De ce să credem?

Teme: Apologetică, Teologie.
.
Publicat la 24 februarie 2011.
Print Friendly

Autor: Carl E. Olson
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, decembrie 2007

Avraam, parintele credintei

Avraam, părintele credinţei

„Credinţa este mereu în dezavantaj; este mereu învinsă, dar supravieţuieşte tuturor cuceritorilor,” spunea G. K. Chesterton. Credinţa este cuvântul creştin prin excelenţă. Cardinalul Avery Dulles SJ scria în a sa teologie a credinţei, „Chezăşia lucrurilor sperate”: „Mai mult decât orice altă religie, creştinismul merită să fie numit credinţă”. El atrage atenţia că în Noul Testament, cuvântul grecesc pentru „credinţă” apare de aproape 500 de ori, comparativ cu cuvântul grecesc „milă”, care apare de mai puţin de 100 de ori, sau cuvântul „dragoste”, care apare aproximativ de 250 de ori. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că este mai importantă credinţa decât dragostea, de vreme ce Apostolul Pavel arată cât se poate de clar că dragostea este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologice: „Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (cf. 1Corinteni 13,13).

Nu există însă nicio îndoială că credinţa este esenţială pentru a fi creştin şi pentru a avea o relaţie bună cu Domnul, după cum ne spune succint, dar categoric, autorul Epistolei către Evrei: „Fără credinţă, este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu, pentru că cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi îi răsplăteşte pe cei care-l caută” (cf. Evrei 11,6). Munca uneori extenuantă de a defini şi analiza credinţa a fost descrisă, poate nu fără o doză de umor intenţionat, ca fiind „crucea teologilor”. Ca şi în cazul speranţei şi iubirii, virtutea credinţei poate părea la început uşor de definit, adesea prin „credinţa în Dumnezeu”. Dar dacă săpăm sub această suprafaţă, descoperim o sarcină mult mai complicată, aşa cum sugerează şi unele întrebări de bază: Ce este credinţa? Cum o obţinem? Are origine divină sau umană? Cum ar trebui omul să îşi demonstreze credinţa? Care este relaţia credinţei cu voinţa, intelectul, emoţiile?

Între timp, apologetul trebuie să răspundă acuzaţiilor împotriva credinţei: că este „iraţională” sau că este cauza conflictelor şi violenţei. În ultimii ani, mai multe cărţi bine vândute scrise de ateişti au pus sub semnul întrebării nu numai doctrina creştină – autenticitatea istorică a Bibliei, divinitatea lui Isus, Învierea şi multe altele – dar şi valabilitatea şi raţionalitatea credinţei înseşi. Una dintre aceste cărţi este „Sfârşitul credinţei: religie, teroare şi viitorul raţiunii” de Sam Harris, care în mod repetat – ca într-o mantra – foloseşte cuvinte precum „ignorant” şi „iraţional” în procesul prin care urmăreşte să arate că credinţa religioasă nu este numai depăşită, ci şi de-a dreptul malefică. Fiecare religie, meditează Harris, „predică adevărul unor enunţuri pentru care nu poate fi concepută nicio dovadă. De aici apare saltul din saltul în credinţă al lui Kierkegaard”.

Harris mai spune: „Credinţa religioasă reprezintă în mod hotărât utilizarea greşită a puterii minţii noastre, încât dă naştere unei singularităţi culturale perverse – un orizont dincolo de care orice discurs raţional devine imposibil”. A-i numi pe creştini şi pe alţi credincioşi proşti şi iraţionali este, de cele mai multe ori, argumentul principal al lui Harris; este şi abordarea – brută, dar adesea de efect – adoptată de mulţi dintre cei care privesc credinţa ca pe o jignire adusă omului modern, luminat. Cu această opoziţie fundamentală în minte, să ne oprim asupra a două sarcini de bază: să definim credinţa şi să răspundem câtorva dintre acuzaţiile aduse acesteia.

Am încredere în scaun?

O vorbă de duh spune: „Toată lumea ar trebui să creadă în ceva; eu cred că voi mai bea încă un pahar”. Mai corect spus, fiecare crede în ceva, chiar dacă este vorba de credinţa în capacitatea de a trăi fără credinţă. Desigur, chiar şi scepticul înţelege că viaţa în lumea materială cere anumite credinţe sau convingeri, folosind aceşti termeni într-un sens larg, ne-teologic: convingerea că luminile de la stop vor funcţiona cum trebuie, credinţa că la sfârşitul lunii îmi voi primi salariul, încrederea că cele câteva noţiuni de bază de contabilitate mă vor ţine de partea bună a Fiscului.

Un argument susţine că statul pe scaun este un act de credinţă, deci chiar şi ateiştii au credinţă atunci când iau loc pe scaun în, să spunem, o locuinţă pe care o vizitează pentru prima dată. Dacă din indiferent ce motiv aş avea dubii că scaunul respectiv îmi poate susţine greutatea, i-aş putea testa capacitatea de a suporta o greutate cerându-i gazdei să se aşeze prima, eliberându-mă astfel de orice grijă (şi destul de sigur uimind sau ofensând gazda). Argumentul se opreşte aici când vine vorba de credinţa în ceea ce nu poate fi văzut, atins sau dovedit prin mijloace ştiinţifice. Sugerează totuşi ceva ce mulţi oameni au dificultăţi în a admite: că toţi avem diferite convingeri şi că ne trăim vieţile bazându-ne pe acele convingeri, chiar dacă nu le rostim sau definim niciodată. După cum observă Joseph Ratzinger în lucrarea sa „Introducere în creştinism”, „Fiecare om trebuie să adopte o anumită atitudine faţă de întrebările primordiale, şi niciun om nu poate face aceasta altfel decât întreţinând credinţa.”

Noi, în calitate de creaturi, dispunem de cunoştinţe limitate, finite, astfel încât trebuie să luăm decizii – practice, relaţionale, filozofice – fără luxul dovezilor. Ne folosim bunul simţ, ne bazăm pe propriile experienţe şi, în mod semnificativ, pe experienţa şi mărturia altora. S-ar putea să nu ştiu cu siguranţă dacă scaunul mă va ţine, dar concluzionez că este raţional să cred că o va face, pe baza anumitor observaţii: scaunul pare bine făcut, pare să fie folosit cu regularitate şi se află în casa cuiva care nu este genul de persoană care să le ceară musafirilor să stea pe un scaun ce s-ar putea dezmembra. Am încredere în scaun? Am încredere în gazda mea? Şi, mult mai important, am încredere în percepţia şi evaluarea pe care o fac eu scaunului?

Să luăm în considerare un alt exemplu. Vă aflaţi la serviciu şi primiţi un telefon de la cel mai bun prieten, care vă este şi vecin. Acesta exclamă cu evidentă îngrijorare: „Ţi-a luat foc casa! Vino repede!” Ce reacţie aveţi? Credeţi afirmaţia prietenului – nu pentru că aţi văzut transmisia în direct a incendiului pe canalele de ştiri, ci datorită credinţei cu privire la onestitatea martorului. Îl credeţi pe cuvânt pentru că s-a dovedit demn de crezare în diferite situaţii. Încrederea în mărturie şi în martor este o parte esenţială a înţelegerii teologice a credinţei.

Darul lui Dumnezeu şi răspunsul nostru

Vechiul Testament subliniază credinţa în Dumnezeu şi ascultarea de cuvintele sale, care au fost adesea (deşi nu exclusiv) încredinţate (din nou acest cuvânt!) patriarhilor şi profeţilor: Avraam, Iacob, Moise, Samuel, Ieremia şi alţii. Dar în timp ce găsim mulţi oameni ai credinţei în Vechiul Testament, însuşiri precum loialitatea şi încrederea îi sunt atribuite cel mai clar Domnului: „Să ştii dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, Care păzeşte legământul Său şi mila Sa, până la al miilea neam, către cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui” (Deuteronom 7,9). Binecunoscutele naraţiuni din Vechiul Testament sunt relatări despre credinţă şi fidelitate (şi multă infidelitate), toate ancorate adânc în înţelegerea din perspectiva legământului a revelaţiei lui Dumnezeu înaintea omului. Domnul este cel care iniţiază şi tot El este acela care dă înţelepciune, înţelegere şi credinţă.

Noul Testament acordă mai multă importanţă conţinutului doctrinal al credinţei, concentrându-se pe răspunsul omului la mesajul şi persoana lui Isus Cristos. Din nou, credinţa este un dar ce vine de la Dumnezeu, împreună cu promisiunea vieţii veşnice. „Nimeni nu poate să vină la mine”, spune Isus, „dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi Eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (Ioan 6,44). Pavel afirmă în mod repetat că credinţa este strâns legată de încredere şi ascultare, referindu-se la „ascultarea credinţei” (Romani 1,5), îndemnându-i pe creştinii din Filipi: „lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur” (Filipeni 2,12) şi spunându-le galatenilor că nu circumcizia este importantă, ci „credinţa care lucrează prin iubire” (Galateni 5,6).

Credinţa este descrisă ca o mişcare vitală care aduce omul într-o unire plină de har cu Tatăl, prin Isus, în Sfântul Duh. Conform lui Iacov şi lui Ioan, în timp ce se face distincţie între credinţă şi faptele bune, ea nu este niciodată separată de acestea, pentru că faptele arată realitatea credinţei: „Arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele” (Iacov 2,18) şi „Aceasta este porunca lui: să credem în numele Fiului său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii după cum ne-a poruncit” (1Ioan 3,23). Vechiul şi Noul Testament prezintă amândouă o tapiserie bogată şi complexă a înţelegerilor credinţei, inclusiv elementele despre care Cardinalul Dulles scria în lucrarea sa: „încrederea personală, acceptarea adevărului revelat, fidelitatea şi supunerea”.

În pragul credinţei

Augustin şi Toma d’Aquino au subliniat că obiectul credinţei nu poate fi văzut sau perceput direct, nici dovedit doar de logică. Dacă poţi dovedi ceva, nu ai nevoie să crezi în acel ceva. Şi totuşi, după cum Josef Pieper a explicat în eseul său „Despre credinţă”, credinciosul trebuie „să ştie suficient despre subiectul în chestiune pentru a înţelege ‘despre ce este vorba’. O comunicare cu totul de neînţeles nu înseamnă deloc comunicare. Nu se poate altfel decât să crezi sau să nu crezi un lucru sau autorul acelui lucru. Credinţa poate fi posibilă doar dacă admitem că acea comunicare a fost înţeleasă într-un fel sau altul”.

Dumnezeu s-a revelat omului într-un fel pe care acesta îl poate înţelege (printr-un act pe care teologii îl numesc „condescendenţa divină”), chiar dacă omul nu poate înţelege în totalitate de exemplu Întruparea sau Preasfânta Treime. Raţiunea şi logica pot duce omul la uşa credinţei, dar nu îl pot trece pragul. „Motivul de a crede”, conform Catehismului, „nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Noi credem datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi care revelează şi care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele”. Credinţa se poate baza şi pe mărturia altcuiva, conform Apostolului Pavel: „Aşadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Şi cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?” (Romani 10,14). Toma d’Aquino remarcă succint: „Acum, oricine crede, acceptă cuvintele altcuiva…” (Summa Theologica II:2:11).

Pieper subliniază totuşi că de aici derivă o problemă semnificativă, şi anume că niciun om nu este suficient de sus din punct de vedere spiritual pentru a servi ca „o autoritate absolut validă” pentru un altul. Această problemă este rezolvată doar atunci când Acela care este deasupra tuturor oamenilor comunică cu omul. Această comunicare, desigur, atinge perfecţiunea în Întrupare, când Dumnezeu devine om – adică atunci când Cuvântul, comunicarea perfectă a lui Dumnezeu, devine trup. Şi acesta este, spus simplu, motivul pentru care istoricitatea lui Isus Cristos şi mărturia celor care l-au cunoscut se află în miezul credinţei catolice.

Credinţa este, în ultimă instanţă, un act de voinţă, nu de emoţie sau deducţie. Catehismul Bisericii Catolice, citându-l pe d’Aquino, ne învaţă că „În credinţă, mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: a crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc, la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har” (CBC nr. 155). Această supunere este numită „ascultarea credinţei” (CBC nr. 143). Logica, raţiunea şi recunoaşterea autorităţii se opresc aici; este necesar un act de voinţă, dependent de harul lui Dumnezeu, pentru a realiza credinţa. Totuşi, acest răspuns al voinţei nu este un act impersonal, ca selectarea numerelor la loterie, ci un răspuns intens personal. „Credem pentru că iubim”, scria John Henry Newman într-o predică intitulată „Iubirea, paza credinţei împotriva superstiţiei”. „Mintea luminată divin”, continua Newman, „vede în Cristos însuşi Obiectul pe care doreşte să îl iubească şi venereze, – Obiectul aflat în corelaţie cu propriile sentimente; şi crede sau are încredere în El din iubire”.

Deocamdată atât despre înţelegerea credinţei. Să vedem care dintre criticile frecvente, obişnuite, aduse credinţei necesită un răspuns.

Credinţa este contrară raţiunii. Harris formulează această critică într-un mod provocator: „Şi astfel, în timp ce oamenii religioşi nu sunt nebuni în general, convingerile lor de bază sunt nebuneşti. Nu este surprinzător, de vreme ce mai toate religiile au canonizat câteva produse ale ignoranţei şi dereglării străvechi şi ni le-au transmis ca şi cum ar fi fost adevăruri primordiale”. Cu toate acestea, pretenţia „Nu am nevoie de credinţă!” este, în ultimă instanţă, o declaraţie de credinţă. Dacă raţiunea este criteriul ultim pentru toate lucrurile, poate scepticul să dovedească – folosind raţiunea – că aceasta explică totul despre realitate? Afirmaţia „Voi crede numai ceea ce poate fi dovedit logic” atrage după sine întrebarea: „Cum ştii că te poţi încrede în mintea şi logica ta? Nu îţi pui credinţa în raţiunea ta?”

Astfel, ateismul are nevoie de credinţă, inclusiv credinţa în – alegeţi pe oricare – perfectibilitatea naturii umane, omniscienţa ştiinţei, egalitatea socialismului sau cucerirea constantă a progresului social, tehnic, politic. Dar o observaţie raţională ne arată că „adevărurile” produse de aceste filosofii şi sisteme de gândire sunt incomplete; nu pot furniza un răspuns satisfăcător marilor întrebări despre viaţă, realitate şi existenţă. Credinţa în ştiinţă este un bun exemplu. Biserica Catolică recunoaşte că ştiinţa, studiul realităţilor fizice prin experimente şi observaţii, este o sursă validă de adevăr. Dar aceasta este destul de diferit de a crede că ştiinţa poate şi va furniza răspunsuri la orice întrebare pusă de om. Aceasta este o credinţă – numită în mod obişnuit scientism – care nu poate fi dovedită, ci se bazează pe premisa instabilă a materialismului, care este o credinţă filosofică, nu o chestiune de studiu dovedit ştiinţific.

De exemplu, Harris scrie că „nu există niciun motiv pentru ca abilitatea noastră de a ne întări emoţional şi spiritual să nu poată evolua odată cu tehnologia, politica sau restul culturii. Într-adevăr, trebuie să evolueze, dacă dorim să avem un viitor”. Dacă aceasta nu este o afirmaţie clară a unei credinţe dogmatice, atunci ce este? Spus mai simplu, Biserica crede că raţiunea este limitată şi nu contrară credinţei. Adevărata credinţă nu este iraţională, ci supra-raţională. În cuvintele lui Blaise Pascal, al cărui geniu raţional este dificil de negat (doar dacă cineva nu doreşte să fie iraţional cu privire la aceasta): „Credinţa ne spune cu siguranţă ceea ce simţurile nu ne spun, dar nu contrariul la ceea ce văd ele; este deasupra, nu împotriva lor” („Cugetări”). Aşadar credinţa nu contrazice faptele lumii materiale, ci merge dincolo de ele.

Credinţa este o proptea pentru aceia care nu fac faţă dificultăţilor vieţii. Am lucrat odată pentru o încântătoare doamnă evreică măritată cu un auto-declarat ateu. Ea mi-a spus la un moment dat, cu evidentă frustrare, că soţul îi spunea adesea că credinţa în Dumnezeu este doar o „proptea”. Acesta nu este deloc un argument; este pur şi simplu un mod de a spune „Mai degrabă am încredere în mine, decât în Dumnezeu”. Dar încrederea în sine nu merge mai departe; cu siguranţă nu ne salvează de la moarte, sau măcar de suferinţă, boală, tragedie, durere de inimă, depresie şi dificultăţi. Toată lumea are o „proptea”, adică un mijloc de susţinere la care apelăm în cele mai grele momente. Poate fi vorba de putere, bani, droguri, sex, faimă şi adulaţie, toate acestea fiind, după orice apreciere rezonabilă, limitate şi nesatisfăcătoare când vine vorba de întrebările esenţiale: Care este sensul vieţii? De ce sunt aici? Cine sunt? Harris, la rândul lui, dedică o parte considerabilă din ultimul capitol al cărţii sale argumentaţiei conform căreia misticismul oriental este un mijloc întrutotul raţional şi legitim pentru a trăi o viaţă deplină. La sfârşit, cartea sa spune: „Religia este malefică. Spiritualitatea este bună”. Dar spiritualitatea nu ne dă răspunsuri, religia da.

Credinţa este sursa superstiţiei, bigotismului şi violenţei. Cu toţii am auzit variaţii pe această temă, din partea unui număr crescând de oameni îndoctrinaţi să creadă că nimic bun nu a izvorât din creştinism şi că fiecare pas înainte din istoria umanităţii se datorează diminuării influenţei gândirii, prezenţei şi practicii creştine. Nu contează că cel mai sălbatic şi sângeros secol din istorie a fost dominat de forme de marxism ateist (de exemplu Uniunea Sovietică) şi fascism neo-păgân (de exemplu Germania nazistă), răspunzătoare pentru moartea a zeci de milioane de oameni. Harris insistă că nazismul şi comunismul au fost atât de rele pentru că aveau o natură religioasă: „Să luăm în considerare milioanele de oameni omorâţi de Stalin şi Mao. Deşi aceşti tirani au adus un serviciu făţarnic raţionalităţii, comunismul a fost puţin mai mult decât o religie politică… Chiar dacă credinţele lor nu au depăşit propria lume, au fost iraţionale şi ritualice”. Un lucru destul de adevărat, care susţine în plus faptul că fiecare „ism” – chiar şi ateismul, materialismul şi „pragmatismul” susţinut de Harris – are o natură religioasă. Istoria este promptă în a ne arăta că omul este un animal religios, care are gânduri şi impulsuri religioase.

Chesterton a scris în „Ereticii”: „Fiecare om de pe stradă trebuie să ţină de un sistem metafizic, şi să ţină strâns de el. Există posibilitatea să ţină atât de strâns de el şi pentru atât de mult timp, încât să ajungă să uite cu totul de existenţa acestuia. Această din urmă situaţie este posibilă cu siguranţă; de fapt, este situaţia întregii lumi moderne. Lumea modernă este plină de oameni care ţin atât de puternic la dogme, încât nici nu ştiu că au de-a face cu dogme.” („Remarci finale asupra importanţei ortodoxiei”). Chesterton sugerează în altă parte că dacă doreşti să fii liber de orice contact cu superstiţia, bigotismul şi violenţa, trebuie să te separi de orice contact uman. Alegerea nu este între religie şi non-religie, ci între religia adevărată şi religia falsă.

Credinţa creştină nu este aşadar contrară raţiunii. Nici nu este o proptea fantasmatică făcută din fantezii pioase. Nici nu este credinţa sursa răului. Credinţa este o virtute supranaturală, un dar şi o stare de har. Credinţa se concentrează pe Dumnezeu şi adevăr; este prietena înţelepciunii. „Seculariştii simpli încă mai vorbesc ca şi când Biserica a introdus un fel de schismă între raţiune şi religie”, scrie Chesterton în „Omul veşnic”. „Adevărul este că Biserica a fost prima care a încercat să îmbine raţiunea cu credinţa” („Omul şi Mitologiile”). Provocarea pentru fiecare catolic este să accepte şi să aibă credinţă, în timp ce apologetul catolic trebuie să tindă spre a arăta că o astfel de acceptare nu este numai rezonabilă, ci ne şi aduce într-un contact mântuitor cu singurul motiv pentru a trăi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *