PS Florentin despre Papa Ioan Paul al II-lea

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Biroul de presă al Eparhiei de Cluj-Gherla
Sursa: BRU.ro

PS Florentin Crihalmeanu

PS Florentin Crihălmeanu

Episcopul Florentin Crihălmeanu, al Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla, a fost la momentul consacrării sale episcopale cel mai tânăr Episcop din lume. Iar consacrarea sa a fost chiar din mâinile Papei Ioan Paul al II-lea, în Bazilica San Pietro, la 6 ianuarie 1997. Acum cel care l-a consacrat este în pragul beatificării. Biroul de presă al Episcopiei clujene a realizat următorul interviu cu Preasfinţia Sa.

– Cum aţi primit vestea beatificării Papei Ioan Paul al II-lea?

– Vestea beatificării Papei Ioan Paul al II-lea în Duminica Divinei Îndurări, 1 mai 2011, este o „bună-vestire” pentru mine şi consider că pentru toţi românii de bună credinţă, indiferent de confesiune. A fost un moment de bucurie, de emoţie, pentru că a avea această mare onoare de a fi văzut, discutat, întâlnit o persoană care va fi ridicată la cinstea altarelor ca şi fericit pentru mine este un eveniment unic. Consider că declararea sa ca Fericit al Bisericii este pe deplin meritată. Toate momentele de întâlnire cu Papa Ioan Paul al II-lea au fost momente deosebite, de aceea bucuria, emoţia sunt cele care caracterizează această „bună-vestire” din luna mai, o lună dedicată Preasfintei Fecioare Maria la care el însuşi a ţinut foarte mult.

– Ce înseamnă personalitatea viitorului Fericit al Bisericii pentru Biserica Greco-Catolică?

– În conjunctura generală europeană din jurul anilor 1990, căderea zidului comunist s-a datorat în mare măsură rugăciunilor şi activităţii susţinute a Pontifului Roman, pe atunci Papa Ioan Paul al II-lea. În acel şir de evenimente, adeseori el îşi îndrepta cu iubire paternă „ochii sufletului” spre Biserica noastră. Trebuie menţionat faptul că primele generaţii de Episcopi greco-catolici români au primit Bulele Pontificale cu sigiliul şi semnătura Pontifului Ioan Paul al II-lea. El este cel care a refăcut structura ierarhică a Bisericii Greco-Catolice după perioada de persecuţie: decembrie 1948 – decembrie 1989. Putem spune că de personalitatea Papei Ioan Paul al II-lea se leagă renaşterea Bisericii noastre. Dacă Pontiful Roman Paul al VI-lea a făcut, în anul 1969, prima numire de Cardinal, a Preasfinţitului Iuliu Hossu, Episcopul de Cluj-Gherla (numit Cardinal in pectore din motive lesne de înţeles în timpul regimului comunist), cea de-a doua numire de Cardinal din cadrul naţiunii noastre a fost făcută de către Papa Ioan Paul al II-lea, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice de atunci, Eminenţa Sa Alexandru Todea, fiind ridicat la demnitatea de Cardinal în Consistoriul din iunie 1991 – un eveniment cu totul inedit pentru o Biserică atât de mică numeric comparativ cu marile comunităţi catolice din lume.

Doresc să subliniez şi memorabila vizită în România a Episcopului Romei, întâia vizită a unui urmaş al Sfântului Apostol Petru pe plaiurile mioritice, din luna mai a anului 1999, limitată din motivele cunoscute doar la oraşul Bucureşti, dar care a trezit acea voce memorabilă a poporului drept-credincios care a rămas în sufletul Pontifului Ioan Paul al II-lea şi, cu siguranţă, şi al poporului român: strigătul „Unitate, Unitate!”

Ne amintim de asemenea cu bucurie şi invitaţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o întregului Cor Episcopal, în Anul Jubiliar 2000, când, pentru întâia oară, întregul Episcopat al Bisericii Române Unite a celebrat Sfânta Liturghie în rit bizantin, în limba română, în Bazilica San Pietro. Atunci, Mitropolitul Bisericii noastre, Înalt Preasfinţitul Lucian Mureşan, urca pe treapta cea mai înaltă a Altarului Confesiunii, în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea, la acel Altar al Confesiunii unde numai Sanctitatea Sa, în mod obişnuit, celebrează Sfintele Liturghii. La ceremoniile jubiliare din acelaşi an, reprezentaţi ai Bisericii noastre au fost rânduiţi să ia cuvântul public, în diferite ocazii, pentru a face cunoscută Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, şi trecutul ei încununat de laurii martiriului.

În acelaşi an a fost emis un document pontifical deosebit de important şi foarte puţin cunoscut: Suveranul Pontif a adresat o Scrisoare Apostolică Bisericii Greco-Catolice din România, cu ocazia împlinirii tricentenarului de la data Unirii cu Biserica Romei – este primul document de acest fel din istoria Bisericii Greco-Catolice. În această scrisoare, Pontiful Roman defineşte cu multă luciditate, în 6 puncte, identitatea Bisericii noastre. Trebuie spus şi faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a răsplătit cu titluri onorifice clerici şi laici greco-catolici români care au acţionat cu eroism în momentele de persecuţie a credinţei din timpul regimului trecut.

Sunt doar câteva repere din ceea ce a însemnat atenţia pe care a acordat-o Pontiful Roman Ioan Paul al II-lea Bisericii Greco-Catolice din ţara noastră, pe care atât de frumos a numit-o în discursul său la Bucureşti „Grădina Maicii Domnului”.

– Vă rugăm să ne descrieţi câteva dintre aspectele semnificative ale activităţii viitorului Fericit Ioan Paul al II-lea ca Suveran Pontif al Bisericii, ca apostol al lui Hristos în lume.

– Ar fi desigur, foarte multe de spus despre apostolatul său de peste 26 de ani de pontificat în Scaunul Sf. Apostol Petru, despre multiplele sale călătorii misionare, despre noua evanghelizare pe care a făcut-o nu numai la nivel teoretic, ci şi la nivel practic, vizitând diferitele colţuri ale lumii, oprindu-se asupra celor nedreptăţiţi, marginalizaţi, asupriţi, persecutaţi, luând apărarea celor care erau lipsiţi sub o formă sau alta de drepturile lor – apostolatul pentru viaţă, apostolatul familiei, apostolatul pentru demnitatea femeii. A acordat o mare importanţă tineretului şi ecumenismului, a susţinut apostolatul prin artă, prin ştiinţă şi tehnică, a fost primul Pontif care a transmis un document pontifical prin internet şi, în ultima parte a vieţii, s-a ocupat în mod particular de apostolatul suferinţei şi ne-a predat tuturor o lecţie nouă, un nou tip de apostolat: apostolatul morţii, deoarece Papa Ioan Paul al II-lea, încă în anul 1980, în testamentul său, cu un spirit profetic demn de un sfânt al Bisericii, a scris: „Încă o dată doresc să mă încredinţez total harului Domnului. El Însuşi va decide când şi cum trebuie să îmi închei viaţa pământească şi slujirea pastorală. În viaţă şi în moarte, Totus Tuus prin Maria Neprihănita. Acceptând această moarte, încă de pe acum, sper ca Hristos să îmi dea harul pentru trecerea finală, adică pentru Paştele meu. Sper, de asemenea, ca El să o facă utilă şi pentru această cauză mai importantă pe care caut să o slujesc: mântuirea oamenilor, apărarea familiei umane şi, în ea, a tuturor naţiunilor şi a tuturor popoarelor, şi utilă pentru persoanele pe care mi le-a încredinţat în mod special, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu Însuşi”.

„Sper ca Hristos să facă moartea mea utilă” – ce înseamnă aceste cuvinte? Ce înseamnă această „utilitate” a morţii? Aceasta am înţeles-o în momentul în care am participat la funeraliile Pontifului Ioan Paul al II-lea la Roma, prin acel adevărat „apostolat al morţii” care a convertit şi, probabil, va mai converti încă multe suflete la credinţă. Mulţimea reunită în Piaţa San Pietro nu era o imagine care să inspire descurajare, ci, dimpotrivă, era imaginea unei Biserici vii, tânără, plină de viaţă, unită în jurul stâncii pe care Hristos a dorit să zidească Biserica Sa. O Biserică Universală care oferă o lecţie tuturor acelora cărora le este ruşine să afirme rădăcinile creştine ale Europei. Iată cum, de fapt, şi moartea sa a fost un moment de apostolat, prin toţi aceia care au venit acolo pentru a participa la acest ultim moment pământesc, o celebrare liturgică cu participare internaţională, ecumenică, politică, socială, în care oameni de diferite ranguri, reprezentanţi ai unor naţiuni sau mari organizaţii, înalţi reprezentanţi ai confesiunilor creştine şi ai religiilor lumii, se aflau alături de pelerini, de copii, de tineri, de familii, de vârstnici, de bolnavi, reuniţi în rugăciune în jurul trupului său neînsufleţit. Acesta a fost, după părerea mea, „apostolatul morţii”, ultima lecţie pe care Pontiful Roman a dorit să ne-o predea nouă, tuturor.

Iată, deci, câteva elemente din această impresionantă perioadă de timp în care Bunul Dumnezeu a rânduit să ne putem întâlni în acest pelerinaj vremelnic al vieţii pământeşti.

– Faptul că aţi primit darul episcopatului prin mâinile Papei Ioan Paul al II-lea are o semnificaţie specială pentru Sfinţia Voastră?

– Este o mare bucurie, dar, desigur, şi o mare responsabilitate, aceea de a fi putut primi darul episcopatului prin mâinile acestui mare om al credinţei. Desigur, conform învăţăturii Bisericii, harul nu depinde de persoana prin care a fost primit, dar în situaţia în care impunerea mâinilor o face un Fericit al Bisericii, atunci acest gest obligă mai mult, impune o exigenţă mai mare. Este o mare bucurie deoarece, cu siguranţă, Fericitul Ioan Paul al II-lea va ţine sub ocrotirea sa şi în rugăciunile sale pe toţi aceia pe care i-a hirotonit. Mă bucură mult gândul că de la 1 mai, deşi recunosc că am făcut-o poate şi puţin anticipat, vom putea conta şi mai mult pe rugăciunile adresate Fericitului Ioan Paul al II-lea.

– Care este, în opinia Preasfinţiei Voastre, modelul pe care îl oferă generaţiilor de astăzi şi celor viitoare Fericitul Ioan Paul al II-lea?

– O asemenea personalitate merită să fie pusă la loc de cinste în biserici, deoarece arată că sfinţenia este posibilă: sfinţenia nu este doar apanajul unor persoane care sunt în vârful munţilor, sau ascunse în mănăstiri, sfinţenia este posibilă în casele noastre, în familiile noastre şi aceasta consider că a realizat Papa Ioan Paul al II-lea: ne-a arătat prin simplitatea şi autenticitatea trăirii creştine faptul că a fi sfânt nu este un lucru imposibil. A coborât „temperatura” sfinţeniei la nivelul nostru, al muritorilor de rând, şi ne-a arătat că a trăi o viaţă onestă, regulată, de rugăciune, a trăi momente dificile cu Dumnezeu, a accepta chiar şi insuccesul, suferinţa, sunt parte din viaţa de sfinţenie. Aşa cum doctrina Pontifului Ioan Paul al II-lea este reluată şi continuată, în mod asemănător, prin exemplul Fericitului Ioan Paul al II-lea va fi oferit tinerelor generaţii modelul unei vieţi – în simplitate, în sfinţenie, în autenticitate – a unui om care a încercat să fie ceea ce de fapt predica, ceea ce Dumnezeu cerea de la el. Cred că putem afirma despre Fericitul Ioan Paul al II-lea ceea ce, la timpul său, contemporanii spuneau despre Parohul de Ars, Sf. Ioan Maria Vianney, şi anume: „L-am văzut pe Dumnezeu într-un om”. Nu ne rămâne decât să ne închinăm cu smerenie şi să îi mulţumim Bunului Dumnezeu, care a binecuvântat Biserica Sa cu un asemenea Arhipăstor, mulţumindu-i pentru modelul de smerenie şi simplitate, de echilibru, de linişte interioară, de demnitate, de tărie în încercări şi suferinţe, şi rugându-L să ne dăruiască harul de a ne învrednici să putem urma în viaţa noastră acest model. Să îi fie memoria binecuvântată şi odihna în strălucirea cerească înveşmântată, iar noi să ne putem bucura de rugăciunile sale, în virtutea comuniunii cu Biserica Sfinţilor, cu Biserica Triumfătoare.

Posted in Interviu, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *