Importanţa rugăciunii

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 octombrie 2010.
Print Friendly

Autor: Doug McManaman
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicEducation.org

Scopul vieţii noastre este să învăţăm cum să ne rugăm, ca să dobândim o viaţă interioară contemplativă bogată.

Importanta rugaciunii

Importanţa rugăciunii

Multe sunt în Sfânta Scriptură pasajele care se referă la importanţa rugăciunii. Astfel, într-unul din acestea (Geneză 18,20-32), Avraam intervine pentru Sodoma, şi Domnul îl ascultă, punând o condiţie. Iar Psalmul 138 spune: „Doamne, în ziua în care Te-am chemat cerându-Ţi ajutor, Tu mi-ai răspuns”. În Evanghelia de la Luca 11,1-13), Isus îi învaţă pe apostoli Tatăl Nostru şi le spune să fie perseverenţi în rugăciune, să fie insistenţi înaintea lui Dumnezeu. După care ne dă veşti cu adevărat minunate, mângâietoare. El ne spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, primeşte; şi oricine caută, găseşte; şi oricui bate, i se va deschide”.

Acestea sunt cu adevărat veşti bune. Problema este însă să le crezi, să crezi în promisiunea Lui. De fapt aceasta este credinţa: să crezi în ceea ce spune Cristos, iar virtutea speranţei poartă în sine promisiunile lui Cristos – este speranţa în împlinirea promisiunilor Lui. Dacă nu credem în ceea ce spune El aici, nu vom spera nici în ceea ce promite El, vom ajunge la disperare şi nu vom mai avea nici o motivaţie să ne rugăm. Iată de ce nu se roagă oamenii: fiindcă nu cred şi prin urmare nici nu speră nimic. Şi tocmai când încetăm să ne mai rugăm, lucrurile încep să meargă rău.

Şi eu, şi tu am fost creaţi pentru rugăciune. Viaţa înseamnă să învăţăm să ne rugăm. Dacă scopul vieţii este să îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să îl iubim în veşnicie, atunci scopul vieţii este rugăciunea. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât devenim mai fericiţi. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât suntem mai puţin neliniştiţi şi suntem umpluţi de o mare pace a minţii şi a inimii. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât ne înţelegem mai bine pe noi înşine, fiindcă ajungem să îl cunoaştem pe Dumnezeu prin unirea intimă cu El. Şi ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine numai în măsura în care îl cunoaştem pe Dumnezeu personal. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât începem să vedem mai mult Mâna lui Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi – altfel spus, percepem felul în care acţionează El însuşi în viaţa noastră. Începem să vedem că El ne iubeşte pe fiecare dintre noi, personal. Iar aceasta face ca viaţa noastră să devină mult mai plină de semnificaţie.

Cel mai important lucru este însă dobândirea deprinderii de a ne ruga. Rugăciunea trebuie neapărat să devină un obicei. Fără aceasta, nu avem o viaţă interioară; nu avem decât o viaţă exterioară. Şi atunci când tot ceea ce avem este o viaţă exterioară, devenim neliniştiţi, mâhniţi, şi aceasta duce la lăcomie, la iubirea dezordonată a posesiunilor. Fiindcă nu facem altceva decât să încercăm să ne dobândim o fericire sigură şi astfel să ne reducem nivelul de anxietate, iar atunci când lucrurile nu merg aşa cum am dori noi, devenim furioşi, nerăbdători, iritaţi şi nu facem decât să ne pierdem pacea după care alergam. Şi când am ajuns aici, înseamnă că „ne-am luat viaţa în propriile mâini”. Dar viaţa nu trebuie să fie trăită astfel. Dumnezeu este Cel care ne poartă în mâinile Lui, aşa ca pe un copil. Suntem purtaţi de providenţa divină. Dumnezeu este Cel care are controlul, nu noi. Noi trebuie să îi cedăm Lui controlul. Când facem acest lucru, viaţa devine mult mai însufleţită.

Dacă nu ne rugăm, deschidem noi înşine calea propriei decepţii. Iată un element important. Decepţia diabolică este extrem de subtilă, iar noi nu suntem atât de inteligenţi încât să ne apărăm singuri în faţa decepţiei subtile generate de Cel Rău. Un înger este incredibil superior din punct de vedere intelectual fiinţelor umane, iar persoana care nu are obiceiul să se roage este la discreţia tuturor decepţiilor imaginabile. Iar scopul diavolului atunci când seamănă minciuni şi decepţii în mintea fiinţelor umane este de a le divide, de a crea separări şi animozităţi. Aceasta conduce la divorţ, la prietenii sfărâmate, neîncredere reciprocă, animozităţi în familie sau în comunităţile religioase.

În faţa la acestea toate există o singură apărare: rugăciunea ferventă şi persistentă, ridicarea minţii la prezenţa lui Dumnezeu. Când ne rugăm, intrăm în cea mai profundă zonă a sinelui, unde locuieşte numai Dumnezeu. Nimănui nu îi este îngăduit să intre în acea profundă zonă a sinelui: numai Dumnezeu locuieşte acolo şi ne aşteaptă, pe mine şi pe tine, pe fiecare în parte, şi de acolo El ne grăieşte în tăcere. Când intrăm adesea în acea zonă, viaţa devine mai bogată, mult mai puţin marcată de anxietate şi mult mai uşor de trăit. Este ca şi cum ni s-ar da o nouă pereche de ochi cu care să vedem lumea. Iar lumea începe să arate cu totul altfel. Începem să vedem frumuseţea lumii din jurul nostru. Iar pe ceilalţi oameni începem să îi percepem din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi când se întâmplă aceasta, oamenii par mai buni. Şi pe noi înşine ne vedem tot aşa cum ne priveşte Dumnezeu, şi astfel începem să arătăm mai bine şi să ne simţim mai bine.

Dar dacă nu dobândim obiceiul de a ne ruga, bătrâneţea va fi pentru noi o povară dificilă şi dureroasă. Pentru cel care are însă viaţă interioară, viaţa limitată la un pat de spital sau într-o casă de bătrâni nu este o perspectivă atât oribilă, fiindcă bucuria acelei persoane vine din comuniunea cu Dumnezeu în adâncul propriului suflet. Un astfel de suflet nu este niciodată singur, fiindcă ştie cu toată fiinţa sa că Dumnezeu locuieşte în străfundul fiinţei sale. Un astfel de suflet simte prezenţa lui Dumnezeu în el însuşi.

Este ca şi cum am fi mereu în prezenţa persoanei iubite. Îmi amintesc că am vizitat odată o enoriaşă care era spitalizată în urma unui accident vascular cerebral. Când am intrat încet în salonul în care era internată, l-am văzut pe soţul ei stând acolo, pur şi simplu uitându-se în gol; şi am văzut-o apoi pe ea, stând acolo şi uitându-se în gol, fără să spună nimic. Dar nici nu ar fi trebuit să îşi spună ceva, de fapt: stăteau pur şi simplu acolo, bucurându-se fiecare de prezenţa celuilalt. Nu era nevoie să îşi vorbească.

Când eram copil, mi se întâmpla să ridic telefonul şi să nu se audă nimic de cealaltă parte şi nici să vină tonul. Credeam că este ceva în neregulă cu telefonul. Abia mai târziu mi-am dat seama că era mama cu prietena ei cea mai bună la telefon. Nu vorbeau, ci pur şi simplu se aflau una în prezenţa celeilalte, la telefon. Aşa trebuie să fie şi cu Dumnezeu. Atunci când ştim că El este prezent în interiorul nostru ca urmare a obiceiului de a ne ruga, nu suntem singuri. Suntem vii; suntem plini de bucurie, deşi din afară s-ar putea să le părem altora singuratici sau plictisiţi.

Dar dacă nu ne-am rugat niciodată, la bătrâneţe vom fi şi morţi şi vii, deodată. Vom avea de dus o moarte vie. Fiindcă nu avem o viaţă interioară, fiindcă am căutat pacea în afară, dar vârsta înaintată nu ne mai permite să ducem o viaţă exterioară satisfăcătoare – nu mai putem călători, înota, alerga şi nimic din ceea ce făceam în tinereţe. Cunosc o mulţime de persoane în vârstă care din cauza ochilor nu mai pot citi şi nici nu mai pot urmări filme etc. Viaţa devine intolerabilă dacă nu avem o viaţă interioară. Dar atunci când viaţa interioară este bogată ca rezultat al anilor de rugăciune, toate aceste activităţi exterioare devin nesemnificative şi „îmbătrânesc” ele, comparativ cu intensa bucurie care vine din rugăciunea contemplativă.

Scopul vieţii este să învăţăm cum să ne rugăm, pentru a dobândi o viaţă interioară contemplativă bogată. Dacă nu aţi început încă să vă rugaţi în mod regulat şi doriţi să ştiţi de unde să porniţi, începeţi atunci prin a sta retraşi un timp anume în fiecare zi şi să citiţi un psalm pe zi din Vechiul Testament – vă va lua cam 5 luni să parcurgeţi toţi cei 150 de psalmi. Apoi oferiţi o rugăciune de cerere şi aveţi încredere că Dumnezeu vă va asculta rugăciunea, dacă este pentru creşterea voastră în sfinţenie. Rostiţi apoi o rugăciune de mijlocire. Dumnezeu aude rugăciunile noastre pentru ceilalţi şi răspunde la ele, în felul Lui, atunci când vine vremea – aşadar trebuie să ne rugăm pentru ceilalţi cu perseverenţă, în spirit de încredere: pentru copiii noştri, pentru rude, pentru duşmani, pentru cei pe care ne vine greu să îi iertăm, pentru cei pe care trebuie să îi iertăm. Trebuie să ne amintim să ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei care suferă şi pentru întreaga ţară. Apoi rostiţi o rugăciune prin care mulţumiţi lui Dumnezeu şi petreceţi în tăcere un timp.

În felul acesta vom putea dobândi sentimentul profund al prezenţei lui Dumnezeu în sufletele noastre. Şi după ani şi ani de practicare a rugăciunii, vom fi pregătiţi să părăsim această lume şi nu ne vom teme de moarte, ci vom aştepta cu bucurie ziua în care îl vom vedea faţă în faţă pe Dumnezeu. Aceasta este viaţa veşnică şi pentru aceasta ne pregătim în această viaţă. Dar totul începe cu hotărârea de a ne ruga în mod constant. Amin.

(Acest text reprezintă o predică a diac. Doug McManaman)

5 Comments

  1. Da, mare dreptate aveti. Eu ma rog mai mult de cand am fost la Medjugorje, dar cate o data imi zic… Dumnezeu nu asculta rugaciunea mea, Lui nu-i pasa de mine. Ce sa fac in clipele astea secetoase?

  2. Sunt inca tanara si poate de aceea vad lucrurile in mod mai diferit. Mi se pare urat spus „rugaciunea trebuie sa devina un obicei”, trebuie sa fie intalnirea cu Dumnezeu, ca rugaciunea sa devina convorbirea cu El. Si sa-i spun ce ma doare si ce nu, cand ma bucur si cand nu. Eu stiu ca El vede tot, dar faptul ca ii povestesc Lui, insemna ca il port in sufletul meu. Ma rog seara si dimineata, si in cursul zilei cand am o frica sau am nevoie de ajutor. Incerc sa ii rasplatesc ajutorul, mergand la biserica duminca si facand catehism cu copiii. Nu am citit niciodata Biblia, o invat pe parcurs mergand la biserica. Stiu ca ar trebui sa o citesc. Ar fi frumos daca s-ar organiza momente de intalnire in special cu tinerii pentru a discuta despre Biblie, sau poate deja se face, eu fiind departe nu stiu.

  3. Poate ca expresia „rugaciunea trebuie sa devina un obicei” e totusi adecvata in lumea noastra secularizata si secularizanta. Si iata de ce: obisnuim sa mergem pe cai preformate – din lipsa de timp, din manipularea gandirii si simtirii prin mass-media , dintr-un anume fel de „lene” gen „mal du siecle”… etc. si atunci, ca sa NU ne „formeze” altii caile pe care mergem, e bine sa ne facem „un obicei” bun din rugaciune. Dar legatura profunda, in suflet, in care-L simti pe Dumnezeu in orice clipa – e ceea ce conteaza cu adevarat. Numai ca aici asa se ajunge… prin „obiceiul” rugaciunii – desi fiecare ne nastem cu sentimentul DIVINULUI!

  4. Rugăciune şi să oferim locuri distincte rugăciunii. Mă refer la iniţiatiava declarării unei Zile Mondiale a Bolnavului, sunt de părere că sunt atâtea lucruri bune de făcut şi unele chiar se concretizează.

  5. Pe zi ce trece, fiind si confruntat in ultimii doi ani cu aceasta problema si anume ca cei dragi sa fie in suferinta cauzata de boala, consider ca este foarte util de declarat o zi pentru bolnavi la nivel planetar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *