Cardinalul Tomko despre Papa Ioan Paul al II-lea

Teme: Interviu, Personalităţi.
.
Publicat la 24 ianuarie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Nicola Gori
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 19 ianuarie 2011

Cardinalul Jozef Tomko

Cardinalul Jozef Tomko

A petrecut zile intense de muncă împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, nopţi nedormite pentru a ajunge în ţările cele mai îndepărtate, însoţindu-l în numeroasele călătorii. A împărtăşit aceeaşi pasiune pentru munte şi dorinţa fierbinte pentru libertatea popoarelor, a participat la grija sa misionară, ca şi colaborator apropiat mai întâi în Sinodul Episcopilor, apoi ca prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Este vorba de Cardinalul Jozef Tomko, martor preţios şi limpede al pontificatului lui Karol Wojtyla, care reparcurge într-un interviu pentru L’Osservatore Romano principalele etape ale prieteniei sale cu Pontiful polonez.

– În ce an a avut loc prima dumneavoastră întâlnire cu Karol Wojtyla?

– L-am întâlnit pe tânărul Arhiepiscop de Cracovia în octombrie 1969. Pe atunci eram conducătorul departamentului doctrinal al reînnoitei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei. Pe la sfârşitul Conciliului Vatican II dicasterul a fost restructurat prin comisii care trebuiau instituite în sânul Conferinţelor Episcopale. Pentru a explica şi a discuta finalităţile comisiilor, Congregaţia – sub conducerea noului prefect, Cardinalul Franjo Seper – i-a reunit în 3 şi 4 noiembrie 1969 la Roma pe reprezentanţii Conferinţelor Episcopale din Europa, din Americi şi din Africa. Fiecare episcopat era reprezentat de un Episcop şi un teolog. Pentru Polonia a venit la Roma Cardinalul Wojtyla, era însoţit de pr. Rozycki.

– Ce vă amintiţi în mod deosebit din acea întâlnire?

– Cardinalul Wojtyla ne-a invitat la cină, pentru onomastica lui, la 4 noiembrie 1969, pe Cardinalul Seper şi pe mine, în sala de mese a bisericii San Stanislao alle Botteghe Oscure. Încă îmi amintesc de atmosfera fraternă pe care el a ştiut să o creeze între numeroşii oaspeţi, implicându-l în cântece şi pe Cardinalul Seper. Familiaritatea simplă, senină era însoţită în Cardinalul Wojtyla de un profund simţ al umilinţei personale şi al unităţii episcopale, aşa cum aveam să descopăr mai târziu într-o vizită a lui la Colegiul Pontifical Slovac „Sfinţii Ciril şi Metodiu”, pe via Cassia. El îl însoţea pe Cardinalul Wyszynski, rămânând mereu în umbra marelui primat. Cei doi Cardinali au înţeles importanţa Institutului pentru Biserica din Slovacia în perioada persecuţiei, în timpul căreia Arhiepiscopul de Cracovia îi hirotonea în secret pe seminariştii care nu puteau să devină preoţi în patria noastră.

– Şi după alegerea sa în Scaunul lui Petru, la 16 octombrie 1978?

– Tânărul Pontif a început imediat să îi viziteze pe colaboratorii săi din fiecare dicaster al Curiei Romane. Pe atunci eram subsecretar la Congregaţia pentru Episcopi, unde era prefect Cardinalul Sebastiano Baggio. Papa a început vizita lui la dicasterul nostru cu un colocviu în biroul prefectului, apoi a trecut la secretar, Arhiepiscopul Civardi, şi după aceea a venit în biroul meu. Ţineam deschisă pe masă o carte despre Munţii Tatra, cu fotografii foarte frumoase ale munţilor noştri comuni făcute din ambele părţi, cea poloneză şi cea slovacă. Papa Ioan Paul al II-lea a început să răsfoiască acea carte, comentând în limba lui cu vivacitate fiecare imagine cu Babia Gora, Rysy, Gerlach, în timp ce eu răspundeam în dialectul meu slovac oriental, care este foarte asemănător cu poloneza. Cardinalul Baggio şi ceilalţi care asistau la scenă se minunau, întrebându-se ce au să îşi povestească aceşti doi slavi! Însă au intuit că ne unea nu doar iubirea faţă de munţii comuni.

– Apoi Papa Ioan Paul al II-lea v-a conferit hirotonirea episcopală în anul 1979.

– În luna iulie din acel an m-a chemat să îl înlocuiesc ca secretar general al Sinodului Episcopilor pe Mons. Wladyslaw Rubin, creat Cardinal, şi m-a numit Arhiepiscop. Însuşi Papa a dorit să îşi impună mâinile asupra mea. Şi tot el a rezolvat dificultăţile mele în a invita un mare număr de persoane la ceremonie. Într-adevăr, guvernul cehoslovac a permis numai la patru credincioşi să părăsească ţara pentru a participa la consacrare.

– Ce vă amintiţi de la ceremonie?

– Papa a decis să mă hirotonească în Capela Sixtină, la 15 septembrie 1979, sărbătoarea Sedembolestna Panna Maria, Preasfânta Fecioară a celor Şapte Dureri, patroana Slovaciei. A ţinut omilia sa în slovacă şi a dispus ca Radio Vatican să transmită întreaga celebrare solemnă în ţările din Europa centrală, în timp ce televiziunea austriacă, vizibilă în Slovacia, a efectuat înregistrările şi a transmis celebrarea. Capela Sixtină era aglomerată: peste două sute de slovaci – care părăsiseră ţara cu pretextul unei călătorii turistice – au sosit în ultimul moment, fără a avea permisiunea regimului, şi au urmărit ceremonia pe ecranul de la uşa Capelei. Nu voi uita niciodată acea impunere a mâinilor, cu care Pontiful părea să mi-l imprime pe Duhul Sfânt în suflet. După consacrare, Papa Ioan Paul al II-lea i-a salutat pe credincioşi în Sala Ducală, trecând prin mijlocul lor şi manifestând dorinţa de a merge în Munţii Tatra de la noi. Pentru Slovacia şi pentru Biserica tăcerii a fost o eficace infuzie de speranţă pe care el, maestru în a citi semnele timpurilor şi în a folosi gesturile profetice, a ştiut să o reverse chiar şi în cele mai întunecate momente de persecuţie.

– Care a fost experienţa dumneavoastră în slujba Sinodului Episcopilor?

– În timpul celor cinci ani intenşi în slujba Sinodului Episcopilor, am avut harul să experimentez înţelepciunea Papei Ioan Paul al II-lea în conducerea Bisericii universale. Găsisem multă lumină chiar în studiul lung „O Synodzie Biskupov”, pe care Cardinalul Wojtyla îl publicase în „Tygodnik powszechny” la 5 martie 1972. În orice caz, misiunea noastră era foarte dificilă: de fapt era vorba de a pune în mişcare o nouă instituţie, puţin experimentată de Episcopi şi puţin cunoscută de Curie.

– Care erau indicaţiile Papei Wojtyla în această privinţă?

– Personal am fost foarte avantajat de sprijinul nemijlocit al Papei, care urmărea personal activitatea sinodală în pregătirea sa, în desfăşurarea adunărilor şi în munca succesivă pentru a le duce la roade. Graţie lui, Sinodul Episcopilor a intrat în consideraţia episcopatului mondial şi în stima Curiei Romane.

– Care a fost primul Sinod de care v-aţi ocupat personal?

– A fost cel particular al Episcopilor din Olanda, celebrat în ianuarie 1980. Situaţia dureroasă a acelei Biserici, odinioară foarte înfloritoare, ruperea comuniunii dintre Episcopi, polarizarea credincioşilor, închiderea seminariilor şi a noviciatelor, declinul credinţei făceau parte din tabloul trist care îl făcea să sufere pe Papa şi chiar pe Episcopii înşişi. Succesorul lui Petru a simţit datoria de a exercita misiunea sa de a păstra unitatea acestei Biserici şi de a-i întări pe fraţi. Au fost şaisprezece zile de discuţii laborioase, în care Episcopii au formulat Concluziile operative pentru a reînnoi viaţa eclezială. Cu aprobarea Papei, ele trebuiau să devină obligatorii.

– La care alte Sinoade aţi lucrat?

– În luna octombrie 1980 s-a celebrat adunarea generală care a avut ca temă familia creştină. Familia, în special în societatea occidentală, era deja în criză. Papa stătea în fiecare zi la masa prezidiului şi asculta toate intervenţiile din aulă. Ca relator l-a ales pe tânărul Arhiepiscop de Munchen şi Freising, Cardinalul Joseph Ratzinger. Cum lucrează Providenţa! Secretarul special era mexicanul Javier Lozano Barragan şi printre experţi erau preotul milanez Dionigi Tettamanzi şi profesorul de la Lateran Carlo Caffarra, astăzi toţi trei Cardinali. Rodul Sinodului a fost Exortaţia apostolică Familiaris consortio, document care păstrează şi astăzi actualitatea sa deplină.

– După trei ani a avut loc Sinodul dedicat reconcilierii şi penitenţei.

– Aceea a fost a doua adunare generală pe care am organizat-o sub conducerea Papei. S-a celebrat în toamna anului 1983. Papa Ioan Paul al II-lea l-a ales ca relator general pe Cardinalul Carlo Maria Martini şi ca secretar special pe Jose Saraiva Martins, rector la Urbaniana, astăzi Cardinal. Pentru Pontif, Sinodul era „o exprimare deosebit de rodnică şi instrumentul colegialităţii”. Astfel încât, înainte de a publica respectiva exortaţie apostolică, mi-a destăinuit dorinţa lui de a manifesta în mod explicit faptul că acest document nu era numai al lui personal, ci era mai ales rod al Sinodului. Am studiat modul în care să exprime această dimensiune colegială, şi l-am găsit în adăugarea – aprobată de Papa – a expresiei „post-sinodală” la titlul Exortaţiei apostolice Reconciliatio et paenitentia, publicată în anul 1984. Atunci a fost folosit pentru prima dată adjectivul „post-sinodală” pentru a defini acel tip de document.

Un semn ulterior al simţului său colegial şi sinodal profund a fost insistenţa cu care îmi recomanda să controlez dacă în Exortaţiile apostolice au fost într-adevăr luate în considerare toate Propositiones ale Părinţilor sinodali. Un alt subiect în privinţa căruia dorea mereu să fie la zi erau rugăciunile programate înainte şi în timpul fiecărei adunări. Tocmai lansasem pregătirile pentru alte două adunări sinodale – cea la aniversarea a 20 de ani ai Conciliului Vatican II şi cea despre laici – când la sfârşitul lunii aprilie 1985, Papa Ioan Paul al II-lea m-a chemat în mod neaşteptat la un alt tip de slujire pentru Biserica universală.

– Ca prefect la Propaganda Fide, aţi avut posibilitatea să lucraţi în strânsă legătură cu Papa Ioan Paul al II-lea în domeniul misionar. Ce aspect din acea perioadă vi-l amintiţi mai puternic?

– Numirea ca prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor mi-a fost comunicată la nouă seara, în ziua de marţi, 23 aprilie 1985, şi apoi anunţată chiar de Pontif – împreună cu lista noilor Cardinali care aveau să fie creaţi în următorul Consistoriu din 25 mai – în timpul audienţei generale de miercurea următoare din Piaţa San Pietro. În noaptea aceea nu am dormit. Domeniul de acţiune era imens: pe de o parte, animarea misionară în Biserica universală; pe de altă parte, o responsabilitate directă faţă de misiuni, adică faţă de evanghelizarea a două treimi din omenirea care încă nu crede în Isus Cristos, şi faţă de Bisericile tinere. Au fost şaisprezece ani de colaborare fructuoasă cu „primul misionar” al Bisericii.

– Ce aţi învăţat de la el?

– Am învăţat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în Inima Mântuitorului, să uşurez povara responsabilităţii mele, amintindu-mi în faţa Răstignitului că Biserica este înainte de toate a Lui. La fiecare două sau trei săptămâni aveam audienţă cu Papa, de regulă seara, şi ieşeam de acolo obosit, atât era de intensă, dar şi senin şi încurajat. Îmi amintesc că de multe ori secretarul, Mons. Stanislaw Dziwisz, deschidea în mod discret uşa pentru a da de înţeles că era gata cina, însă Papa continua cu răbdare să vorbească, punea întrebări, dădea sugestii, oferea indicaţii şi decizii.

– Despre ce vorbeaţi?

– Înainte de toate despre numirea Episcopilor şi despre înfiinţarea noilor circumscripţii ecleziastice. În timpul şederii mele la conducerea dicasterului, am înfiinţat circa 180 de circumscripţii ecleziastice. În total, la început am găsit 877 şi am lăsat 1060. Când îi duceam Papei propunerea pentru o nouă Dieceză care trebuia creată mă simţeam ca un naş de botez. Din când în când Papei Ioan Paul al II-lea îi plăcea să invite câteva persoane la masa apostolică pentru prânz sau pentru cină, pentru a discuta unele probleme specifice. Asculta mult, obţinând astfel diferite păreri din diferite puncte de vedere, pe care el uneori le aduna într-o sinteză operativă.

– Ce experienţă aţi avut din călătoriile făcute împreună cu el?

– Călătoriile cu Papa în teritoriile de misiune erau pentru mine o şcoală de zel apostolic, de dialog cu religiile, culturile şi populaţiile din diferite continente. Începând din august 1985, am avut acest privilegiu în toate vizitele misionare ale Pontifului, trăind alături de el impresii, bucurii, riscuri şi, în parte, oboseli. Cardinalul Casaroli, care era un om de spirit, glumea despre „împărţirea muncii” între Papa şi noi cei care îl însoţeam: „Papa trudeşte şi noi suntem obosiţi!” Fiecare călătorie cere o lungă pregătire, la care participă într-o oarecare manieră şi dicasterul competent. Papa Ioan Paul al II-lea concepea aceste călătorii ca „pelerinaje la sanctuarul poporului lui Dumnezeu”. El nu a ezitat să viziteze de mai multe ori fiecare continent, însă călătoriile în ţările de misiune, răspândite la orice latitudine, erau cele mai dificile.

Papa Ioan Paul al II-lea nu ţinea cont de climă şi de oboseală, consumându-şi cu generozitate energiile, chiar sacrificând somnul. Îmi amintesc în mod deosebit de cea mai lungă călătorie – şaisprezece zile – care ne-a dus în Bangladesh, Singapore, Fiji, Noua Zeelandă, Australia şi Seychelles. După mai multe nopţi, când într-o dimineaţă l-am întâlnit la Canberra pe Papa şi l-am întrebat dacă a dormit, mi-a răspuns cu un zâmbet: „Da, prima noapte”. Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat harul să colaborez cu marele Pontif misionar – autorul Enciclicei Redemptoris missio – în imensul domeniu al evanghelizării popoarelor.

– Între numeroasele călătorii ale Papei Wojtyla au fost trei şi în Slovacia. Ce reacţie au provocat?

– După căderea comunismului, ne-am întâlnit şi ne-am salutat cu bucurie. Este deosebit faptul că de pe buzele noastre au ieşit aceleaşi cuvinte: „Dumnezeu este stăpânul istoriei!”. Papa a acceptat imediat, în aprilie 1990, invitaţia de a vizita Cehoslovacia, cu etapele la Praga, la Velehrad, în Moravia şi la Bratislava, unde l-au aşteptat toată noaptea un milion de credincioşi pe pajiştea, udată de ploaie, de la vechiul aeroport din Vajnory. Sărutarea pământului slovac a sigilat o veche prietenie şi a rămas în amintirea slovacilor. În anul 1995 s-a întors în Slovacia. În timpul vizitei, a putut să se odihnească în Munţii Tatra, făcând o excursie cu elicopterul deasupra acelor vârfuri pe care în mare parte le cunoştea. La întoarcere era vizibil mulţumit. În sfârşit, în luna septembrie 2003, deja suferind şi constrâns să stea mai mult în scaun, s-a întors în ţara noastră. Mie mi-a revenit să îi aduc ultima slujire, adică să citesc în slovacă omiliile şi discursurile. A fost emoţionant acel adio al lui la Bratislava, unde în mod semnificativ stătea aşezat, aproape identificat, sub marele Răstignit. Slovacii nu pot uita aceste semne de prietenie.

– Cum aţi trăit ultimele zile ale vieţii Papei Ioan Paul al II-lea?

– În seara zilei de sâmbătă 2 aprilie 2005, în timp ce în Piaţa San Pietro mulţimea cânta Salve Regina cu ochii îndreptaţi spre acea fereastră, la ora 21.37 toate mass-media din lume ai răspândit ştirea despre moartea Papei. Trebuie să mărturisesc că mă aşteptam, pentru că în seara precedentă am putut să îl văd pentru scurt timp şi l-am găsit aproape aţipit în ultima lui bătălie. Imediat ce am aflat vestea, m-am dus imediat să vizitez trupul neînsufleţit acestui gigant al istoriei, întins încă în patul său de durere, cu pacea maiestuoasă a morţii pe chip. Am îngenuncheat, m-am rugat scurt, am luat mâna lui, acea mână pe care încă o simţeam pe capul meu, şi am sărutat-o cu evlavie. Era mâna părintelui meu în Duhul Sfânt. Anumite legături invizibile nu se rup niciodată. Şi acum am avut bucuria de a vedea realizată dorinţa acelei mulţimi oceanice care la înmormântarea lui invoca: „Sfânt imediat”. Vântul care în mod minunat a întors paginile Evangheliei pe sicriul Papei Ioan Paul al II-lea suflă încă. Lucrarea lui rămâne şi aduce roadele sale: Petru continuă să trăiască în succesorii săi aşa cum Cristos trăieşte în Biserica Sa.

(Text apărut iniţial pe InfoSapientia.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *