Pilonii necredinţei: Nietzsche

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Peter Kreeft
Traducere: Cristina-Iosefina Paradovschi
Sursa: CatholicEducation.org

Trebuie să vorbim despre „duşmanii” credinţei deoarece viaţa de credinţă este un adevărat război.

Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche s-a autointitulat „Anti-Cristul”, şi a scris o carte cu acest titlu. El a susţinut ateismului în modul următor: „Voi respinge acum existenţa tuturor zeilor. Dacă ar exista zei, cum aş putea suporta să nu fiu eu un zeu? Prin urmare, nu există zei”. Nietzsche a dispreţuit raţiunea şi credinţa deopotrivă, s-a contrazis adeseori în mod deliberat, a spus că „o atitudine dispreţuitoare este infinit mai nobilă decât un silogism” şi a apelat la pasiune, la retorică şi chiar la ură deliberată, mai degrabă decât la raţiune. El a văzut dragostea drept „cel mai mare pericol” şi moralitatea ca slăbiciunea cea mai rea a omenirii. A murit de sifilis, nebun, într-un azil, semnând ultimele lui scrisori ca „Cel Răstignit”. Nietzsche a fost adorat de către nazişti ca fiind filosoful lor semi-oficial.

Cu toate acestea, el este admirat ca profund şi înţelept de către mulţi dintre cei mai mari gânditori ai secolului nostru. Cum este posibil acest lucru? Există trei şcoli de gândire despre Nietzsche. Cea mai populară în mediile universitare este şcoala „Nietzscheană blândă”, care susţine că Nietzsche a fost, de fapt, o oaie în haine de lup, că atacurile sale nu ar trebui să fie luate literar şi că a fost în realitate un aliat şi nu un duşman al instituţiilor occidentale şi al valorilor pe care el le-a denunţat. Aceşti savanţi se aseamănă teologilor care interpretează cuvintele lui Isus: „nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Mine” în sensul „toate religiile sunt în mod egal de valabile”, şi „cel ce se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite adulter” în sensul „lăsaţi ca divorţurile voastre să fie creative şi rezonabile „.

În al doilea rând, sunt Nietzscheenii „crânceni”. Ei, cel puţin, îl iau în serios pe Nietzsche. Sunt caracterizaţi de o notă de subsol dintr-un manual catolic vechi de filosofie modernă, care spune doar că Nietzsche a existat, a fost un ateu şi a murit nebun – un destin pe care îl poate avea oricine se uită prea mult timp în cărţile sale. A treia şcoală de gândire îl vede pe Nietzsche ca un lup şi nu ca o oaie, dar ca un gânditor foarte important, deoarece el arată civilizaţiei occidentale moderne inima şi viitorul ei întunecat. Este uşor să arăţi cu degetul „oi negre” precum Nietzsche şi Hitler, dar oare nu există un „Hitler în noi înşine”? (pentru a-l cita pe Max Picard). Oare nu a lăsat Nietzsche să iasă din sac pisica? Pisica demonică ce a fost ascunsă în bagajul respectabil al umanismului secular? Odată ce „Dumnezeu este mort,” la fel este şi omul, moralitatea, dragostea, libertatea, speranţa, democraţia, sufletul şi, în cele din urmă, raţiunea sănătoasă. Nimeni nu arată acest lucru mai puternic decât Nietzsche. El a fost responsabil (deşi involuntar) pentru multe convertiri.

Temele principale ale lui Nietzsche pot fi rezumate prin titlurile principalelor sale cărţi. Fiecare este, într-un mod diferit, un atac la credinţă. Centrul filosofiei lui Nietzsche este întotdeauna acelaşi: el este la fel de centrat pe Cristos ca şi Sfântul Augustin, doar că el s-a centrat pe Cristos ca duşman al său. Prima carte a lui Nietzsche, Naşterea tragediei din spiritul muzicii, a revoluţionat viziunea grecilor antici, raţiunea şi ordinea. Pentru Nietzsche, poeţii tragici au fost marii greci, iar filosofii, începând cu Socrate, au fost cei mărunţi, palizi şi lipsiţi de pasiune. Întreaga lume occidentală a urmat raţionalismul şi moralismul lui Socrate şi a negat partea mai întunecată a omului, latura tragică. Nietzsche, în schimb, a ridicat în slăvi tragedia, haosul, dezordinea şi iraţionalitatea, simbolizate de zeul Dionysos, al beţiei şi al orgiilor. El a pretins că Socrate a transformat lumea în loc să se închine lui Apollo, zeul soarelui, al luminii, al ordinii şi raţiunii.

Dar soarta zeului lui Nietzsche – Dionysos – a fost să pună stăpânire în curând pe însuşi Nietzsche; aşa cum Dionysos a fost literalmente sfâşiat de Titani, monştrii supranaturali ai infernului, mintea lui Nietzsche a fost spartă în bucăţi de proprii lui Titani interiori. „Utilizarea şi abuzul istoriei”, a continuat tema disputei dintre Dionysos şi Apollo. „Abuzul istoriei” este – potrivit lui Nietzsche – teoria, ştiinţa, adevărul obiectiv. Folosirea corectă a istoriei este pentru a îmbunătăţi „viaţa”. Viaţa şi adevărul, focul şi lumina, Dionysos şi Apollo, voinţa şi intelectul, sunt puse în opoziţie. Îl vedem pe Nietzsche aici fiind sfâşiat, pentru că acestea sunt cele două părţi ale sale.

Ecce Homo a fost o neruşinată lucrare egoistă pseudo-autobiografică. Deşi el a fost doar un brancardier în război, Nietzsche s-a autonumit un „mândru artilerist bătrân”, adorat de toate doamnele. De fapt, a fost un bătrân singuratic care nu a suportat să vadă sânge, un pitic sentimental care făcea pe grozavul la fel ca Napoleon. Mai înspăimântător este faptul că el îmbrăţişează de bunăvoie minciuna şi fantezia lui. Este consecvent în filozofia lui sau preferă în faţa adevărului „tot ceea ce îmbunătăţeşte viaţa”. El se întreabă: „De ce să nu trăieşti în minciună?”

Genealogia Moralei susţine că moralitatea a fost o invenţie a celor slabi (în special a evreilor, şi apoi a creştinilor) pentru a-i slăbi pe cei puternici. Oaia a convins lupul să acţioneze ca o oaie. Acest lucru este nefiresc, susţine Nietzsche, şi înţelegerea originii nefireşti a moralei în resentimentele de inferioritate ne va elibera de puterea sa asupra noastră. Dincolo de bine şi rău este moralitatea alternativă a lui Nietzsche sau „noua moralitate”. „Moralitatea Stăpânului” este total diferită de „moralitatea sclavului”, afirmă el. Oricare poruncă a unui stăpân este bună prin simplul fapt că stăpânul a dat-o. Oaia slabă are o moralitate de ascultare şi de conformare. Stăpânii au dreptul natural de a face tot ceea ce le place, deoarece atâta timp cât nu există nici un Dumnezeu, totul este permis.

Amurgul idolilor explorează consecinţele „morţii lui Dumnezeu”. (Desigur, Dumnezeu niciodată nu a trăit cu adevărat, ci credinţa în El. Acum, este mort – spune Nietzsche). Împreună cu Dumnezeu mor toate adevărurile obiective (deoarece nu există nici o gândire dincolo de gândirea noastră) şi valorile, legile şi morala obiectivă (pentru că nu există nici o voinţă mai presus de voinţa noastră). Suflet, voinţă liberă, nemurire, raţiune, ordine, dragoste – toate acestea sunt „idoli”, zei mici care sunt pe moarte acum că Marele Dumnezeu a murit. Ce îl va înlocui pe Dumnezeu? Aceeaşi fiinţă care va înlocui omul – super-omul. Capodopera lui Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, sărbătoreşte pe acest nou zeu.

Nietzsche a numit Zarathustra noua Biblie, şi a spus lumii: „aruncaţi toate celelalte cărţi căci aveţi Zarathustra„. Este o retorică intoxicantă care a captivat generaţii de adolescenţi. A fost scrisă în numai câteva zile, într-o frenezie de „scris automat”, inspirată poate de demon. Nici o carte scrisă vreodată nu conţine mai multe arhetipuri Jungiene, ca un spectacol de foc de artificii al imaginilor din inconştient. Mesajul său esenţial este condamnarea omului de astăzi ca fiind un slăbănog şi anunţarea speciei următoare, super-omul, care trăieşte cu „moralitate de stăpân” şi nu cu „moralitate de sclav”. Dumnezeu este mort, trăiască noul dumnezeu!

În Eterna Reîntoarcere, Nietzsche descoperă însă că toţi zeii mor, chiar şi super-omul. El credea că toată istoria se mişcă în mod necesar într-un ciclu, repetând la nesfârşit toate evenimentele din trecut – „Nu este nimic nou sub soare”. Nietzsche a dedus această concluzie pornind de la două premise: (1) o cantitate finită de materie şi, (2) o cantitate infinită de timp (din moment ce nu există nici creator şi nici creaţie). Astfel, fiecare combinaţie posibilă de particule elementare, fiecare lume posibilă, apare de un număr infinit de ori, dat fiind timpul infinit. Toate, chiar şi super-omul, se vor întoarce din nou la praf, şi vor evolua viermii, maimuţele, omul şi super-omul, iarăşi şi iarăşi. În loc să dispere, la fel ca Eclesiastul, în faţa acestei noi istorii fără speranţă, Nietzsche a profitat de ocazie pentru a sărbători iraţionalitatea istoriei şi triumful „vieţii” asupra logicii. Virtutea supremă a fost curajul de a afirma această viaţă lipsită de sens, dincolo de raţiune, fără raţiune.

În ultima lucrare a lui Nietzsche, însă, Voinţa de putere, lipsa unui scop sau a unui obiectiv apare ca demonică, şi oglindeşte caracterul demonic al minţii moderne. Fără un Dumnezeu, un cer, un adevăr sau o Bunătate absolută la care să aspire, sensul vieţii devine pur şi simplu „voinţa de putere”. Puterea devine propriul său scop şi nu un mijloc. Viaţa este ca un balon, gol pe dinăuntru şi pe dinafară. Dar sensul vieţii este propria afirmare, egocentrismul, explozia „balonului”, extinderea sinelui lipsit de sens într-un gol lipsit de sens. „Doar voinţa”, este sfatul lui Nietzsche. Nu contează ce voieşti sau de ce.

Suntem acum în poziţia de a vedea de ce Nietzsche este un gânditor extrem de important, nu în ciuda ci din cauza nebuniei sale. Nimeni în istorie, cu excepţia poate a marchizului de Sade, nu a fost atât de clar, sincer şi consecvent în formularea unei alternative complete la creştinism. Societăţile şi filozofiile pre-creştine (de exemplu cele păgâne) au fost asemenea fecioarelor. Societăţile şi filosofiile post-creştine (adică moderne) sunt asemenea divorţaţilor. Nietzsche nu este pre-creştinul păgân, ci în mod esenţial post-creştinul şi anti-creştinul modern. El l-a văzut pe bună dreptate pe Cristos ca pe cel mai mare inamic al său. Spiritul de Anti-Crist nu a primit niciodată o astfel de formulă completă. Nietzsche nu a fost numai filosoful favorit al Germaniei naziste, el este filosoful preferat al iadului. Putem să mulţumim nebuniei Satanei care „s-a demascat” în acest om. Ca şi nazismul, Nietzsche poate speria iadul din noi şi poate ajuta la salvarea civilizaţiei noastre sau chiar a sufletelor noastre, prin îndepărtarea noastră cu groază, înainte de a fi prea târziu.

Posted in Apologetică.

2 Comments

  1. E dureros ca au trait oameni foarte destepti dar au facut mult rau omenirii si implicit lor insisi mare pacat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *