Instituirea Sfintei Liturghii

Teme: Apologetică, Liturgie.
.
Publicat la 24 martie 2011.
Print Friendly

Autor: Catholic.com
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic.com

Ultima cina, prima Liturghie

Ultima cină, prima Liturghie

Mulţi dintre cei care nu sunt catolici [1] nu înţeleg pur şi simplu Sfânta Liturghie. Liderul postului evanghelist de televiziune, Jimmy Swaggart, scrie: „Biserica Catolică afirmă că Sfânta Liturghie este sacrificiul expiatoriu prin care Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte din nou, în prezent, pe cruce” (Swaggart, Catholicism and Christianity). Iar Loraine Boettner, decanul fundamentaliştilor anticatolici, spunea că Sfânta Liturghie nu e decât „un talmeş-balmeş de superstiţii medievale”.

Conciliul Vatican II precizează clar şi succint poziţia catolică: „La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui Său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua Sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei Sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii Sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare” (Sacrosanctum Concilium 47).

Chiar şi un catolic semi-informat poate îndruma corect pe cel interesat către cuvintele lui Isus din ultima noapte petrecută cu discipolii. Întorcându-ne la textul biblic, citim: „Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: ‘Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea'” (Luca 22,19). Iată şi textul grecesc şi în paralel, pasajele similare din Evanghelii (Matei 26,26; Marcu 14,22): Touto estin to soma mou. Cuvintele Sfântului Paul sunt uşor diferite: Touto mou estin to soma (1 Corinteni 11,24). Toţi autorii au tradus cu „Acesta este Trupul Meu”. Verbul estin echivalează în limba română cu „este” şi poate însemna „este cu adevărat” sau „este în mod figurat”. Dar semnificaţia obişnuită a verbului estin este prima dintre acestea (adică „este cu adevărat”) – tot aşa cum în limba română verbul „a fi ” este luat în sens literal (sens propriu).

Fundamentaliştii susţin că atunci când Cristos spune „Acesta este Trupul Meu”, El ar fi vorbit în mod figurat. Dar această interpretare se exclude de la sine prin ceea ce spune Sf. Paul despre Euharistie în 1 Corinteni 11,23-29 şi prin tot ceea ce relatează Sfântul evanghelist Ioan în capitolul 6, când Isus promite Eucharistia. Cuvântul grecesc pentru „trup” în Ioan 6,54 este sarx, care înseamnă carne fizică iar cuvântul pentru „mănâncă” (trogon) se traduce prin „a roade” sau „a mesteca”, ori aceasta nu este cu siguranţă o metaforă.

Nu e vorba de o „prezenţă figurativă”

Semnificaţia literală a cuvintelor Lui Isus nu poate fi evitată decât dacă distorsionăm textul şi respingem cu bună ştiinţă ceea ce s-a înţeles dintotdeauna şi pretutindeni, începând chiar din primele secole ale creştinismului. Scrierile Sfântului Paul şi ale Sfântului Ioan reflectă credinţa în Prezenţa Reală a lui Isus. Nu există nici un motiv pentru a sugera altceva decât ceea ce spun textele şi nici un comentator nu a încercat s-o facă până în Evul Mediu timpuriu. Cristos nu a instituit în Euharistie o Prezenţă Figurativă (metaforică). Unii fundamentalişti susţin că s-a folosit cuvântul „este” fiindcă în aramaică (limba pe care o vorbea Isus) nu exista un cuvânt care să semnifice „reprezintă”, dar argumentul lor nici măcar nu corespunde realităţii, fiindcă, aşa cum arăta Cardinalul Nicholas Wiseman cu un secol în urmă, limba aramaică are vreo trei duzini de cuvinte care au înţelesul de „a reprezenta”.

Poziţia catolică

Învăţătura Bisericii arată că Sfânta Liturghie este re-prezentarea (adică „prezentarea din nou”) a sacrificiului de pe Calvar, lucru care în mod invariabil este greşit înţeles de anticatolici. Biserica Catolica nu învaţă că Sfânta Liturghie este răstignirea din nou a lui Cristos, iar El nu suferă şi nu moare iarăşi în timpul Sfintei Liturghii. Şi totuşi, ceea ce se petrece aici este mult mai mult decât o slujbă de comemorare sau amintire. John A. O’Brien scria următoarele în The Faith of Millions: „Numai modul în care este oferit sacrificiul diferă: pe cruce, Cristos şi-a vărsat cu adevărat sângele şi a fost ucis; în Sfânta Liturghie nu se varsă sânge şi nu există moarte fizică; dar consacrarea separată a pâinii şi a vinului simbolizează separarea Trupului şi Sângelui lui Cristos şi astfel simbolizează moartea Sa pe cruce. Sfânta Liturghie este reînnoirea şi perpetuarea jertfei de pe cruce în sensul că aici Isus este din nou oferit lui Dumnezeu… şi astfel se comemorează jertfa de pe cruce, reeditând-o simbolic şi mistic şi dăruind roadele morţii lui Cristos pe cruce sufletelor oamenilor. Întreaga eficacitate a Sfintei Liturghii rezultă astfel din sacrificiul de pe Calvar”. (306)

„Odată pentru totdeauna”

Biserica Catolică afirmă în mod expres că Isus nu moare din nou – moartea Sa a fost odată pentru totdeauna. Cu totul altceva ar fi dacă Biserica ar afirma că El moare iarăşi şi iarăşi, dar Biserica în mod categoric nu afirmă acest lucru. Prin mijlocirea Sa în cer şi prin Sfânta Liturghie, Isus continuă să se ofere pe El Însuşi ca jertfă vie Tatălui Său şi înfăptuieşte aceasta prin ceea ce Biserica numeşte clar „jertfa nesângeroasă” – jertfa care nu implică o nouă răstignire.

Limbajul aparenţelor

Dar Loraine Boettner ridică o nouă obiecţie. În capitolul 8 din lucrarea sa Roman Catholicism, când argumentează că ospăţul Euharistic instituit de Cristos era pur simbolic, el prezintă un citat în mod intenţionat şi inteligent trunchiat. Iată ce scrie: „Chiar şi Paul scrie că pâinea rămâne pâine: ‘Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic (….) De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir” (1 Corinteni 11,27-28).” Fragmentul din versetul 27 care a fost omis este însă crucial. Iată ce anume a omis autorul: „Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului„. De ce a omis Boettner aceasta? Fiindcă a fi vinovat faţă de trupul şi sângele cuiva înseamnă a comite o crimă împotriva trupului şi sângelui acelei persoane, nu împotriva unor lucruri care doar simbolizează trupul şi sângele persoanei în cauză. Cuvintele care au fost intenţionat omise arătau tocmai că era vorba de pâinea şi vinul care devin însuşi Cristos.

Profanarea Euharistiei era atât de gravă, încât se făcea cu riscul vieţii. În următoarele două versete (29-30), Sf. Paul continuă: „Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi bea propria condamnare. De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” Fragmentul pe care l-a omis Boettner arată că atunci când Sf. Paul foloseşte cuvântul „pâine”, el face apel la limbajul aparenţelor, adică la ceea ce se numeşte „limbajul fenomenologic”. Acesta este o modalitate de exprimare în care un lucru este descris în raport cu forma în care apare şi nu după natura sa fundamentală. Când spunem, de exemplu, „soarele răsare,” folosim un astfel de limbaj fenomenologic. Din punctul nostru de vedere, pare că soarele este cel care răsare, deşi ştim foarte bine că de fapt ceea ce vedem se datorează rotaţiei pământului.

Sfânta Scriptură foloseşte în mod curent limbajul fenomenologic – ca de exemplu atunci când îi descrie pe îngerii care apar în formă umană drept „bărbaţi” (Geneză 19,1-11; Luca 24,4-7,23; Fapte 1,10-11). Întrucât Eucharistia apare într-adevăr ca pâine şi vin, catolicii din vremea Sf. Paul se refereau la elementele consacrate folosind limbajul fenomenologic, dar ştiau că aceasta nu este decât o descriere după aparenţe şi că de fapt cel care este cu adevărat prezent acolo e Isus. În Euharistie, noi nu îl comemorăm în mod simbolic pe Isus, ci ne facem părtaşi cu adevărat de Trupul şi Sângele Lui, aşa cum afirmă Sf. Paul: „Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu Trupul lui Cristos? ” (1 Corinteni 10,16).

După rânduiala lui Melchisedec

Vechiul Testament afirmă că Cristos va oferi un sacrificiu adevărat Lui Dumnezeu, folosindu-se de elementele pâinii şi vinului. În Geneză 14,18, Melchisedec, regele Salemului (adică al Ierusalimului) şi preot, oferea sacrificiul sub forma pâinii şi vinului. Psalmul 109/110 spune că Isus va fi „preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec” adică oferind sacrificiul prin pâine şi vin. Aceasta înseamnă că trebuie alt sacrificiu decât acela de pe Calvar, fiindcă pe Calvar sacrificiul nu a fost sub formă de pâine şi vin. Sfânta Liturghie este aceea care împlineşte profeţia.

Mai mult, „după rânduiala lui Melchisedec” înseamnă „în modul lui Melchisedec”. Singurul „mod” atribuit lui Melchisedec era folosirea pâinii şi vinului. Un preot sacrifică ceea ce este oferit – aceasta este sarcina principală a unui preot în toate culturile, întotdeauna şi pretutindeni – astfel încât pâinea şi vinul trebuie să fi fost ceea ce a sacrificat Melchisedec. Fundamentaliştii mai afirmă uneori că Isus a urmat exemplul lui Melchisedec la Cina cea de Taină, dar că este vorba de un ritual care nu mai trebuia continuat. În felul acesta îşi subminează singuri argumentele împotriva Sfintei Liturghii fiindcă afirmând acest lucru, arată că Cina cea de Taină a fost cu adevărat sacrificială. Ei trec apoi cu vederea, cu bună ştiinţă, tocmai ce spune Isus: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (Luca 22,19). Şi în mod cert Isus nu vorbea despre un lucru care să se întâmple o singură dată, atunci.

„Faceţi aceasta în amintirea Mea” se poate traduce şi ca „oferiţi aceasta ca sacrificiul Meu memorial”. Termenul grecesc pentru „amintire” este anamnesis şi ori de câte ori apare în Biblia protestantă (atât în Noul Testament cât şi în Vechiul Testament în limba greacă), apare într-un context sacrificial. De exemplu, în versiunea grecească de la Numeri 10,10 găsim: „În ziua voastră de bucurie, la sărbătorile voastre şi la lunile noi ale voastre, să trâmbiţaţi din trâmbiţe la arderile de tot ale voastre şi la jertfele voastre de împăcare şi prin aceasta veţi fi pomeniţi [anamnesis] înaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Aşadar, Eucharistia este o amintire, o rememorare, un memorial pe care îl oferim lui Dumnezeu ca să invocăm meritele lui Isus pe cruce.

Fundamentaliştii nu cred în vechimea aspectelor sacrificiale ale Sfintei Liturghii, chiar dacă afirmă că Sfânta Liturghie, sub forma unui ospăţ Euharistic pur şi simplu comemorativ îşi are originea în Cina cea de Taină. Mulţi susţin că Sfânta Liturghie nu a avut un caracter de sacrificiu până în Evul Mediu şi pretind că Papa Inocenţiu al III-lea a fost cel care răspândit doctrina. El însă nu a făcut altceva decât să insiste asupra doctrinei care data de la începuturile creştinismului, dar fusese pusă la îndoială în mod public în vremea lui. Papa Inocenţiu a formulat mai precis, dar nu a inventat noţiunea că Sfânta Liturghie este un sacrificiu. Jimmy Swaggart merge şi mai în spate în timp decât alţi fundamentalişti, pretinzând ca „ideea de sacrificiu a început să prindă formă prin secolul al treilea”. Alţii susţin că Ciprian din Cartagina, care a murit în 258, a fost primul care a emis ideea de sacrificiu.

Dar Irineu, care scrie Adversus Haereses în secolul al II-lea îl precede pe Ciprian, care a scris despre natura sacrificială a Sfintei Liturghii, iar Irineu la rândul lui a fost precedat de Clement din Roma care scria, în primul secol, despre „cei din episcopat care, în mod nevinovat şi sfânt ofereau sacrificii” (Scrisoare către Corinteni 44,1). Mai mult, scrierile lui Clement au fost precedate de Didache (un manual liturgic sirian scris aproximativ în 70dC), care afirma: „În ziua Domnului […] adunaţi-vă împreună, frângeţi pâinea şi oferiţi Eucharistia, după ce v-aţi mărturisit greşelile, astfel încât sacrificiul vostru să poată fi pur. Să nu permiteţi ca vreunul dintre cei care au vreo pricină cu vecinul să vi se alăture până ce nu s-a împăcat, altfel sacrificiul vostru e pângărit. Fiindcă aşa a spus Domnul: ‘În orice loc şi în orice timp să îmi aduceţi Mie jertfă curată. Căci eu sunt un Împărat mare, spune Domnul, şi mare este Numele Meu între neamuri” [cf. Maleahi 1:11]” (14,1-3). Mai aproape de atât nu se poate merge, fiindcă atât Clement, cât şi autorul manualului Didache, au scris în vremea Noului Testament. Şi la urma urmei, cel puţin un apostol – Ioan – era încă în viaţă.

O lectură greşită

Fundamentaliştii atacă în special doctrina conform căreia sacrificiul de pe Calvar se continuă într-o anumită formă de-a lungul secolelor prin Sfânta Liturghie. Ei spun că, pe de o parte, Biserica Catolică afirmă că sacrificiul de pe Calvar este „perpetuat”, ceea ce înseamnă că se repetă mereu şi mereu acelaşi act al uciderii sângeroase – ceea ce contravine ideii de „odată pentru totdeauna” – iar pe de altă parte ceea ce catolicii numesc „sacrificiu” nu pare să aibă nici o legătură cu sacrificiile biblice, fiindcă nu arată la fel: la urma urmei nu se văd pete de sânge pe altarele catolice.

„Trebuie, desigur, să ne opunem categoric privitor la pretinsul sacrificiu”, spune Boettner. „De fapt nu îl putem privi altfel decât ca o înşelătorie, ca pe o bătaie de joc, un lucru de neîngăduit în faţa Lui Dumnezeu. Aşa-zisul sacrificiu al Liturghiei nu e categoric identic cu acela de pe Calvar, indiferent ce ar spune preoţii. În Liturghie nu este Cristos adevărat, nici suferinţă adevărată, nici sânge adevărat. Iar un sacrificiu nesângeros e ineficient. Cel care a scris către Evrei spune: ‘fără vărsare de sânge nu există iertare’ (9,22); iar Sf. Ioan scrie: ‘Sângele lui Isus, Fiul Său, ne curăţă de orice păcat’ (1 Ioan 1,7). Din moment ce nu există sânge în Liturghie, aceasta pur şi simplu nu poate fi un sacrificiu pentru păcat” (174).

Boettner citeşte însă greşit capitolul 9 din Scrisoarea către Evrei, care începe cu examinarea Vechii Alianţe. Despre Moise se spune că a luat sângele viţeilor şi al ţapilor pe care l-a folosit ca să purifice tabernacolul (Evrei 9,19-21; a se vedea Ieşirea 24,6-8 pentru originea ritualului). Sub Legea Veche erau necesare sacrificii repetate de sânge pentru iertarea păcatelor. În creştinism, sângele (lui Cristos) este vărsat o singură dată, dar este în mod continuu oferit Tatălui. „Dar cum se poate întâmpla aceasta?”, întreabă fundamentaliştii. Ca să înţeleagă, ar trebui ţină cont că „Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în vecii vecilor” (Evrei 13,8). Ceea ce a făcut Isus în trecut este prezent în faţa Lui Dumnezeu chiar în această clipă şi întotdeauna, iar Dumnezeu face sacrificiul de pe Calvar să fie prezent pentru noi în Sfânta Liturghie. „Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1 Corinteni 11,26).

Isus nu se oferă pe Sine însuşi lui Dumnezeu ca sacrificiu sângeros şi murind la Sfânta Liturghie, ci aşa cum ne oferim noi înşine, ca „jertfă vie” (Romani 12:1). Aşa cum precizează pasajul, oferirea sacrificiilor nu cere moartea sau vărsarea sângelui. Dacă ar fi aşa, nu ne-am putea oferi noi înşine ca jertfe vii Lui Dumnezeu. Isus, vărsându-şi sângele odată pentru totdeauna pe cruce, se oferă acum El însuşi lui Dumnezeu într-un mod continuu, nesângeros, ca jertfă sfântă şi vie pentru noi toţi.

[1] Nota editorului: sau ortodocşi, ar trebui completat; articolul este scris într-un context catolici vs protestanţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *