Conversaţii cu noii atei (I)

Teme: Apologetică, Întrebări.
.
Publicat la 24 octombrie 2010.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michael Novak
Traducere: Renata Oana
Sursa: CatholicEducation.org

Michael Novak

Michael Novak

În câteva dezbateri publice, mai mulţi „atei noi” sinceri au lansat câteva observaţii tăioase la adresa celor care îl cunosc pe Dumnezeu, mai ales a creştinilor. Am încercat să iau la cunoştinţă aceste obiecţii, pentru a reflecta asupra lor. Le voi prezenta ca răspunsuri, sub forma unei conversaţii continue. Următoarele obiecţii vin din partea lui Christopher Hitchens.

Obiecţie: Creştinismul este un plagiat lejer al iudaismului…

Răspuns: Ei bine, nu este chiar plagiat dacă citezi capitolul şi versetul, şi faci trimiteri explicite la autori anteriori. Creştinismul susţine că este fiica legitimă a iudaismului, împlinirea iudaismului (chiar dacă este respinsă în mod evident de iudaism). De fapt, pentru creştinism este extrem de important ca iudaismul să supravieţuiască până la sfârşitul veacurilor, ca o corecţie pentru creştinism şi ca martor al religiei originare a lui Isus şi a discipolilor Săi. Chiar şi în Roma şi în alte oraşe, creştinismul timpuriu s-a răspândit extrem de rapid printre evrei. Majoritatea primilor Episcopi ai Romei – şi anume, Papii – erau de origine evrei.

Obiecţie: Dacă credinţa depăşeşte raţiunea, ea se dispensează – în mod convenabil – de nevoia de dovezi.

Răspuns: Cuvântul malefic aici este „dovezi”. Catolicii şi-au susţinut întotdeauna afirmaţiile aducând dovezi în sprijinul lor şi cerând ei înşişi dovezi pentru credinţa lor. Şi aceasta în parte pentru că îl consideră pe Dumnezeu Cuvântul, Înţelepciunea, Lumina şi Adevărul. Ei consideră că inteligenţa Lui creatoare inundă toate lucrurile create, astfel încât a-ţi pune întrebări despre natura, comportamentul şi legătura dintre toate lucrurile este o vocaţie creştină obligatorie. La urma urmelor, creştinii au moştenit abordarea intelectualistă a religiei pusă în mişcare de evrei.

De foarte multe ori, în istoria catolică, dacă ai întreba o persoană convertită de ce a devenit catolică, îţi va prezenta motivaţii. Dovezi. Îţi va spune cum a comparat afirmaţiile catolicismului cu cele ale ateismului, ale protestantismului sau protestantismului evanghelic. Cel care l-a instruit în privinţa catehismului a insistat ca el să înţeleagă motivaţiile pentru cele şapte sacramente, legătura dintre virtuţile teologice şi cele naturale, şi altele asemănătoare. Ce e drept, la astfel de hotărâri nu ajungi cu logica geometrică şi nici cu precizia matematică. Dar ele depind de dovezile pentru care se aşteaptă şi adesea chiar se solicită argumente intelectuale.

Obiecţie: Creştinismul este originea totalitarismului. Cum ai putea să îi fii recunoscător lui Dumnezeu? Şi pentru ce, pentru dictatura Lui?

Răspuns: Din contră, aşa cum scria Natan Sharansky, maxima politică creştină de a-i da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi Cezarului ceea ce este a Cezarului este cea mai puternică barieră împotriva totalitarismului. Pentru că nu toate sunt ale Cezarului. Autoritatea Cezarului este limitată. Pentru că Dumnezeu i-a dat omului libertatea şi responsabilitatea, tot El limitează acţiunea directă a Bisericii Sale în sfera corespunzătoare statului.

Ca să trecem pe un tărâm speculativ, uneori mă gândesc că impactul politic în istorie al doctrinei creştine privind Treimea este acela de a pregăti mintea umană pentru a căuta şi a descoperi unitatea în diversitatea şi caracterul distinct al persoanelor chiar în comuniunea cu ceilalţi. Plenitudinea individului se găseşte doar în comuniunea cu ceilalţi, în solidaritatea cu întreaga omenire, familia unică a lui Dumnezeu. Plenitudinea comunităţii se găseşte doar în respectarea individualităţii fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, comunitatea şi persoana nu intră în conflict, ci se definesc reciproc. De asemenea, nici „unitatea” şi „pluralitatea” nu sunt contradictorii. E pluribus conduce adesea la unum. În mod corelativ, unitatea este adesea înţeleasă cel mai bine în forma de plural, ca o federaţie de parteneri egali.

Obiecţie: Istoria creştină este o poveste, creată de oameni oportunişti şi supuşi greşelii.

Răspuns: Într-adevăr, creştinismul este o „veste atât de bună” încât ar putea părea o poveste, dacă afirmaţiile sale nu ar fi susţinute de dovezi şi de puterea creativă a adoptării lui de către indivizi şi societăţi. Istoricii culturii, chiar şi cei ostili creştinismului, au remarcat adesea contribuţiile sale la civilizaţia occidentală. Istoricii politicii afirmă adesea că culturile creştine au fost mai primitoare faţă de ideile şi practicile democraţiei şi ale drepturilor omului decât orice altă cultură – chiar şi decât culturile ateiste. Istoricii economiei au menţionat adesea rolul crucial al credinţelor, obiceiurilor şi practicilor instituţionale creştine pentru apariţia economiei libere, creative şi inventive. Denumirea de credinţă „catolică” a fost folosită încă din cele mai vechi timpuri pentru a sugera faptul că creştinismul nu se limitează la o singură rasă, cultură sau naţiune, ci este universal atât în chemarea cât şi în imperativele sale interne. De asemenea, credinţa creştină poate fi „inculturată” sau „întrupată” în diferite tipuri de culturi. Ea nu este un agent cultural univoc, ci unul analog – generează câteva asemănări culturale, şi nu o identitate culturală singulară.

Cea mai recentă explozie culturală creştină se produce în China. Cel puţin o sursă de informare estimează că sunt şaptezeci de milioane de creştini în China – o cifră egală cu cea a membrilor Partidului Comunist, şi care creşte atât de rapid încât cea mai mare provocare pentru păstori este să găsească un loc de întâlnire în care să încapă comunităţile lor. Mulţi chinezi identifică creştinismul ca fiind cea mai bună cale culturală înspre ideile de libertate, demnitate, justiţie şi creativitate. Thomas Jefferson, când pregătea „Biblia Jefferson” (Viaţa şi învăţăturile lui Isus din Nazaret) pentru indienii americani, el scria că învăţăturile lui Isus conţin „cel mai sublim şi generos cod de principii morale care a fost oferit vreodată omului”.

În câteva dezbateri recente (de exemplu, cu Dinesh D’Souza) unii dintre noii atei şi-au exprimat obiecţiile faţă de credinţa în Dumnezeu şi mai ales faţă de credinţa creştină.

Obiecţie: Creştinilor li se cere să manifeste în acelaşi timp iubire şi teamă obligatorie: să îl iubeşti şi să te temi de Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu poţi transmite în acest mod învăţăturile morale.

Răspuns: Se pare că a funcţionat destul de bine de-a lungul istoriei. Biblia evreiască spune că „teama este începutul înţelepciunii”. Acest tip de teamă este mult mai apropiată de „veneraţie” şi de „respect” decât de „înspăimântat”.

Dacă un om ar evita o crimă pentru că se teme de „furia” lui Dumnezeu, aş considera această constrângere ca un lucru bun, chiar dacă se situează pe ultima treaptă a scării. Treptele superioare ar fi reprezentate de un motiv mai înalt: înţelegerea motivelor acestei evitări, şi/sau din dragoste pentru făptuitorul legii (fie Atotputernicul, sursa la tot ceea ce este bun, fie voinţa civilă a concetăţenilor, exprimată în lege).

Din moment ce, din păcate, experienţa arată că există multe caractere dure, cărora nu le pasă de niciun motiv, cu excepţia fricii, nu aş considera frica un motiv de dispreţuit. Ea este departe de cel mai înalt motiv. Dar atunci când motivele superioare eşuează, acesta poate rămâne în picioare.

Obiecţie: Creştinismul oferă mântuirea prin delegare. Ea aplaudă sacrificiul uman – mai ales unul – iar apoi te condamnă la efectuarea unei pedepse dacă nu accepţi acest sacrificiu crud şi revoltător, care a avut loc înainte să te naşti tu, pentru a împlini o profeţie în care nu aveai nimic de spus.

Răspuns: Pentru biologia evolutivă, trebuie sacrificaţi mulţi indivizi în fiecare zi (uneori chiar specii întregi) de dragul progresului biologic. În fiecare război este necesar sacrificiul ultim al vieţilor omeneşti – adesea, în cele mai crude şi revoltătoare moduri. Toate acestea ar fi adevărate şi dacă creştinismul nu ar fi apărut.

Şi totuşi, dacă din dorinţa de a-şi exprima dragostea pentru omenire, Creatorul a dorit să pătrundă El însuşi în istoria omenirii şi să dea un exemplu asupra modului special în care înţelege El dragostea – nu amor sau eros, ci ceva mai deplin şi mai bogat, unic, doar al Lui (caritas) – venirea Lui în timp şi spaţiu ar fi de fapt după vieţile unor oameni şi înainte de vieţile altor oameni. Aceasta înseamnă „a deveni om”, intrarea în spaţiul şi timpul finit.

De multe ori spunem despre soldaţi că „nici un om nu are o dragoste mai mare decât acesta care şi-a dat viaţa pentru prietenii săi”. Creatorul, fiind creator, ar fi putut face mult mai puţin decât atât. În schimb El a ales să împărtăşească cu natura umană multă durere, umilinţă şi dezonoare, murind ca un criminal.

Obiecţie: Dorinţa de iertare – de a fi alb ca zăpada – este una imorală. Asumaţi-vă responsabilitatea!

Răspuns: Nu este imoral să le cerem soţiei, copiilor sau prietenilor să ne ierte atunci când le-am greşit. Acesta este lucrul responsabil pe care trebuie să-l facem. Desigur, prietenii noştri atei nu consideră că l-au supărat pe Dumnezeu care îi iubeşte făcând unul dintre lucrurile pe care ne-a cerut să nu le facem. Mulţi alţi oameni ştiu că au făcut în mod deliberat ceva ce nu trebuiau să facă, şi că nu au reuşit să facă ceea ce trebuiau să facă. Unii oameni, chiar înainte să afle despre Dumnezeul iudaismului şi al creştinismului, şi-au dorit să fi existat iertarea, pentru a putea lua lucrurile de la capăt. Tocmai pentru că îşi asumă responsabilitatea ei caută iertarea. Fericiţi sunt cei care nu au nevoie de iertare!

Obiecţie: O femeie virgină poate concepe? Mortul poate umbla? Aiureli!

Răspuns: La prima vedere, aceste fapte sunt cel puţin senzaţionale. Şi totuşi, au ateii o idee mai bună despre cum ar putut Dumnezeul nostru cel adevărat să devină pe deplin om, altfel decât cu ajutorul unui „Tată” divin şi al unei Mame cu puţine şanse, dar totuşi aleasă cu grijă? Sute de milioane de oameni au fost mişcaţi de frumuseţea inventivităţii lui Dumnezeu.

Şi cum ar putea un om să îi facă pe ceilalţi să bănuiască faptul că El este şi Dumnezeu, decât dacă le-ar oferit dovada – înviind morţii, vindecând şchiopii, redând vederea orbilor – şi poate cea mai divină dovadă dintre toate, iertarea păcatelor, ştergerea lor: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti”. Şi trebuie adăugată bineînţeles dovada modului în care a trăit şi a murit.

Chiar de la început, mulţi dintre cei care l-au văzut şi l-au auzit pe Cristos au plecat pur şi simplu de la El, necrezând. Creatorul le-a lăsat cu iubire libertatea. Venirea lui în lume ca om nu a copleşit minţile şi inimile tuturor celor care L-au întâlnit. Nici atunci, nici astăzi. Lumina Lui a strălucit în faţa multor oameni şi mulţi s-au îndepărtat de El. La un moment dat, când sute de oameni au întors în linişte spatele cuvintelor Sale, El i-a întrebat pe discipoli: „Şi voi veţi pleca?” Chiar dacă El i-ar fi lăsat şi pe ei să plece, aceşti câţiva au rămas pe loc. El nu şi-a dorit să aibă parte de sclavi, ci de prietenia unor oameni liberi, cu o ţinută verticală.

(Materialul va continua în numărul următor)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *