O apologie a speranţei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Carl E. Olson
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, octombrie 2006

Despre speranta

Despre speranţă

Iubirea, aşa cum a explicat Sf. Pavel în Scrisoarea întâia către Corinteni, este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologale. Credinţa este virtutea teologală cea mai des dezbătută şi analizată de teologi şi apologeţi. Speranţa, pe de altă parte, are printre mulţi creştini un statut asemănător Duhului Sfânt: vag înţeleasă, uitată în conversaţie şi o enigmă în viaţa de zi cu zi.

Virtuţi teologale şi umane

O virtute este un obicei sau o „dispoziţie fermă [şi constantă] de a face bine” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1803). Virtuţile umane sunt atitudinile care controlează acţiunile şi pasiunile oamenilor în conformitate cu raţiunea şi credinţa. Ele includ virtuţile cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. Ele pregătesc omul pentru comuniunea cu Dumnezeu care, în ultimă instanţă, vine prin darul divin al virtuţilor teologale care, la rândul lor, „îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime” şi „fac apte facultăţile omului să participe la natura divină” (CBC, nr. 1812). Originea şi obiectul virtuţilor teologale sunt una: Dumnezeu Unul-Întreit. Ele conduc omul la Dumnezeu, îi sunt insuflate omului doar de către Dumnezeu şi îi sunt făcute cunoscute prin revelaţia divină.

Catehismul defineşte speranţa ca „virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt” (CBC, nr. 1817). Autorul tomist german Josef Pieper scria în lucrarea sa clasică „Despre Speranţă” (volumul „Credinţă Speranţă Iubire”): „prin virtutea speranţei, mai mult decât în oricare alta, omul înţelege şi afirmă că este o creatură, că a fost creat de Dumnezeu”. Filosofii, continuă el, nu ar descrie speranţa drept o virtute, decât dacă sunt şi teologi creştini. Pieper vrea să spună că speranţa – dorinţa de împlinire dincolo de ce se găseşte în timp şi istorie, spre deosebire de speranţa într-o sănătate bună sau o viaţă lungă – nu are niciun sens fără un Dumnezeu iubitor şi personal.

Sf. Toma d’Aquino explică în Summa Theologica: „fericirea omului are o valenţă dublă”. Prima fericire aparţine naturii umane şi poate fi obţinută prin eforturile naturale ale omului. Cealaltă, scrie Aquino, „este o fericire care depăşeşte natura omului şi pe care omul poate să o obţină doar prin puterea lui Dumnezeu, printr-un fel de participare a Divinităţii, o fericire despre care stă scris că prin Cristos suntem făcuţi ‘părtaşi ai naturii divine’ (cf. 2Petru 1,4)” (ST I-II.62.1). Pentru că această fericire supranaturală este mai presus de ceea ce omul este în mod natural capabil, el se bazează pe Dumnezeu pentru a-i da capacitatea de a o atinge.

Omul şi conceptul de „status viatoris”

Omul este un pelerin. În lucrarea lui Pieper despre speranţă, el spune că omul se află într-un „status viatoris” – în „condiţia sau starea de a fi pe drum” – inspirându-se din Scrisoarea Sf. Pavel către Filipeni: „Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit [îndreptarea]” (Filipeni 3,13). A fi pe drum înseamnă „a face progrese spre atingerea fericirii veşnice”, sau spre împlinirea în viziunea beatifică.

A înţelege natura speranţei înseamnă a accepta că trăim, ca şi creştini, într-o stare de tensiune şi dorinţă, dar că instinctul nostru natural este să fugim de tensiune şi să ne împlinim dorinţele cu speranţe false şi distracţii periculoase. Suntem făcuţi pentru comuniunea cu Dumnezeu, dar suntem pelerini în partea aceasta de cer. Suntem făcuţi să ne aflăm odihna în rai, dar ne trudim pe pământ; suntem spirit şi materie. Suntem păcătoşi salvaţi prin harul lui Dumnezeu. În fiecare zi, în mai mare sau mai mică măsură, această tensiune ne afectează viaţa.

Aceasta este „tensiunea escatologică” la care s-a referit Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica sa „Ecclesia de Eucharistia”. Este dorinţa de a ne odihni în Dumnezeu; este tensiunea „aprinsă de Euharistie”, pentru că „Euharistia este cu adevărat o străfulgerare a raiului apărând pe pământ” (EE, nr. 19). Aceia care se împărtăşesc cu Preasfânta Euharistie şi care participă la viaţa lui Cristos înviat au gustat din ospăţul de nuntă al Mielului, dar încă sunt pe drumul către Noul Ierusalim. Regretatul Sfânt Părinte a legat în mod deschis Euharistia de virtutea teologală a speranţei: „O consecinţă semnificativă a tensiunii escatologice inerente Euharistiei este şi faptul că ne îndeamnă la o călătorie de-a lungul istoriei şi plantează sămânţa unei speranţe vii în angajamentul nostru zilnic pentru lucrarea aflată înaintea noastră. Cu siguranţă, viziunea creştină duce la aşteptarea unui ‘nou cer’ şi a unui ‘pământ nou’ (Apocalipsa 21,1), dar aceasta mai degrabă sporeşte decât slăbeşte simţul responsabilităţii în lumea de astăzi” (EE, nr. 20).

Biblia este, în multe feluri, povestea omului pe drumul către locuinţa lui finală. În Vechiul Testament există o speranţă crescândă pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru legământul veşnic ce va fi instaurat odată cu venirea lui Mesia. Deşi această speranţă din Vechiul Testament este mereu înrădăcinată în supunerea faţă de Dumnezeu şi făgăduinţele Sale, se concentrează şi pe prosperitatea materială, eliberarea de opresiunea politică şi dăruirea de numeroşi descendenţi.

Pământul Făgăduinţei

Treptat, în Scriptură, apare realizarea – sau revelarea – faptului că există o viaţă de apoi, dincolo de tărâmul pământesc. Există speranţă în refacerea împărăţiei lui David, în Mesia cel făgăduit şi în învierea morţilor. „Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului Său”, spune Catehismul. „Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg, trup şi suflet” (CBC, nr. 992). Cu circa un secol înainte de naşterea lui Isus, în Cartea Înţelepciunii se găseau speculaţii despre viaţa de apoi şi făgăduinţa de speranţă pentru omul drept persecutaţi de evreii apostaţi. Nu se făceau referiri la natura specifică a raiului. Era suficient că există.

Detaliile au venit odată cu Întruparea. Isus a vorbit adesea despre venirea împărăţiei lui Dumnezeu, locul unde toţi cei ce participau la viaţa Sa vor deveni fii adoptivi ai Tatălui. Fericirile sunt pline de motive specifice pentru a spera, arătând dincolo de limitele pământeşti la un nou Pământ al Făgăduinţei (CBC, nr. 1820). Sf. Paul a scris despre speranţa gloriei instaurate în, de şi prin Isus Cristos: „Aşadar, justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obţinut, în credinţă, [posibilitatea] de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu. Dar nu numai [atât], ci ne lăudăm în încercări, ştiind că încercarea aduce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranţă, iar speranţa nu înşeală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5,1-5).

Speranţa nu are un rol central numai în viaţa creştină; este şi o caracteristică distinctivă a viziunii creştine asupra vieţii, morţii şi istoriei. Speranţa creştină este, de fapt, un scandal şi o ofensă adusă scepticului, agnosticului şi ateului. Este un afront pentru acele forme ale creştinismului care există numai ca sisteme de moralitate fără nicio bază în sursa reală a speranţei creştine – moartea şi învierea lui Isus Cristos, care învinge cel mai mare duşman al omului: moartea.

Speranţa şi cultura morţii

Rev. Louis Bouyer scria în „Dicţionarul Teologic”: „chiar şi astăzi, una din cele mai urgente probleme cu care se conruntă gândirea creştină este aceea de a accentua mai mult definiţia speranţei supranaturale în contextul diferitelor speranţe nutrite în lumea modernă”. Speranţa creştină, a explicat el, nu poate fi confundată cu încercarea naturală, deşi sortită eşecului, de a atinge perfecţiunea umană. Acest lucru este important mai ales în faţa relelor comise în numele „progresului” social, politic şi tehnologic.

În ultimele decenii, teoriile despre politică şi societate s-au bazat frecvent pe convingerea că libertatea, demnitatea umană şi dreptatea sunt valori culturale schimbătoare sau idei create de om pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi particulare în anumite momente ale istoriei. Aceasta este esenţa teoriilor la modă care subminează credinţa într-o ordine morală obiectivă, transcendentă. Presupunerile materialiste duc la convingerea că „speranţa” şi „sensul” omului se găsesc în lucruri materiale – de la mişcări politice la un vin bun sau la jocuri video – şi că progresul este inevitabil datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei. Speranţa omului pentru orice este dincolo de el însuşi este deviată pe linii moarte, incluzând avortul, eutanasia şi alte „soluţii” la problemele materiale ale omului.

Într-o cultură a morţii, tensiunea pe care omul o experimentează ca unul care se află „pe drum” trebuie amorţită sau distrusă. Aşa cum arăta Peter Kreeft în „Raiul: cea mai profundă dorinţă a inimii”, întrebările „În ce pot să sper?” şi „Pentru ce pot să sper?” sunt puse ori sporadic, ori sunt clasate în domeniul unei credinţe private. Câteodată li se „răspunde” prin indicarea unor speranţe lumeşti într-o sănătate mai bună, o viaţă mai lungă, mai multă dreptate, mai puţină ură sau un guvern de încredere. Dar omul este disperat să ajungă dincolo de el însuşi, să găsească împlinirea dincolo de această lume. Creştinii trebuie să îşi pună întrebări care să conducă spre adevărata speranţă: De ce exist? Care este sensul vieţii mele? Pentru ce trăiesc? Mai există ceva dincolo de acum şi aici? Speranţa creştină, bazată pe Evanghelie, este aceea care răspunde întrebărilor omului despre destinul său final.

Izvorul speranţei

Problema morţii este semnificativă pentru umanitate mai ales în contextul speranţei. În faţa morţii „se acutizează misterul existenţei umane”, afirmă Conciliul Vatican II (Gaudium et Spes, nr. 18). Cu toate acestea una dintre marile curiozităţi ale existenţei umane din zilele noastre este aceea că omul evită să discute serios despre moarte. Chiar şi înmormântările sunt private de referiri la moarte şi mai degrabă auzim că o persoană iubită „va trăi mereu în amintirea noastră”, ca şi cum această amintire nu va înceta şi ea într-un final. Omului îi este groază de dispariţia sa şi se revoltă împotriva ideii că după moarte nu va mai exista deloc. Omul „se revoltă împotriva morţii pentru că poartă în el o sămânţă de veşnicie care nu poate fi redusă la simpla materie” (GS, nr. 18).

Dacă moartea nu poate fi cucerită, atunci nu există speranţă. Dacă nu există speranţă într-un viitor dincolo de această lume, atunci viaţa nu are nici un sens în această lume. Filosoful Leszek Kolakowski scria atât de categoric în cartea sa „Religia”: „Dacă cursul universului şi al problemelor umane nu are un sens legat de eternitate, atunci nu are nici un sens în sine”. O viziune asupra vieţii care ignoră mortalitatea umană nu poate fi un izvor de speranţă autentică, de aceea Pieper arată că omul trebuie să se întrebe „Ce şi pe baza a ce?” speră. Dacă există însă un sens, trebuie să existe şi veşnicie, şi dacă există veşnicia, atunci există şi speranţă. Dacă există speranţă, există şi un izvor al speranţei: Dumnezeul-Om înviat şi glorificat, care a învins moartea prin moarte. Speranţa pe care ne-o dă El „nu înşeală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5,5).

Disperare şi prezumţie

Creştinii înţeleg uneori greşit natura speranţei. Cele două mari distorsiuni ale speranţei sunt disperarea şi prezumţia. Deşi par atât de diferite, sunt amândouă forme ale lipsei de speranţă şi, de aceea, păcate împotriva speranţei. Ambele sunt întemeiate pe viziuni defectuoase cu privire la om şi la Dumnezeu. Cei care disperă renunţă la speranţa în mântuirea care vine de la Dumnezeu, speranţa „în ajutorul pentru a ajunge la ea [la mântuire] sau în iertarea păcatelor lor” (CBC, nr. 2091). În mod obişnuit, disperarea este asociată depresiei şi, în multe cazuri, culpabilitatea celui care disperă este minimalizată. Există însă o disperare care nu este doar o stare sufletească sau o emoţie, ci o decizie a voinţei. Este, în ultimă instanţă, o respingere a lui Cristos şi a darului mântuirii. Rădăcina disperării este acedia sau lenea spirituală care refuză bucuria oferită de Dumnezeu, ba chiar este sătulă de bunătatea lui Dumnezeu.

Prezumţia este o formă a lipsei de speranţă pentru că omul care face prezumţii a ajuns să creadă că nu se mai află „pe drumul” către o viitoare împlinire – care vine, prin harul Domnului, numai după moarte – ci că a atins deja scopul vieţii veşnice în această viaţă. Catehismul explică cele două forme ale prezumţiei: „Ori omul îşi supraapreciază capacităţile (sperând să se poată mântui fără ajutor de sus), ori se încrede abuziv în atotputernicia şi în îndurarea divină (sperând să obţină iertarea fără convertire şi gloria fără merit)” (CBC, nr. 2092).

Primul tip de prezumţie este o formă de pelagianism, o erezie conform căreia omul are capacitatea de a se mântui singur, înrudită îndeaproape cu pseudo-religii (precum teologia eliberării) care încearcă să creeze împărăţia cerurilor prin mijloace politice. Cealaltă formă de prezumţie se regăseşte în convingerile fundamentaliştilor şi evanghelicilor a căror doctrină a „siguranţei veşnice” promite că odată ce au făcut mărturisirea de credinţă („l-au chemat pe Isus în inimile lor”) sunt mântuiţi. Punct. Această prezumţie arată, după Pieper, neputinţa de a înţelege „caracterul de adevărat pelerinaj al existenţei creştine” şi demonstrează o „lipsă de umilinţă, o negare a stării de creaturi şi o pretenţie nenaturală de a fi asemenea lui Dumnezeu”.

Fundamentaliştii care cred despre catolici că „nu ştiu dacă vor fi salvaţi sau nu” sunt convinşi că, în cuvintele lui James G. McCarthy – fost catolic şi autor al cărţii „Evanghelia după Roma” -, „salvarea biblică este sigură, pentru că nu depinde de om, ci de Dumnezeu”. Un astfel de mod de a gândi nu izbuteşte să facă distincţia între făgăduinţele lui Dumnezeu, care sunt întotdeauna adevărate şi statornice, şi alegerile omului, care nu sunt aşa. Obiectul speranţei – mântuirea – rămâne sigur, dar subiectul speranţei – omul – poate accepta, respinge, dispera şi face prezumţii în orice moment. Nu dispunem de liberul arbitru doar atunci când facem alegerea iniţială a mântuirii dăruite de Dumnezeu; capacitatea de a respinge, nega sau călca în picioare mai târziu această alegere ne însoţeşte mereu.

„Vrednic de crezare este cuvântul: Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu El, vom şi domni împreună cu El. Dacă îl renegăm, şi El ne va renega. Dacă suntem infideli, El rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (2Timotei 2,11-13). Acesta nu este limbajul prezumţiei sau al siguranţei veşnice, ci al liberului arbitru şi al speranţei autentice. Suntem avertizaţi că respingerea lui Dumnezeu va avea ca rezultat respingerea noastră de către Dumnezeu – pentru că El respectă darul liberului arbitru făcut omului. Dumnezeu este fidel. Dar noi putem fi infideli. A gândi altfel este prezumţie.

Până când va dispărea speranţa

„Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”. Fără această speranţă, nu există nicio speranţă. Această latură a vieţii ce va veni este o chemare la speranţă, un umil indicator arătând drumul spre locuinţa noastră finală, unde speranţa şi credinţa nu vor mai exista. Credinţa va fi completă şi speranţa va fi împlinită în rai. Doar iubirea va rămâne.

Posted in Apologetică, Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *