Arta de a trăi: Căutarea laudelor oamenilor duce la vanitate

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 octombrie 2010.
Partea 7 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, ian/feb 2010

Edward Sri

Edward Sri

Vă îngrijoraţi ce gândesc alţii despre Dvs? Spuneţi sau faceţi uneori ceva doar ca să atrageţi atenţia asupra propriei persoane? Reluaţi în minte conversaţii avute, întrebându-vă dacă aţi lăsat o impresie bună? Dacă da, s-ar putea să vă confruntaţi cu viciul cunoscut ca vanitate. Conform Sf. Toma de Aquino, nu este nimic greşit ca alţii să ne recunoască faptele noastre bune şi calităţile noastre. De fapt, a căuta să trăieşti într-un mod care îi inspiră pe ceilalţi să dea slavă lui Dumnezeu şi să caute să ducă o viaţă mai virtuoasă este un lucru bun.

Isus însuşi a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5,16). Dar a căuta lauda din partea oamenilor doar de dragul laudei este greşit. O astfel de persoană doreşte slăvirea proprie mai mult decât slăvirea lui Dumnezeu. Doreşte să primească laude de la oameni, care reprezintă o glorie în van, goală, schimbătoare şi adesea eronată. Aquino explică faptul că gloria pe care o căutăm poate să fie în van în trei moduri.

Simptomele vanităţii

În primul rând este în van să cauţi laudă pentru ceva ce nu este cu adevărat demn de laudă. Desigur, aici se include şi căutarea aprecierii pentru acte care sunt păcate. Studentul care, de exemplu, speră să câştige respectul colegilor săi prin beţiile sale, prin aventurile sale sexuale, sau copiind la un examen, nu caută gloria adevărată ci cea în van.

Chiar şi creştinii practicanţi sunt însă susceptibili de acest viciu când plănuiesc să îşi trăiască vieţile după standardele de fericire şi succes fixate de lume. De exemplu, unii dintre noi am putea spera să câştigăm respectul din partea prietenilor şi membrilor familiei pentru o carieră de succes, prin hainele la modă, prin succesul copiilor la şcoală, locuind într-o casă frumoasă ş.a. Acestea nu sunt ţeluri rele în ele însele, dar ne pot distrage de la urmărirea unor idealuri creştine precum caritatea, generozitatea, simplitatea şi umilinţa. Dacă aceste ţeluri lumeşti ne împiedică să trăim o viaţă cu adevărat demnă de laudă – o viaţă de virtute şi sfinţenie – atunci probabil căutăm gloria deşartă a acestei lumi mai mult decât gloria lui Dumnezeu.

În al doilea rând, este greşit să căutăm gloria din partea unor persoane a căror judecată nu este sănătoasă. Majoritatea dorim aprobarea şefilor, părinţilor, soţilor sau prietenilor. Şi este ceva natural. Dar dacă aceste persoane nu înţeleg cu adevărat ce înseamnă o viaţă bună, virtuoasă, aproape sigur vom ajunge dezamăgiţi, frustraţi sau induşi în eroare. A căuta recunoaşterea din partea lor înseamnă a căuta o glorie în van, dat fiind că ei nu pot să judece ceea ce merită cu adevărat lăudat. Uneori vor aprecia lucrurile greşite şi vor eşua în a recunoaşte tocmai ceea ce e nobil în viaţă. S-ar putea chiar dispreţuiască aspecte ale vieţii noastră creştine. De aceea, în loc să căutăm aprobarea oamenilor acestei lumi, ar trebui să căutăm lauda lui Cristos – şi, prin extindere, a credincioşilor Săi, care judecă după standardele Sale, nu ale lumii.

Gloria lui Dumnezeu sau gloria mea?

În al treilea rând, căutarea gloriei este greşită dacă în inima sa omul caută mai mult gloria umană decât gloria lui Dumnezeu. Facem faptele virtuoase din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, sau o parte din noi doreşte să fim observaţi şi stimaţi – pentru aceste fapte – de către ceilalţi? De exemplu, un catehet poate să se dedice cu multă pasiune catehezei în parohie, dar în parte pentru că îi plac laudele ce le primeşte de la preotul paroh sau de la credincioşii din parohie pentru buna sa activitate. În mod similar, nişte părinţi catolici pot să ajungă devreme la Liturghie şi să îşi pregătească copiii să se comporte frumos la Liturghie, nu doar de dragul dezvoltării spirituale a acestora, ci şi pentru că le place atenţia pe care o primesc („Ce familie catolică frumoasă!”). În măsura în care facem fapte bune pentru a atrage atenţia asupra noastră şi nu a lui Dumnezeu, în această măsură suferim de vanitate.

Similar, atunci când vine vorba de practicile devoţionale, Isus spune: „Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri” (Matei 6,1). Această învăţătură a lui Isus ne provoacă să ne examinăm cât de pure ne sunt motivaţiile atunci când ne practicăm credinţa. Îi aducem cult lui Dumnezeu şi slujim Biserica Sa doar din iubire altruistă faţă de Dumnezeu, sau există în noi o parte egoistă, ce caută să primească atenţie şi laude de la oameni? Adesea motivaţiile noastre sunt mixte. Poate că acordăm timp şi bani parohiei, dar există în noi speranţa că alţii ne vor observa generozitatea? Poate că ne facem timp pentru rugăciune deoarece îi iubim pe Domnul, dar oare sperăm în acelaşi timp că prietenii, îndrumătorul spiritual sau alţi oameni ne vor observa şi vor gândi de bine despre noi? Poate că facem diverse mortificări, precum postul, dar ne dorim ca prin aceasta să părem a fi mai pioşi decât alţii?

Dacă facem fapte bune pentru a primi recunoaşterea umană, stricăm darul pe care i l-am fi putut face lui Dumnezeu, spunea Sf. Toma de Aquino. Vom primi probabil aplauze aici pe pământ, dar Isus spune că nu vom mai primi răsplată în ceruri. Pe de altă parte, sufletul care doreşte să îşi păstreze ascunsă pietatea este cel care va atrage laudele îngerilor şi sfinţilor din cer. Sufletul care se roagă, posteşte şi face acte caritabile din iubire pură pentru Dumnezeu – fără să caute lauda omenească – va fi răsplătit de Tatăl ceresc.

Un viciu capital

Conform lui Toma d’Aquino, vanitatea este un viciu capital, ceea ce înseamnă că este o slăbiciune care dă naştere la multe alte vicii. Când inimile noastre sunt fixate pe câştigarea laudelor oamenilor, este destul de probabil că vom dezvolta şi alte obiceiuri greşite pe parcurs. De exemplu, se poate să ajungem să căutăm atenţia oamenilor prin auto-promovare prin cuvinte. Într-o discuţie vom strecura numele anumitor persoane, sau vom arăta unele dintre realizările noastre, sau vom exagera succesul înregistrat, totul cu speranţa că ceilalţi ne vor stima astfel mai mult („Oho, trebuie să fie o persoană importantă!”). Sf. Toma numeşte acest viciu lăudăroşenie. Se poate şi să ne aruncăm în centrul atenţiei prin comportamente excentrice, sau fiind la curent cu ultimele ştiri şi bârfe, sau având ultimele gadgeturi tehnologice. Aquino numeşte acest rod al vanităţii filoneism.

Ipocrizia este un alt mare pericol pentru persoana vanitoasă. Cuvântul grec de la bază se traduce cu „actor” sau „prefăcut”. Este folosit în Noul Testament pentru a descrie pe cineva care, ca un actor pe scenă, este preocupat să proiecteze înaintea audienţei sale un anumit personaj, şi pretinde că este ceva ce nu este de fapt. Mânat de dorinţa de a primi laude de la oameni, ipocritul este mai îngrijorat să dea impresia că face fapte bune decât să facă cu adevărat fapte bune, de dragul lor.

Persoana vanitoasă este mai predispusă să cadă în acţiuni dezbinatoare în încercarea de a arăta că nu este inferioară altora. Aquino enumeră patru astfel vicii care hrănesc dezbinarea din mintea, voinţa, vorbirea şi faptele unei persoane. În primul rând este viciul intelectual al încăpăţânării: „prin care un om este prea mult ataşat de propria sa opinie”, până acolo încât este incapabil să accepte o altă opinie, care ar putea fi mai bună. Vine apoi viciul legat de voinţă numit discordie, care este lipsa disponibilităţii de a renunţa la propria voinţă şi a fi în acord cu alţii. Al treilea viciu este legat de vorbire şi este numit dispută, când unui om îi place să aibă mereu argumente, sau cum spune Sf. Toma, „se ceartă zgomotos cu ceilalţi”. Al patrulea este neascultarea, prin care „un om refuză să îndeplinească poruncile superiorilor săi”. Fiecare dintre aceste vicii mai mici decurg din viciul capital al vanităţii. Ele sprijină eforul în van a omului de a-i face pe ceilalţi să creadă că el este superior altora.

O ultimă observaţie: mărinimia (tratată în reflecţia anterioară din această serie) şi vanitatea sunt direct opuse între ele. Persoana vanitoasă este mai preocupată să primească laudele oamenilor decât să trăiască o viaţă cu adevărat demnă de laudă, în timp ce persoana mărinimoasă caută să facă binele şi să trăiască o viaţă cinstită, chiar dacă nu va fi niciodată observată. O astfel de persoană virtuoasă poate să fie sigură că chiar dacă nimeni de pe pământ nu i-ar observa vreodată faptele bune făcute, Tatăl ceresc le vede şi o va răsplăti (cf. Matei 6,4).



3 Comments

  1. In ziua de azi oricine traieste din laude. De fapt daca stam si ne gandim, tuturor le place sa primeasca laude. Daca am trai singuri pe lume, viata ar fi trista pentru ca nu am avea pentru cine lupta. Dumnezeu se afla in tot poporul. Dar pentru mine nu e lauda ce ma face bucuroasa, ci faptul sa vad ca ceea ce fac, provoaca fericirea altora, atunci nu eu cred ca nu mai e lauda.

  2. „Laudele nu ne fac mai buni decat suntem, nici injuriile mai rai” – se spune. Numai ca in majoritatea cazurilor culegem ceea ce semanam: culegem „laude”daca le semanam cu iubire si bucurie – Si de fapt, „laudele” la care va referiti Dvs., Madalina, sunt valurile de bucurie si de iubire pe care le semanati in jur. Iar atat timp cat exista reactii fatza de ceea ce facem fiecare dintre noi, inseamna ca mai avem sanse de evolutie spre bine. Sa nu uitam ca sfarsitul lumii incepe cu indiferenta. Chiar si cu indiferenta celor care se simt „prea ocupati” , „prea obositi”, sau „prea sus” ca sa aiba grija celor din jur…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *