În păcat, pur şi simplu nu ne interesează nimeni altcineva decât de noi. Păcatul este în primul rând problema unei inimi egoiste – refuzul de a ne păsa de ceilalţi – înainte de a se manifesta în acţiunile noastre. Deoarece a-l iubi pe Dumnezeu se leagă strâns de a-l iubi pe aproapele, păcatul se va exprima întotdeauna în şi prin relaţiile noastre.

Catehismul Bisericii Catolice afirmă că, aşa cum cea mai mică acţiune pe care o facem din iubire aduce beneficii pentru toţi, la fel şi fiecare păcat cauzează un rău. În acest sens, Catehismul citează Scriptura: „Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Romani 14,7); „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1Corinteni 12,26-27); „Dragostea nu caută ale sale” (1Corinteni 13,5). Ne spune Catehismul: „Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire este spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii, vii sau morţi, ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. Orice păcat vatămă această comuniune” (CBC, nr. 953).

Una dintre cele mai evidente schimbări în abordarea contemporană a păcatului este sublinierea modului în care păcatul afectează calitatea vieţii şi a dragostei în relaţiile noastre. Păcatul este orice acţiune sau omisiune care împiedică, încalcă sau destramă relaţiile bune care susţin bunăstarea oamenilor. De exemplu, dacă răspândesc o bârfă sau nu încerc să corectez un zvon fals despre un coleg, nu numai că relaţia mea cu acel coleg eşuează, dar prejudiciez şi calitatea vieţii la locul de muncă.

Exemplul meu preferat pentru modul în care această viziune relaţională asupra păcatului şi a vieţii morale influenţează comportamentul altcuiva vine de la nepoata mea de cinci ani, Julia. Ea a ascultat discuţia mea cu sora ei de opt ani despre ce a învăţat la pregătirea pentru prima Spovadă. Lecţia despre păcat era plină de povestioare despre relaţiile dintre oameni şi despre diferenţa dintre deciziile luate din iubire sau nu. A doua zi, când Julia s-a întors de la grădiniţă, am întrebat-o cum a fost. Ea mi-a răspuns: „Am avut o zi bună”. Când am întrebat-o de ce a fost bună, mi-a răspuns: „Am avut ocazia să iau o decizie din iubire. Kenny a uitat să îşi aducă astăzi gustarea, aşa că i-am dat unul dintre covrigii mei”. Julia a învăţat destul de repede că a trăi corect din punct de vedere moral începe cu a fi atenţi la cei din jur: a acorda atenţie nevoilor celorlalţi şi a acţiona astfel încât să sporim starea de bine a celuilalt. În contrast, păcatul îi pune pe oameni unii împotriva celorlalţi. Interesele egoiste distrug legăturile de pace şi dreptate care ar trebui să ne susţină.

Păcatul originar nu a dispărut

Într-o epocă în care răul la scară largă ţine prima pagină a ziarelor (războaie, genocid etnic, bombardamente, terorism) teologii încearcă să readucă în atenţie doctrina păcatului originar. Această doctrină ne spune că în lume există mai mult rău decât cel pe care ni-l facem unii altora. Gândiţi-vă la copiii născuţi astăzi în Ruanda sau Bosnia. Ei sunt afectaţi şi infectaţi cu răul care îi înconjoară încă înainte să poată lua singuri decizii.

Păcatul originar este înfăţişarea păcatului pe care o putem recunoaşte ca starea de rău în care ne naştem cu toţii. Condiţia de fiinţă umană ne face să simţim că libertatea noastră ar fi legată în lanţuri, încă de la început. Simţim efectele acestui rău în înclinaţia spre egoism care ne înstrăinează de sinele nostru profund, de ceilalţi şi de Dumnezeu. Din cauza păcatului originar, lupta şi tragedia vor face parte întotdeauna din viaţa noastră.

În timp ce puterea păcatului originar ne trage înspre egoism şi răceală faţă de ceilalţi, puterea harului ne împinge înspre a trăi pentru ceilalţi şi dependenţi unii de alţii. Filmul Lista lui Schindler ne prezintă modul în care Oskar Schindler a dat mărturie despre puterea harului salvând mii de evrei din lagărele de concentrare. La fel au procedat şi eroinele şi eroii anonimi care au ajutat victimele bombardamentului clădirii federale din Oklahoma City, în anul 1995. La fel se întâmplă şi în cazul celor care îi primesc în casele lor pe refugiaţii de război şi pe săraci.

Pentru a ne ridica deasupra puterii răului, trebuie să ne deschidem faţă de prezenţa iubirii răscumpărătoare. Această iubire ajunge la noi prin alţi oameni care dau dovadă de corectitudine, adevăr şi pace. Dacă păcatul originar poate face ca trăirea unei vieţi morale şi responsabile să fie o sarcină dificilă, prezenţa iubirii răscumpărătoare o face posibilă. Aceasta este semnificaţia convingerii Sf. Pavel că acolo unde se înmulţeşte păcatul, prisoseşte harul (Romani 5,20).

Păcatul social – o viaţă proprie

Păcatul social există de când există şi civilizaţia, dar este un concept relativ nou pentru catolici. Am avut tendinţa de a ne concentra exclusiv asupra păcatului personal (actual): a minţi, a înşela, a lipsi de la Sfânta Liturghie. Nu am acordat destulă atenţie structurilor şi obiceiurilor sociale care menţin anumite practici păcătoase. Şi totuşi, ne schimbăm. În „Scrisoarea către femei” a Papei Ioan Paul al II-lea putem găsi un exemplu clar de trezire a conştiinţei sociale. El a recunoscut public exploatarea sexualităţii ca păcat social, iar apoi a continuat prin a-şi cere iertare femeilor pentru modul în care Biserica a acceptat denigrarea femeilor, reprezentarea lor greşită, reducerea lor la servitute şi marginalizarea lor socială.

Păcatul social descrie structurile create de om atunci când acestea lezează demnitatea umană supunându-i pe oameni la opresiuni, exploatare sau marginalizare. Printre acestea se numără sistemele educaţionale, politicile pentru locuinţe, structurile de impozitare, politicile de emigrare, sistemele de sănătate, sistemele de angajare, economia de piaţă. Odată stabilite, aceste structuri şi obiceiuri sociale par a dezvolta o viaţă proprie. De exemplu, rasismul ca păcat social a existat şi se perpetuează încă, la multă vreme după abolirea sclaviei. Încă mai există obstacole în calea accesului corespunzător la educaţie, locuinţe, locuri de muncă, uneori chiar şi la vot.

Învăţăm să trăim într-o lume cu astfel de structuri. Presupunem că obiceiurile sociale la care le dau naştere sunt bune, tradiţionale. Din această cauză păcatul social este atât de greu de recunoscut şi de schimbat. Şi totuşi, răul din structurile sociale păcătoase abundă în toate formele de discriminare, rasism şi exploatare sexuală; în exploatarea muncitorilor emigranţi; în analfabetismul şi lipsa locuinţelor pentru cei săraci; în lipsa serviciilor medicale de bază pentru toţi; în manipularea consumatorilor prin practicile de fabricaţie, reclame, politicile de preţuri şi ambalarea bunurilor; şi în multe alte practici pe care continuăm să le susţinem mai mult din ignoranţă decât din josnicie. De ce predomină păcatul social? În mare parte pentru că nu reuşim să recunoaştem relele sociale şi să le corectăm. Învăţăturile morale ale profeţilor (vezi Isaia 58,6-8) şi ale lui Isus (vezi Predica de pe Munte, Matei 5-7) ne spun că Dumnezeu nu doreşte credinţă şi evlavie fără un angajament activ în scopul dreptăţii.

Atunci când începem să conştientizăm relele structurale, nu trebuie să rămânem paralizaţi de vinovăţia auto-condamnării, ci trebuie să ne convertim. La un prim nivel, convertirea de la păcatul social implică schimbarea propriului stil de viaţă într-un mod care va ajuta la reforma societăţii. Nu putem face totul pentru a pune capăt structurilor care susţin exploatarea sexuală, de exemplu, dar în schimb putem face anumite lucruri, cum ar fi să limităm folosirea limbajului „la modă” şi lipsit de sensibilitate. Putem influenţa atitudinile celorlalţi prin modul în care vorbim cu şi despre ceilalţi. Iar la un alt nivel, convertirea de la păcatul social implică examinarea reglementărilor şi practicilor existente, reformarea acelora care ofensează demnitatea umană.

Păcatul actual – îl cunoaştem cu toţii

O altă înfăţişare a păcatului este păcatul personal. Modul nostru tradiţional de a distinge cât de grave sunt păcatele personale este clasificarea în păcate de moarte şi veniale. Catolicii au fost învăţaţi în mod tradiţional că un păcat este de moarte dacă îndeplineşte trei condiţii: 1) materie gravă, 2) ştiinţă deplină, 3) consimţământ deplin al voinţei. Aceste criterii rămân în continuare valabile. Ele includ condiţii care au legătură cu acţiunea (1) şi cu persoana (2&3) pentru a putea vorbi despre păcatul de moarte în adevăratul său sens. Modelul relaţional al vieţii morale ne ajută să înţelegem păcatul actual mai ales ca lezarea de către o persoană a unei relaţii, nu doar ca nerespectare a legii.

Păcatul de moarte. Păcatul de moarte este o încălcare gravă a relaţiei de iubire cu Dumnezeu, aproapele, lumea şi sinele. Îl putem considera un Nu radical spus lui Dumnezeu şi celorlalţi. Aşa cum actele de eroism şi generozitate extraordinară sunt dovada capacităţii noastre de a-i spune un Da radical lui Dumnezeu, la fel şi actele calculate pătrunse de răutate sunt dovada capacităţii noastre de a-i spune Nu lui Dumnezeu. Dacă cei care aleg ca crimele, şantajul sau lăcomia să fie un mod de viaţă destul de sigur că păcătuiesc de moarte, trebuie totuşi să fim prudenţi în a-i judeca pe alţii. Nimeni nu poate să ştie sigur, doar privind de pe margine, dacă un anume act de răutate este sau nu un păcat de moarte. Trebuie să ştim mai multe lucruri despre cunoştinţele, libertatea şi dispoziţia fundamentală a persoanei respective faţă de Dumnezeu. Trebuie să ne abţinem să îi judecăm pe ceilalţi ca fiind în păcat de moarte, chiar dacă ştim că actele lor sunt pătrunse de răutate. Tocmai din acest motiv Biserica nu a învăţat niciodată că cineva este în fapt în iad. În acelaşi timp, Biserica recunoaşte că noi avem capacitatea de a ne rupe de sursa vieţii care este Dumnezeu, ceea ce este o bună descriere a iadului.

Păcatul venial. În aceste timpuri, oamenii nu acordă prea multă atenţie actelor imorale care sunt mai puţin grave decât păcatul de moarte. Dacă păcatul de moarte schimbă radical relaţia pozitivă cu Dumnezeu, actele lipsite de iubire pot deteriora această relaţie. Tocmai din acest motiv trebuie să luăm în serios păcatele veniale. Păcatele veniale ne pot trage în jos din cauza obiceiurilor rele. Adesea, păcatul venial intră în viaţa noastră atunci când nu ne arătăm grija faţă de cei din jurul nostru. Oamenii pot fi cu uşurinţă subjugaţi de interesele proprii. Poate vorbim prea aspru cu ceilalţi, poate savurăm puţină bârfă sau ne arătăm puterea asupra cuiva, pentru a ne simţi în siguranţă şi stăpâni pe situaţie.

În timp ce aceste acte de aroganţă egoistă nu ne îndepărtează radical de Dumnezeu, ele sunt incompatibile cu angajamentul nostru de a fi pentru viaţă şi pentru iubire. Ele sunt păcate veniale. Noţiunile contemporane despre păcat subliniază chemarea Scripturii la convertire în şi prin reţeaua de relaţii ale vieţii. Cu cât putem să recunoaştem mai clar prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu în aceste relaţii, cu atât mai clar ne putem recunoaşte păcatele veniale şi cu atât putem să le tratăm mai serios. Dacă nu ne recunoaştem păcatele, nu putem creşte în convertirea la cerinţele iubirii.

Dumnezeu este milostiv

Acestea sunt doar câteva dintre schimbările semnificative ale modului în care înţelegem păcatul. Astăzi vorbim altfel despre păcat, deoarece modelul legal al vieţii morale a fost înlocuit cu modelul relaţional. Un lucru care nu s-a schimbat, totuşi, este modul în care înţelegem iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Nu credem că Dumnezeu doreşte ca noi să fim traşi în jos de un sentiment de vinovăţie şi responsabilitate deformat. Credem mai degrabă să suntem chemaţi să participăm mai deplin la puterea creatoare a lui Dumnezeu care ne cheamă la reconciliere, la reconectarea cu sinele nostru, cu ceilalţi, cu lumea şi cu Dumnezeu.

Sacramentul Penitenţei şi Reconcilierii reprezintă oportunitatea şi invitaţia la a vindeca slăbiciunile din vieţile noastre şi la a restabili relaţiile pe care le avem. Trebuie să acordăm mai multă atenţie celebrării acestui dar, mai ales în perioada Postului Mare şi a Adventului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *