Altarul în istorie

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 februarie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Enrico Finotti
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Liturgia, culmen et fons, decembrie 2010

Altarul jertfei

Altarul jertfei

Istoria altarului creştin este foarte variată şi manifestă bogăţia insondabilă a misterului credinţei noastre. Fiecare epocă prezintă caracteristici proprii şi se exprimă cu genialitate, în funcţie de diferitele sublinieri şi sensibilităţi teologice ale aceleiaşi dogme a credinţei. Putem cataloga patru faze în dezvoltarea altarului: altarul antic, medieval, baroc şi actual.

Altarul antic cu ciboriu

Ciboriul conferă altarului antic o demnitate specială fără a-i ştirbi structura, ci înconjurând-o cu veneraţie şi cu solemnitate. Prin ciboriu, mica masă a altarului se impune în spaţiul vast şi solemn al bazilicii şi îi este asigurată centralitatea. Coloanele sale fac trimitere la imaginea biblică a „Înţelepciunii care şi-a construit casă şi a stabilit cele şapte coloane ale sale… a pregătit vinul şi a întins masa” (Pildele lui Solomon 9,1-2), şi aspectul lor static afirmă soliditatea misterului Întrupării. Toate acestea se realizează cu adevărat în sfântul ospăţ al Euharistiei. Acoperişul său inspiră şi epicleza vizuală a Duhului Sfânt, care este invocaţie mereu prezentă în jertfa divină, şi cupola sa deschide spre orizontul ceresc şi depăşeşte acel altar pe care cu adevărat, in mysterio, cerul coboară pe pământ.

Altarul medieval cu dorsal

Înălţarea dorsalului care se dezvoltă din epoca gotică până în zilele noastre demonstrează în mod vizual necesitatea de a descrie cu geniul artei dimensiunile misterului care se împlineşte pe altar. Atât evenimentele din viaţa Domnului, cât şi cele ale Preasfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor nu sunt decât aspecte parţiale şi aplicaţii particulare ale unicei Jertfe a lui Cristos, care se împlineşte în mod sacramental în celebrare. Varietatea temelor descrise în picturile altarelor şi în structurile dorsale monumentale care se dezvoltă şi se înalţă de la masa altarului sunt proclamarea vizuală a roadelor minunate şi multiple ale unicei Jertfe a lui Cristos. Misterul euharistic este tradus prin geniul artei în prisma infinită a sfinţilor, care sunt roadele cele mai bune şi semnul glorios al vitalităţii sale intime şi inepuizabile. Ceea ce Occidentul a exprimat cu dorsalul altarului, Orientul exprimă cu iconostasul. În timp ce primul arată poporului minunăţiile harului depăşindu-l pe preot în actul de împlinire a jertfei dumnezeieşti, iconostasul oriental comunică poporului strălucirea misterelor şi a sfinţilor acoperindu-l pe preotul care celebrează dumnezeiasca Liturghie. Orientul şi Occidentul sunt aşadar în acord în privinţa necesităţii de a educa la mister cu frumuseţea artei, care în mod ornamental se naşte din altar, îl înconjoară şi îl depăşeşte oferind multele capodopere seculare ale altarelor noastre.

Altarul baroc cu tabernacol

Cu Conciliul Tridentin, tabernacolul este permanent întronat pe altar, şi în felul acesta se soluţionează bipolaritatea seculară dintre altar şi tabernacol din secolele precedente. Efectiv tabernacolul îşi are locul său propriu pe masa altarului unde se naşte Sacramentul, este oferită Jertfa şi este dăruită Pâinea sfântă. Nu există nici un loc mai potrivit pentru tabernacol decât altarul însuşi, care rămâne astfel mereu viu şi „aprins” şi în afara celebrării. Nimic nu poate conferi demnitate şi identitate mai mare altarului decât Preasfântul Sacrament. Într-adevăr, în timp ce altarul rămâne mereu un simbol sacru, Sacramentul este prezenţa vie şi personală a Celui care este realmente şi permanent „altar, victimă şi preot”. La nivel de principiu, aşadar, legătura dintre altar şi tabernacol este indisolubilă şi orice separare este mereu precară şi sursă de posibil dezechilibru.

Altarul actual îndreptat spre popor

Intenţia pastorală a recentei reforme liturgice a oferit posibilitatea – nu obligativitatea – celebrării cu faţa spre popor. Ea permite desigur multe oportunităţi, mai ales pastorale, şi permite evidenţierea aspectelor care îmbogăţesc modul de a celebra Jertfa divină. Totuşi este necesar să nu se absolutizeze această concesie şi să nu se tolereze un nou fixism asupra unei forme încă recente în curs de evaluare. Deschiderea mentală faţă de secolele istoriei liturgice, unită cu o inevitabilă investigaţie teologică, trebuie să facă disponibilă Biserica la soluţii variate şi la perspective de sinteze noi.

Până la Conciliul Vatican II, diferitele tipologii ale altarelor, expresii ale diferitelor epoci istorice, ale diferitelor viziuni teologice, ale diferitelor prestaţii liturgice şi ale gusturilor şi tehnicilor artistice succesive au trăit împreună în pace. Preoţilor şi credincioşilor nu le era greu să recunoască în formele diferite ale altarelor şi în stilurile diferite unicul altar creştin care, de la origine, păşeşte prin timp asumând geniul secolelor. Se celebra cu spontaneitate şi fără a percepe vreo dificultate pe altarul antic, pe cel renascentist, pe cel baroc şi pe cel construit recent. După Conciliul Vatican II se pare că acea continuitate paşnică şi normală s-a întrerupt. Toate altarele precedente au fost dintr-o dată părăsite ca nepotrivite. Desigur, ele sunt în continuare admirate, dar declarate inutilizabile. Există aşadar o ruptură între înainte şi după, fapt care nu a avut loc în trecut, ci formele noi ale altarelor nu le anulau pe cele precedente şi convieţuiau cu ele în pace.

Iată aşadar că în bisericile noastre istorice, de la cele mai mici la marile bazilici, altarul mare dintotdeauna domină suveran, dar rămâne mut şi despuiat de orice însemn al său. Observă din înălţimea maiestăţii sale o structură slabă, foarte adesea mobilă, de dimensiuni reduse care primeşte de acum de mulţi ani onorurile liturgice şi oferă masa sa pentru celebrarea marii Jertfe. Ce s-a întâmplat? Ce este cu această părăsire nelimitată a tuturor altarelor istorice? Vor fi părăsite pentru totdeauna? Ele primesc vizita cu ghid a turiştilor, sunt fotografiate, admirate, descrise în ghiduri corespunzătoare şi trezesc atâta uimire, atât prin arhitectura lor monumentală cât şi prin preţiozitatea materialelor lor şi prin genialitatea sculpturilor şi picturilor lor, dar privirea lor pare tristă. Ele nu mai sunt altarul mare şi nu mai pot pretinde onorurile liturgice. Arta lor splendidă le asigură cel puţin în vederea subzistenţei lor. Dar nu toate au avut această soartă: unele dintre ele au fost mutilate sau chiar înlăturate complet. Cei mai buni prieteni ai lor par să fie tocmai în afara bisericii. Aceia care sunt în biserică le privesc destul de urât şi dacă ar putea… Însă cei care în vreun fel le observă de departe şi le vizitează aproape ca oaspeţi le preţuiesc şi s-au organizat tot mai mult pentru a evita dispariţia lor.

De ce s-a întâmplat acest fenomen? Desigur au influenţat două cauze, care chiar dacă erau bune la început, au degenerat în aplicaţii extreme: posibilitatea de a celebra cu faţa spre popor şi intenţia pastorală de a fi cât mai aproape de adunare. Şi iată că ducând la extrem aceste indicaţii, s-a decis în mod univoc să se celebreze în mod absolut, mereu şi în orice biserică cu faţa la popor. În afară de aceasta, s-a intenţionat apropierea de popor ca o apropiere fizică în toate privinţele, adică vizibilitatea optică, ce necesită distanţă şi este mai eficace în privinţa participării, a fost considerată anticonciliară şi orice maiestate a trebuit să fie complet înlăturată din forma altarului. El trebuia să asume forma riguroasă şi exclusivă a unei mese obişnuite. Privirea spre popor şi apropierea fizică de el înţeleasă în mod plebiscitar nu a putut decât să înlăture orice alt altar precedent şi să îl facă inutilizabil.

Cu aceste criterii, altarul cu dorsal a fost considerat complet nepotrivit, dar şi străvechiul altar cu ciboriu a putut să fie lăsat în umbră pentru că este prea departe de oameni. Însă a fixa în mod absolut şi de nedepăşit cele două criterii expuse mai sus şi a le declara în mod gratuit pronunţări conciliare nu corespunde cu realitatea. Conciliul nici nu a impus celebrarea cu faţa spre popor, nici nu a declarat invaliditatea altarelor istorice, nici nu a poruncit o apropiere fizică de adunarea credincioşilor obţinută cu orice preţ. Este vorba aşadar de a ieşi din prejudecata atât de răspândită în perioada de după Conciliu şi de a regândi o reconciliere oportună.

Cred că nu este posibil să izolăm în inutilitate şi în abandonare marile altare istorice, ci însăşi liturgia ar beneficia dacă, respectând cum se cuvine şi inteligent geniul şi tipologia diferitelor biserici, s-ar celebra în mod diversificat. Atunci nu va mai fi ruptură ci continuitate şi, mai ales, se va putea ieşi din acea situaţie provizorie de altare fragile şi nepotrivite, care de multe decenii ocupă zonele din prezbiter. Cred că mesajul Papei Benedict al XVI-lea celebrând pe altarul din Capela Sixtină este pe această linie şi doreşte să trezească o mentalitate mai echilibrată, mai realistă şi mai puţin fixistă în această privinţă.

(Traducere apărută iniţial pe InfoSapientia.ro.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *