Arta de a trăi: Mânia şi virtutea

Teme: Morală.
.
Publicat la 24 februarie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, iul/aug 2010

Iuti la manie?

Iuţi la mânie?

Unii dintre cei care citesc Evangheliile ar putea să creadă că Isus oferă două mesaje contradictorii despre mânie. Pe de o parte, în predica de pe munte, Isus compară pedeapsa pentru mânie cu judecata cuvenită criminalilor: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată” (Matei 5,21-22). Şi totuşi, în Ierusalim, El însuşi pare mâniat pe farisei, adresându-le o serie de „vai!”-uri, numindu-i chiar copii ai iadului: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi” (Matei 23,15). Cum să reacţionăm în faţa acestor pasaje despre mânie ce par a se contrazice?

Greşeală şi pedeapsă

Ca pasiune, mânia nu este nici bună şi nici rea (vedeţi Catehismul Bisericii Catolice, art. 1767). Poate să fie nobilă dacă este orientată spre menţinerea dreptăţii sau spre corectarea unui viciu (CBC, art. 2302). Ne putem gândi la mânie ca la o dorinţă pasională de a îndrepta lucrurile în faţa unui anume rău. O mânie nobilă nu caută „să fim chit” cu o persoană ce ne-a făcut poate rău, ci caută protejarea propriului bine, a binelui comunităţii, sau chiar a binelui persoanei care ne-a greşit. Aceasta pare să fie tipul de mânie pe care a avut-o Isus în confruntarea Sa cu fariseii din Ierusalim. Este ultima Sa confruntare cu oponenţii de frunte, cei care l-au respins nerecunoscându-l ca Mesia, şi care îi vor provoca în curând moartea. Pentru a le arăta cu claritate cât de cumplită este situaţia lor, Isus – dintr-o mare iubire pentru farisei – îi avertizează cu severitate despre calea mortală pe care se află. Dacă ei persistă în respingerea Fiului lui Dumnezeu, se vor închide faţă de însăşi împărăţia pe care Isus doreşte să le-o ofere, şi mulţi dintre adepţii lor îi vor urma pe acest drum al pierzării. Dacă Isus nu i-ar fi iubit pe farisei, nu i-ar fi avertizat despre pedeapsa veşnică spre care se îndreptau. Mânia lui Isus îşi are deci rădăcina în iubire – în dorinţa de bine pentru ei -, dorind ca această avertizare fără echivoc să îi conducă la pocăinţă.

A fi mânios din motive juste şi în moduri corecte este ceva virtuos. În schimb a evita mereu mânia poate să fie un semn de slăbiciune. Sf. Toma de Aquino sublinia că este un viciu să nu te mânii în contextele în care ar trebui să o faci. El numeşte aceasta „răbdare iraţională”. A nu corecta la un semen comportamentele greşite înseamnă a-l încuraja să persiste în rău, dat fiind că nu percepe consecinţe negative pentru acţiunile sale. La nivel social, lipsa de atitudine poate crea confuzie legat de ce este cu adevărat corect şi ce este greşit, putând să îi conducă pe oamenii buni să facă fapte rele. Să luăm de exemplu problema avortului. Uciderea copiilor nevinovaţi în pântecele mamelor lor este una dintre marile nedreptăţi ale acestor timpuri. Un număr incredibil de copiii nu se mai nasc datorită avortului, în fiecare zi. Trebuie să ne mâniem pe această situaţie! Mânia îndreptăţită trebuie să ne facă să căutăm scoaterea avortului în afara legii, pentru apărarea vieţii umane. Dar atunci când liderii creştini nu condamnă avortul şi politicile guvernamentale care îl susţin, industria avortului este încurajată să continue cu practicile ei grave, şi mai multe mame şi mai mulţi copii vor suferi. Creştinii înşişi pot deveni tot mai apatici faţă de cauza pro-life atunci când văd că liderii lor nu sunt foarte vehemenţi pe această temă.

Disciplinarea copiilor

Răbdarea iraţională se poate regăsi şi în propriul cămin. În timp ce mânia păcătoasă, fără moderaţie, reprezintă o problemă reală în unele familii, lipsa de disciplinare a copiilor poate fi de asemenea problematică. Din moment ce mânia caută să aşeze lucrurile la locul lor în faţa răului, poate fi foarte bună dacă îşi are temelia în iubirea pentru familie şi pentru persoana care a greşit – dacă urmăreşte să menţină dreptatea şi să corecteze viciile celui care a greşit (CBC, art. 2302).

Din acest motiv, părinţii trebuie să îşi corecteze copiii atunci când se comportă nepotrivit. Nici o pedeapsă, desigur, nu trebuie să vină din frustrare, din egoism sau din furie; ea trebuie să fie deci mereu dată cu moderaţie. Mai presus de toate, trebuie să îşi aibă temelia în iubire. Dacă un tată îşi iubeşte cu adevărat copiii, el doreşte ceea ce este cel mai bine pentru ei, pentru că iubirea „înseamnă a vrea binele celuilalt” (CBC, art. 1766). Din moment ce virtuţile şi sfinţenia reprezintă binele pentru copiii noştri, „echipamentul” pe care îl oferim lor pentru o viaţă fericită, părinţii trebuie să îi antreneze în spiritul obiceiurilor bune şi al vieţii virtuoase. Aceasta presupune – fiţi siguri – multă educaţie, încurajare, exemplu şi rugăciune. Dar de asemenea presupune disciplină. Eşecul în corectarea viciilor va avea consecinţe serioase pentru viitorul copilului, pentru că îi vor lipsi aptitudinile umane de bază – adică virtuţile – necesare pentru a trece prin provocările vieţii. Vor fi mai predispuşi să acţioneze după emoţii şi pofte, după plăceri şi temeri, decât după ceea ce este cu adevărat bine.

Curajul de a disciplina

De ce nu reuşesc unii părinţi să îşi disciplineze copiii? Unii au buna intenţie, dar se simt nesiguri cu privire la cum să disciplineze din moment ce nu au avut modele parentale bune în chiar creşterea lor. Unora ar putea să le fie teamă că, dacă îi disciplinează, copiilor nu le va mai place de ei. Sunt şi cei care percep greşit pedeapsa, ca un semn de lipsă de iubire. Desigur, unii părinţi pot să fie pur şi simplu leneşi. La urma urmei, a sta mereu cu ochii pe dezvoltarea morală a copiilor (o sarcină pe care o ai pe viaţă) şi a face aceasta mereu cu iubire este o îndatorire solicitantă. Când unul dintre fraţi strigă că i se face o nedreptate, când un copil foloseşte un ton nepotrivit sau încalcă o regulă de disciplină, este tentant să minimalizezi cele întâmplate sau pur şi simplu să ignori.

Este mai uşor să continui să te uiţi la televizor sau să vorbeşti cu prietenul venit în vizită sau să mai citeşti încă un email decât să laşi totul, să te ridici şi să mergi să tratezi problema. Doar că micile comportamente negative nu trec de la sine. Atunci când nu căutăm să îndreptăm comportamentele greşite ale copiilor noştri – când nu reuşim să ne facem timp pentru a ne disciplina cu calm dar şi cu fermitate copiii în micile probleme ce apar zi de zi – comportamentul turbulent devine tot mai grav. Iar atunci când lucrurile au scăpat de sub control, părinţii care nu au fost atenţi când trebuia sfârşesc prin a răspunde crizei cu frustrare, ca şi cum problema principală ar fi copilul lor, care ar fi trebuit să se corecteze singur, şi nu propria lor neglijenţă la capitolul disciplină.

Mânia păcătoasă

A fi mânios din motive juste este important. Dar trebuie să subliniem clar numeroasele moduri în care mânia poate fi păcătoasă. Conform Sf. Toma de Aquino, mânia este păcătoasă în primul rând când suntem mânioşi din motive nejuste – pe lucruri ce nu sunt nedrepte. Câteva exemple: un elev leneş, care nu învaţă, dar se mânie pe profesorul care îi dă note mici; o rudă mâniată pe tine că nu ai mers la petrecerea ei, când tu de fapt ai fost foarte bolnav; sau un copil mâniat că i s-a cerut să îşi strângă jucăriile. În nici unul din aceste cazuri nu există motiv pentru mânie; mânia lor este păcătoasă, pentru că s-au mâniat din motive greşite.

Un alt mod în care putem cădea în mânia păcătoasă ţine de sentimentele noastre. Când cineva ne răneşte sau ne supără, se poate să fim conduşi de o atitudine răzbunătoare, ce urmăreşte să vadă respectiva persoană suferind. O parte din noi doreşte răul pentru acea persoană. Poate sperăm că ceea ce a greşit se va afla public – dar nu pentru binele ei, ci doar pentru că dorim să o vedem „terminată”. Mânia virtuoasă însă caută binele, chiar şi dacă este vorba de duşmani. Astfel, omul virtuos speră că cei care i-au făcut rău vor regreta la un moment dat ceea ce au făcut şi se vor întoarce la a face bine. Dar atunci când suntem plini de mânie păcătoasă ne pasă prea puţin de sufletul persoanei care ne-a greşit. Dorim pur şi simplu să vedem că „plăteşte”, că primeşte „ceea ce merită”.

În al treilea rând, mânia noastră poate fi păcătoasă dacă este prea pătimaşă. Se poate întâmpla aşa ceva în două direcţii. Fără să spunem vreun cuvânt sau să facem rău cuiva, putem să fim prea severi în interior, în gândurile noastre. Poate fi aşa atunci când, de exemplu, ţinem duşmănie, când dispreţuim pe cineva sau îi dorim răul în sinea noastră. Mânia nestăpânită se poate manifesta şi extern, spre persoana care ne-a supărat, de exemplu atunci când răspundem cu furie în probleme mici, când pedepsim un copil prea server, sau când intenţionat neglijăm regulile de bun simţ faţă de persoana ce ne-a rănit.

Mânia păcătoasă, în oricare dintre formele descrise mai sus, este un viciu capital pentru că dă naştere la multe alte vicii. Conduce la gânduri păcătoase despre o persoană pe care o dispreţuim foarte mult. Conduce la cuvinte păcătoase atunci când vorbim jignitor despre ea, în faţă sau pe la spate, criticând-o sau încercând să îi întoarcem şi pe alţii împotriva ei. În fine, mânia păcătoasă poate să ducă şi la acţiuni grave împotriva persoanei care ne-a făcut rău. Acest tip de mânie pare să îl fi criticat Isus în predica de pe munte – nu mânia virtuoasă ce caută reabilitarea păcătoşilor (mânia pe care a avut-o El însuşi faţă de farisei), ci mânia vicioasă care urmăreşte răul celui care ne displace. Mânia virtuoasă construieşte comunitatea corectând viciile. În schimb mânia păcătoasă o distruge, căutând doar să îi rănească pe cei care ne-au rănit.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *