Rugăciunea şi practicarea credinţei noastre

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Gerald E. Murray
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, sep/oct 2010

Cardinalul Newman

Cardinalul Newman

Cardinalul John Henry Newman, un mare autor catolic britanic din secolul al XIX-lea, a scris o scurtă meditaţie care este relevantă pentru subiectul pe care doresc să îl abordez. Titlul meditaţiei este „Un drum scurt spre perfecţiune” (din Meditaţii şi devoţiuni), şi o includ în cele ce urmează:

Un om sfânt spunea cândva că, dacă dorim să fim perfecţi, nu trebuie să facem altceva decât să ne îndeplinim bine sarcinile comune de zi cu zi. Un drum scurt spre perfecţiune – scurt nu pentru că ar fi uşor, ci pentru că este adecvat fiecăruia şi uşor de înţeles. Nu există căi scurte spre perfecţiune, dar există unele sigure. Este un lucru de reţinut care ar putea fi foarte de folos unor persoane asemenea nouă. Este uşor să avem idei vagi despre ce înseamnă perfecţiunea, care pot fi suficiente ca să vorbim despre ea atunci când nu avem intenţia să o şi atingem; dar atunci când cineva doreşte cu adevărat perfecţiunea şi porneşte în căutarea ei, nu se mai mulţumeşte decât cu ceea ce e contribuie la a-l orienta spre aceasta.

Trebuie să înţelegem bine ce înseamnă perfecţiunea. Nu înseamnă vreo slujire extraordinară, ceva în afara normalului sau deosebit de eroic – nu toţi avem ocazia unor acte sau suferinţe eroice -, ci ceea ce cuvântul perfecţiune semnifică în mod obişnuit. Prin perfect înţelegem ceva ce nu are defecte, care este complet, care este consecvent, sănătos, ceva ce este desigur opus imperfectului. Şi cum ştim bine ce înseamnă imperfecţiunea în slujirea religioasă, ştim atunci prin contrast şi ce înseamnă perfecţiunea. Acela este deci perfect care îşi face datoriile zilnice în mod perfect, şi nu trebuie să mergem mai departe în căutarea perfecţiunii. Nu trebuie să ieşi din cotidianul zilei pentru perfecţiune.

Insist asupra acestui fapt pentru că cred că ne ajută la simplificarea viziunii noastre şi la fixarea eforturilor noastre asupra unui ţel clar definit. Dacă mă vei întreba ce ar trebui să faci ca să fii perfect eu ţi-aş spune că mai întâi: nu sta în pat dimineaţa dincolo de momentul trezirii; oferă primele tale gânduri lui Dumnezeu; fă o vizită la Preasfântul Sacrament; spune cu pioşenie Angelus-ul; mănâncă şi bea pentru slava lui Dumnezeu; recită bine Rozariul; fii recules; evită gândurile rele; fă-ţi bine meditaţia de seară; examinează-ţi conştiinţa zi de zi; mergi la culcare la ora potrivită… şi eşti deja perfect.”

Newman ne cere să facem două lucruri. În primul rând, orice am face, să ne străduim să facem bine; în al doilea rând, să fim oameni ai rugăciunii. Doresc să mă opresc asupra acestui al doilea aspect din meditaţia prelatului britanic. Rugăciunea este un subiect dificil de predat ca la şcoală. Spre deosebire de alte subiecte pentru orele de religie, care se adresează doar intelectului, rugăciunea este legată de practică. De aceea este atât de dificil să evaluezi elevul la capitolul rugăciune. Poţi să mergi la oră şi să înveţi povestea vieţii lui Isus Cristos sau istoria Bisericii, şi gata, vine următoarea lecţie. Dar pentru ca să înţelegi rugăciunea trebuie să te pui în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să te rogi. Nu doar o dată, ci în mod consecvent, zile, săptămâni, luni… Şi acesta nu este întotdeauna cel mai uşor lucru de pe pământ.

Acelaşi Newman scria într-o predică despre rugăciune că aceasta este un obicei. Şi aşa este. A dedica anumiţi timpi, zi de zi, rugăciunii către Dumnezeu cere formarea unui obicei. Ne cere să ne dezvoltăm obiceiul de a ne întoarce spre Dumnezeu prin rugăciune. Dacă dorim să înţelegem rugăciunea, trebuie să o practicăm în mod constant. De ce? De ce nu poate să fie rugăciunea mea un act pe care să îl fac atunci când simt nevoia? Cu adevărat rugăciunea este un act personal, dar dacă o lăsăm la latitudinea sentimentelor, atunci cred că ne vom ruga foarte puţin… sau deloc.

Ne place să evităm gândul că suntem păcătoşi. Nu ne place să ni se amintească de imperfecţiunile noastre. A ne ruga regulat înseamnă a-i mărturisi lui Dumnezeu constant slăbiciunile noastre şi faptul că ne bazăm pe El – izvorul la tot adevărul, frumuseţea şi bunătatea – pentru iertare. În lumea de astăzi, atât de încrezătoare în propriile forţe, oamenii se împotrivesc să recunoască dependenţa noastră totală de Dumnezeu pentru repararea sufletelor deteriorate de păcat. „Pot să am şi eu însumi grijă de mine! Nu?” Nu! Problema societăţii de astăzi porneşte de la alegerea de către om a propriilor căi de a aduce fericirea în lume, căi adesea sugerate de satana. Calea lui Dumnezeu către fericire, pe care o cunoaştem de la Fiul Său, Domnul nostru Isus Cristos, este ignorată.

Ca şi catolici, nu putem ignora ce ne-a învăţat Cristos. Trebuie să ne luăm zi de zi crucea şi să mergem pe urmele lui Cristos. Parte a acestei cruci este rugăciunea zilnică. Amintiţi-vă însă ce a spus Cristos: „jugul Meu este lesne de purtat” (Matei 11,30); şi aşa este dacă ne decidem să ni-l asumăm. În schimb, gândiţi-vă cât de greu este jugul păcatelor nemărturisite. Pe măsură ce creştem ne formăm propriile idei despre cum vrem să ne trăim vieţile. Este important să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute în procesul de formare a acestor idei. De la Dumnezeu vom învăţa perspectiva corectă asupra lucrurilor. Astfel vom deveni maturi din punct de vedere spiritual odată cu maturizarea fizică, emoţională şi intelectuală. (Nota traducătorului: referirea la tineri se explică prin faptul că acest articol este o adaptare după un discurs al pr. Murray ţinut elevilor unui colegiu catolic.)

Sunt câteva lucruri pe care aş dori să le subliniez despre însuşi actul rugăciunii. Trebuie să îl vedem ca o datorie faţă de Dumnezeu. Drept urmare, trebuie făcut zi de zi, nu pentru că avem chef să o facem, deoarece vor fi perioade în care nu vom avea deloc chef! Vom simţi chiar impulsul de a face mai degrabă altceva, dar trebuie să ne rugăm pentru că Dumnezeu doreşte de la noi aceasta. Aşa după cum spunea Newman în meditaţia sa, există anumiţi timpi pentru rugăciune şi anumite forme de rugăciune care ne vor ajuta să conversăm intim cu Dumnezeu.

Cât priveşte timpul de rugăciune, trebuie să ne rugăm când ne trezim dimineaţa, oferind eforturile din acea zi lui Dumnezeu, şi înainte de culcare, mulţumindu-i pentru tot ce a făcut pentru noi în acea zi, şi cerându-i iertare pentru păcatele noastre. De-a lungul zilei trebuie de asemenea să facem efortul de a găsi anumiţi timpi pentru o rugăciune privată, dacă luăm cu adevărat în serios credinţa noastră catolică. De exemplu, ne putem ruga Angelus-ul la amiază. Trebuie să ne hrănim sufletele cu harurile pe care Dumnezeu le oferă celor care se roagă.

Două practici devoţionale pe care le menţionează Newman şi care sunt de mare valoare spirituală astăzi sunt 1) Rozariul şi 2) meditaţia în tăcere. Rozariul reprezintă o provocare pentru tinerii catolici de astăzi. Prea puţini tineri se mai roagă Rozariul deoarece acesta nu mai se bucură astăzi de suficientă atenţie. Dar este una dintre cele mai bune rugăciuni prin care putem să îi aducem laudă lui Dumnezeu şi să îi cerem ajutorul. Atunci când Mama noastră, Preasfânta Fecioară Maria, le-a apărut celor trei păstoraşi la Fatima, în 1917, ea a cerut să ne rugăm Rozariul în fiecare zi. Dumnezeu doreşte ca noi să ne rugăm Rozariul, şi prin această rugăciune putem să ne apropiem mai mult de El şi de Preasfânta Fecioară. Cât priveşte practica petrecerii unui anumit timp, zilnic, în meditaţie în tăcere, cel puţin cinci minute, preferabil zece, aceasta poate trezi în sufletele noastre dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu. Sufletele noastre se înviorează în timp ce noi ne exprimăm în tăcere iubirea faţă de Dumnezeu din adâncul inimilor noastre.

Acestea sunt câteva dintre modurile în care ne putem ruga lui Dumnezeu. Aş putea să mai vorbesc despre ele, dar dacă cineva doreşte să le înţeleagă trebuie să le practice. Nevoia de oameni care să dorească să îi slujească lui Dumnezeu prin vieţile lor este foarte mare. Societatea noastră este la ananghie pentru că alege să îl ignore pe Dumnezeu. Noi nu ne putem permite să facem aşa ceva. A fi un bun catolic înseamnă a duce o viaţă de sacrificii. Răsplata pentru aceasta, în ceruri, este însă veşnică; plăcerea păcatelor pe de altă parte este trecătoare. Răsplata pentru trăirea virtuoasă este viaţa veşnică, fericirea veşnică. Pentru o viaţă în păcat nu există vreo răsplată finală, doar suferinţă veşnică în iad.

Sper şi mă rog ca tinerii catolici care doresc să îl urmeze pe Cristos să devină cu adevărat oameni ai rugăciunii. Fie ca iubirea din inimile noastre ale tuturor să se exprime în rugăciune constantă către Dumnezeu. Atunci vom participa la bucuria sfinţilor lui Dumnezeu şi ne vom putea ruga cu adevărat, aşa cum a făcut-o Regele David în Psalmul 63:

„Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,
În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta.
Că mai bună este mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor lăuda.
Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele.”

Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *