Arta de a trăi: Cumpătarea, o virtute tristă?

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 noiembrie 2010.
Partea 8 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, mar/apr 2010

Controlarea poftelor

Controlarea poftelor

Virtutea cumpătării are uneori o reputaţie proastă. Ca virtute ce „moderează atracţiile plăcerilor” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1809), mulţi oameni obiectează astăzi în faţa unei astfel de idei: „La urma urmelor ce este rău în căutarea plăcerii?” sau „Experimentarea plăcerii nu e greşită. Nu fac rău nimănui!” sau „Nu ar trebui să mă pot bucura de cât de multă plăcere pot?” Chiar şi pentru unii creştini, cumpătarea, care cere auto-control şi moderaţie, poate părea o virtute plictisitoare sau chiar sumbră. Nu mânca şi nu bea prea mult. Nu experimenta plăcerea sexuală – decât în anumite contexte. Din această perspectivă negativă, cumpătarea apare ca un mare şi lung „nu”.

În tradiţia catolică, însă, accentul în cumpătare nu cade pe negarea plăcerilor personale. Cumpătarea, mai degrabă, ne permite să experimentăm cele mai bune lucruri din viaţă. După cum vom vedea, cumpătarea nu este un lung „nu” ci mai degrabă un „da” spus celor mai înalte bucurii ale vieţii.

Chipsuri şi salsa

Frumuseţea virtuţii cumpătării îmi aminteşte de chipsuri şi de salsa. Dacă aţi mâncat vreodată într-un restaurant mexican, aţi fost probabil servit cu un coş mare cu chipsuri multicolore şi un bol cu salsa roşu, în aşteptarea felului principal. Dar până când chelnerul aduce platoul cu mâncarea comandată, ai mâncat deja toate chipsurile şi te simţi prea plin ca să mănânci ceea ce ai comandat! Cu siguranţă, nu este nimic greşit în a mânca o mână de chipsuri cu salsa înainte de masă, dar când te umpli cu ele nu mai poţi să te bucuri de felul principal.

Similar, nu este nimic greşit în plăcerea însăşi. Conform Sf. Toma de Aquino, Dumnezeu a pus cea mai mare cantitate de plăcere în cele mai necesare acţiuni din viaţa omului – acelea care sunt necesare pentru conservarea individului (nevoia umană de a mânca şi de a bea) şi pentru conservarea speciei ca întreg (actul sexual). Şi El doreşte ca noi să ne bucurăm de aceste plăceri şi de altele. Dar dacă nu suntem atenţi să ne moderăm atracţia faţă de aceste plăceri ale simţurilor, ne vom umple cu ele şi nu vom putea să ne bucurăm de „felul principal” al vieţii, adică de bunurile cele mai înalte ale vieţii, precum adevărul, bunătatea, frumuseţea, prietenia şi iubirea.

Făcut pentru mult mai mult

Omul este făcut pentru mult mai mult decât plăcerea. El este făcut pentru a da ce e mai bun din propria sa persoană în relaţiile pe care le are. Lipsa cumpătării îl împiedică pe un om să îl iubească pe Dumnezeu, să îşi iubească soţul sau soţia, copiii şi prietenii atât de bine cum ar putea. Când unui om îi lipseşte autocontrolul, el va deveni un sclav al dorinţei sale de plăcere, concentrându-se mereu în mod egoist asupra obţinerii plăcerii. Un astfel de om va avea dificultăţi în a se sacrifica pentru alţii. El va pune adesea dorinţele şi gusturile sale înaintea altora. Va fi egoist. S-ar putea să fie atât de concentrat asupra satisfacerii propriei persoane încât să nu sesizeze nevoile celor din jurul său. Mai rău: ar putea chiar să se folosească de aţii ca mijloace pentru a experimenta plăcerile pe care şi le doreşte.

Din păcate aşa trăiesc mulţi oameni astăzi, căutând plăcere după plăcere. Gândiţi-vă de exemplu la un adolescent, a cărui sâmbătă întreagă poate să constea în urmărirea unui meci la televizor, ascultarea de muzică la iPod, jocuri pe calculator, trimiterea de SMS-uri prietenilor, şi totul în timp ce se umple de sucuri şi sandvişuri, atent ca nu cumva să îi fie foame sau sete mai mult de câteva secunde. Când un tânăr este atât de robit de pasiunile sale, trecând de la o plăcere la alta, cum să te mire că îi este dificil să aibă relaţii de prietenie adevărate sau să poarte conversaţii semnificative cu cei din jurul său? El are doar antrenamentul concentrării pe satisfacerea plăcerilor personale, astfel că îi este greu să intre în vieţile altor oameni şi să se dăruiască acestora.

Vreau, vreau, vreau!

Aristotel numeşte lipsa de cumpătare „o greşeală copilărească”, pentru că face ca o persoană să acţioneze ca un copil din trei perspective [1]. În primul rând este vorba de dorinţele sale. Un copil nu caută ceea este bun după o raţiune corectă. El doreşte ceea ce este mai bun după cum îi spune stomacul. Imediat ce stomacul îi face zgomot el strigă: „Mi-e aşa de foame! Vreau mâncare!” Când simte că îi este sete plânge: „Apă, apă! Mamă, dă-mi apă!” Nu are importanţă dacă simte setea în momentul consacrării, la Liturghie, şi va striga chiar dacă sunt sute de persoane de faţă. Nu îi pasă nici dacă e la medic, unde nu este mâncare sau băutură. Îi trebuie? Cere!

Mai departe, un copil nedisciplinat poate vedea într-un magazin o jucărie şi să îi ceară mamei să i-o cumpere. Nu contează pentru el dacă mama îi spune: „Nu era pe lista noastră de cumpărături” sau „Costă prea mult, dragule” sau „Ai deja cinci jucării ca aceasta acasă!” Copilul nu urmează o astfel de logică. El vede ceva ce îşi doreşte, şi dacă nu va obţine acel lucru va fi în stare să se trântească pe jos, dând din picioare şi urlând isteric: „Vreau, vreau, vreau!” Noi, adulţii, acţionăm ca şi copiii atunci când cedăm concupiscenţei – înclinarea spre rău care vine din natura noastră căzută. Concupiscenţa lăsată liberă este ca un copil răsfăţat ce strigă „Vreau! Vreau! Vreau!” Devenim un astfel de copil de fiecare dată când mâncăm o ciocolată deşi ştim că nu ar trebui să o facem, când aruncăm o a doua privire, mai plină de dorinţă, acelei femei provocatoare din cine ştie ce reclamă, sau când cumpărăm acel drăguţ articol de îmbrăcăminte despre care ştim că nu avem cu adevărat nevoie de el.

În al doilea rând, persoanei căreia îi lipseşte cumpătarea este asemenea unui copil nedisciplinat şi lăsat după capul lui. Cu cât un copil primeşte ceea ce doreşte, cu atât devine mai încăpăţânat. Similar, cu cât mai mult ne lăsăm pradă concupiscenţei, cu atât ea câştigă mai multă putere asupra noastră. Înainte de convertirea sa, Sf. Augustin, de exemplu, descoperise că cu cât se deda mai mult desfrânării cu atât avea mai puţină forţă să îi reziste: „Când m-am dedat desfrânării s-a născut un obicei, şi când nu m-am împotrivit obiceiului a devenit o necesitate” [2].

În al treilea rând, la un copil cu cât îi este mai mult controlată încăpăţânarea, cu atât devine mai disciplinat. Similar, cu cât concupiscenţa este mai mult ţinută în frâu, cu atât dorinţele devin mai moderate. Dorinţele concupiscente vor avea mai puţină forţă de a controla persoana în cauză. Aceasta este vestea cea bună pentru cei care se luptă să se elibereze de dorinţele concupiscente. Deşi bătălia poate părea la început extrem de dificilă, chiar imposibil de câştigat, cu cât ne împotrivim mai mult lor cu atât se întăreşte mai mult voinţa de a face binele, iar acele dorinţe necontrolate vor slăbi treptat chingile asupra sufletului.

Cel mai dezgustător viciu

Sf. Toma de Aquino caracterizează lipsa de cumpătare drept cel mai dezgustător viciu. El oferă două motive în susţinerea afirmaţiei sale. În primul rând, lipsa de cumpătare este cel mai puternic în contradicţie cu demnitatea noastră de persoane umane. Asemenea animalelor, şi noi avem dorinţe legate de mâncare, băutură, sex. Dar, spre deosebire de animale, noi nu trebuie să fim sclavi ai acestor dorinţe. Dumnezeu ne-a dat intelectul şi voinţa prin care suntem capabili să ne ridicăm deasupra pasiunilor noastre. Noi putem să reflectăm asupra modului în care dorim să ne trăim viaţa şi apoi, în baza acestei reflecţii, putem să alegem să acţionăm ca atare. Ca persoane umane, noi putem alege ce să facem cu dorinţele după diverse plăceri care se nasc în interiorul nostru. În timp ce îţi este foame, poţi alege să renunţi la un sandviş pentru a-l da unui cerşetor pe stradă. În timp ce simţi dorinţe sexuale pentru o femeie care nu îţi este soţie, poţi totuşi să alegi să nu răspunzi acestor dorinţe. Animalele nu sunt însă capabile de astfel de comportamente, ele mergând după apetit şi instinct. Aşadar, atunci când ne lipseşte cumpătarea, suntem controlaţi de apetitul pentru plăcere, asemenea animalelor.

În al doilea rând, lipsa de cumpătare este dezgustătoare pentru că face să pălească raţiunea noastră, din care izvorăsc faptele noastre bune. Când lipseşte autocontrolul cumpătării, o serie de virtuţi sunt subminate, deoarece devenim sclavi ai copilului concupiscent ce strigă în noi „Vreau! Vreau! Vreau!” Şi această voce a concupiscenţei este atât de puternică încât nu mai auzim cu claritate vocea raţiunii. Orice hotărâri am fi luat pentru această săptămână, dorinţa de a experimenta anumite plăceri este atât de puternică încât punem hotărârile deoparte. Orice ar încerca conştiinţa să ne amintească, ne vom trezi găsind explicaţii şi scuze pentru acţiunile noastre necumpătate, fie că mâncăm o ciocolată („renunţ săptămâna viitoare”), fie că bem o bere („acum sunt cu prietenii”), cheltuim bani pe ceva ce nu avem nevoie („dar e un chilipir!”), privim prea mult la televizor („numai la emisiunea aceasta mă mai uit şi gata”), sau rămânem mai mult cu privirea asupra unei domniţe îmbrăcate într-un anumit fel („mă uit doar cât e de frumoasă, nimic mai mult”).

Într-adevăr, lipsa de cumpătare prinde sufletul în capcana căutării propriei plăceri. În următoarele reflecţii, vom vorbi despre unele vicii care ne amăgesc să acţionăm necumpătat şi despre moduri specifice prin care putem depăşi astfel de situaţii.

Note

[1] Aristotel, Etica nicomahică, III, 12.
[2] Sf. Augustin, Confesiuni, 8.5.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *