Conversaţii cu noii atei (II)

Teme: Apologetică, Întrebări.
.
Publicat la 24 noiembrie 2010.
Print Friendly

Autor: Michael Novak
Traducere: Renata Oana
Sursa: CatholicEducation.org

Michael Novak

Michael Novak

Continuăm seria conversaţiilor cu noii atei. Obiecţiile prezentate în continuare au fost ridicate de Christopher Hitchens, într-o dezbatere în direct cu Dinesh D’Souza.

Obiecţie: A-i învăţa pe alţii că cineva poate suspenda legile naturii prin rugăciuni şi sacrificii este o minciună.

Răspuns: Ceea ce speră o persoană prin rugăciune şi sacrificiu este ca voinţa lui să fie gata să accepte voinţa lui Dumnezeu, aşa de nepătruns cum este ea, şi să transforme răul în bine prin creativitate, inventivitate şi fidelitate. Dumnezeu nu face altceva decât să ne instruiască. Noi cerem să ne lăsăm instruiţi.

În plus, legile naturii acţionează prin probabilităţi şi întâmplări ciudate. Multe bătălii au fost pierdute de către armata mai puternică pe câmpul de luptă, atunci când generalul a judecat, în mod neobişnuit, greşit, sau a fost indispus în acea zi. Nu întotdeauna cel mai bun câştigă, la fel cum nici cel mai slab nu pierde întotdeauna. Pe câmpul de bătălie în care este în joc libertatea umană, logica naturii este plină de găuri, la fel ca un şvaiţer elveţian, şi străpunsă de multe surprize. Mulţi dintre marii generali au cunoscut acest lucru. Mulţi dintre ei, probabil majoritatea, au cerut binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acţiunile lor.

Obiecţie: În Vechiul Testament nu există nici un fundament pentru iad. Toată această idee periculoasă este predicată de persoane în vârstă ranchiunoase, care tulbură liniştea copiilor.

Răspuns: A trecut mult, mult timp de când mulţi dintre noi am ascultat ultima dată o predică despre iad. Şi totuşi, atunci când încercăm să ne imaginăm starea de suflet a celor care s-au închis faţă de Creatorul şi Prietenul lor, credem că izolarea lor eternă de Izvorul întregii iubiri şi al frumuseţii trebuie să fie îngrozitoare pentru ei, ei neputând face nimic în acest sens. O astfel de durere ar fi suficientă, aproape imposibil de îndurat, dar este totuşi împlinirea perfectă a alegerii lor deliberate.

Mulţi dintre noi credem că această decizie este luată în final de foarte puţini oameni, probabil chiar de nici un om. În ochii lor, necredincioşii mai degrabă protejează un alt bun moral decât să îl respingă ferm pe Dumnezeu. Aceste lucruri pot fi judecate de către un Dumnezeu iubitor. El ar putea admira ardoarea unora dintre ei şi înţelege ideea distorsionată pe care o au despre El. Dar, desigur, dacă ei insistă asupra separării eterne, nu fac altceva decât să folosească libertatea pe care El le-a dat-o atunci când le-a oferit viaţa.

Obiecţie: Dacă consideraţi că moralitatea provine din supranatural, daţi-mi un exemplu de acţiune morală a unui credincios pe care un necredincios nu ar putea să o facă.

Răspuns: Mi-e foarte greu să îmi dau seama ce ar putea înţelege oare ateii prin „supranatural”… Iudeii şi creştini au susţinut întotdeauna că marea parte a moralei provine din „legile naturii”, legile naturale ale dezvoltării umane. Toate acestea îi sunt accesibile necredinciosului. Chiar şi cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu şi a câtorva dintre caracteristicile Sale sunt accesibile raţiunii naturale. Această cunoaştere pare să fie atitudinea prestabilită a neamului omenesc. Mulţi „păgâni” au ajuns la această atitudine încă de la începuturile istoriei cunoscute.

Dincolo de ceea ce aflăm cu ajutorul raţiunii naturale, însă, se află cunoaşterea lui Dumnezeu care ne-a fost dată de El prin intermediul lui Moise, al profeţilor şi al lui Isus Cristos. Necredinciosul respinge această idee – sau cel puţin acele sumare informaţii pe care le are despre această cunoaştere.

Obiecţie: Homo Sapiens există pe pământ de 100.000 de ani, iar Cerul l-a privit timp de 98.000 de ani cum suferă de boli, foamete, dezastre naturale şi moarte, înainte să se decidă să intervină. Şi cea mai bună metodă de a interveni a fost un sacrificiu uman mizerabil, într-o zonă îndepărtată din Palestina.

Răspuns: Dumnezeul biblic pare să prefere ceea ce în ochii oamenilor este fără valoare şi fără forţă. „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?” „Fericiţi cei blânzi… Fericiţi cei săraci cu duhul”. Generalilor romani nu le plăcea să fie trimişi în Palestina, atât de îndepărtată şi de lipsită de importanţă era această zonă. Şi totuşi, Dumnezeu a încheiat de două ori Legământul Său nu în Roma cea plină de glorie, ci în Palestina cea umilă.

Dumnezeu nu a „privit timp de 98.000 de ani”, deoarece Dumnezeu este în afara timpului. Ceea ce noi vedem ca trecut, viitor şi prezent, El le vede simultan. Toţi oamenii din începuturile străvechi ale neamului omenesc care au fost femei şi bărbaţi de bunăvoinţă, hotărâţi şi perseverenţi, au fost în ochii Lui binecuvântaţi prin marele eveniment care împarte timpul uman – răstignirea pe cruce şi învierea Fiului Său – la fel ca şi cei care au apărut după acest eveniment.

Şi, da, a fost într-adevăr un sacrificiu „mizerabil”. Până în ziua de astăzi, pentru musulmanii învăţaţi este o blasfemie să susţii că Allah ar putea să se înjosească pe Sine, să se limiteze pe Sine prin întruparea ca om în istorie, iar apoi, şi mai rău, să fie supus unei morţi degradante, într-un mod dezgustător, ca un criminal de rând.

Obiecţie: Povara dovezii este mai grea pentru credincioşii care pretind că ştiu că Dumnezeu există, care ştiu de fapt ceea ce vrea Dumnezeu şi care sunt prietenii Tipului.

Răspuns: Îmi pare rău, Christopher, dar povara descoperirii adevărului cu privire la cine suntem noi apasă peste toate fiinţele umane, în mod egal. Nimeni nu scapă de responsabilitatea de a decide în această privinţă şi apoi de a trăi conform deciziei luate. În ceea ce priveşte al doilea punct, nu este foarte greu a şti ce vrea Dumnezeu, în sens general. Dumnezeul iudaismului şi al creştinismului ne cere să Îl iubim pe deplin: din toată inima, din tot cugetul şi cu toată puterea noastră; şi să îi iubim pe toţi oamenii, care sunt copiii Lui, cu aceeaşi dragoste. El ne mai cere şi să respectăm Poruncile.

A şti ce vrea Dumnezeu într-un moment particular, în acest schimbare anume sau în acest moment deosebit de dificil şi urgent de luare a unei decizii, nu este câtuşi de puţin uşor. Din acest motiv, majoritatea oamenilor se roagă – pentru a se linişti şi pentru a încerca să vadă lucrurile cât mai clar, şi să fie cât mai autocritici. Astfel, ei încearcă să perceapă şi să interpreteze semnalele subtile care sunt abundente în însăşi realitatea concretă. Pascal scria că primul principiu al moralităţii este să gândeşti limpede. Al doilea este să acţionezi conform cu ceea ce vezi.

În ceea ce priveşte al treilea punct, „Tipul” şi-a oferit prietenia fiecărui bărbat şi fiecărei femei. Povara deciziei de a o accepta sau nu apasă asupra fiecăruia dintre ei. În mod egal. De fapt, expresia „Tipul” îndreaptă în mod greşit mintea înspre o fiinţă umană. Nici expresia „Izvorul întregii existenţe” nu este cea mai potrivită, dar ne conduce mai în profunzime decât expresia „Tipul”.

Obiecţie: Aşadar, tu susţii că oamenii credeau că este bine să ucizi, şi doar mai târziu au ajuns la muntele Sinai unde au descoperit în mod miraculos că a ucide nu e chiar acceptabil, la urma urmei.

Răspuns: Nu, aproape toate cele Zece Porunci pot fi şi au fost descoperite doar prin raţiune. Dar ca o măsură bună, Dumnezeu Însuşi „a pus fânul acolo de unde îl pot lua caii”, în cele Zece Porunci gravate în piatră. Acestea zece rezumă succint învăţăturile filozofilor pe două table din piatră. Cu alte cuvinte, împreună cu Toma d’Aquino şi Moise Maimonide, creştinii şi mulţi iudei consideră că cele Zece Porunci rezumă o proporţie considerabilă din ceea ce s-a numit legile naturii umane, sau legea naturală. Şi anume, legea care poate fi cunoscută doar prin intermediul raţiunii. Şi într-adevăr, a fost cunoscută doar prin raţiune de mulţi filozofi păgâni străvechi.

Totuşi, a fost ceva pe deplin raţional şi logic din punct de vedere pedagogic ca Dumnezeu să prezinte aceste legi ale naturii umane (legile care alimentează cel mai bine dezvoltarea umană) pe mici table mnemonice. Aşa cum au spus cei din epoca medievală, nu a fost un lucru strict necesar, dar a fost un lucru potrivit.

Obiecţie: Islamismul şiit este o parodie a credinţei catolice.

Răspuns: La fel au fost şi socialismul, comunismul, la fel este astăzi ecologismul (completat cu o Apocalipsă), şi aşa sunt de fapt toate celelalte religii care au apărut după Biserica Universală (Catolică), ce nu este delimitată nici de rasă, nici de trib, nici de regiune şi nici de naţionalitate. Unele dintre aceste parodii sunt îngrozitoare, evident. Şi totuşi, chiar şi aceste parodii sărăcăcioase şi uneori urâte sunt un tribut plătit unui mod de viaţă de succes, de durată, în continuă dezvoltare şi evoluţie, care atinge fiecare notă importantă îngropată chiar în natura umană. Dar în mod unic şi inimitabil.

Obiecţie: Toate religiile caută în secret sfârşitul escatologic al lumii. Ele îşi doresc ca această lume săracă şi vrednică de dispreţ să se sfârşească, şi aşteaptă Raiul promis.

Răspuns: Dar iudaismul şi creştinismul văd această lume bună venind din mâinile şi din inima unui Dumnezeu infinit de bun, creată pentru gloria Sa, ca o strălucire a propriei Sale frumuseţi. O întâlnim într-o muzică minunată, în lirică, în poezia jucăuşă şi serioasă, în dramele extraordinare (tragice, dar şi comice), precum şi în nebuloasa universului însuşi, în „muzica sferelor”. Ah, şi sper că Christopher şi-a dat seama că trupurile noastre sunt temple ale Spiritului Sfânt, în care sălăşluieşte Dumnezeu şi care reflectă frumuseţea Lui (chiar şi în slăbiciunile noastre).

Conceptul lui George Carlin conform căruia creştinismul îi învaţă pe oameni „să îşi urască propriile trupuri” este bizar. Creştinismul este singura religie care ne învaţă că trupurile noastre sunt atât de iubite de Dumnezeu încât vor fi înviate „în ziua de pe urmă”. De fapt, el ne învaţă că sufletul şi trupul nu sunt două lucruri distincte, ci ele sunt îmbinate: un trup însufleţit şi un suflet întrupat. Dacă „spiritul” este considerat cercetare, intelect, dorinţa de a fi remarcaţi, dorinţa de a îndura şi de a supravieţui, o întărire, o însufleţire – toate „întrupate” în fiinţe umane particulare -, nu mai este nevoie să vă gândiţi la „o fantomă într-o maşinărie”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *