Prezenţa(ele) lui Isus

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark P. Shea
Traducere: Silvia Constantin
Sursa: InsideCatholic.com

Isus Cristos si deghizarile Sale

Isus Cristos şi „deghizările” Sale

Întrebare: Am o problemă teologică referitoare la afirmaţia Fericitei Maica Tereza de Calcutta: "Fiecare este Isus Cristos deghizat", care constituie şi una dintre principalele devize ale Mişcării Focolare: "A-l vedea pe Isus Cristos în fiecare". Accept în mod evident şi din toată inima ceea ce se spune la Matei 25,31-46 (în special 42-46): "Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat… Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică".

Dar dacă "fiecare este Isus Cristos deghizat", aceasta ar putea duce la o abordare foarte relativistă a religiilor şi prin urmare nu ar mai fi nevoie de evanghelizare sau de aducerea nimănui spre deplinătatea credinţei catolice, întrucât fiecare este Isus Cristos deghizat! De asemenea, aceasta are legătură indirectă şi cu "creştinii anonimi" ai lui Rahner. Ar putea conduce chiar la monstruozităţi cum ar fi să spunem că sataniştii şi Hitler sunt Isus Cristos deghizat! Cam aceeaşi interpretare laxă s-ar putea da şi devizei Sfântului Augustin "Iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul". Care este părerea dumneavoastră despre această problemă?

Răspuns: Pot să înţeleg de ce, într-o cultură infestată de indiferentism, s-ar naşte o sensibilitate faţă o astfel de problemă. Este greşit şi periculos să vorbim cu indiferenţă şi lene despre bunătatea lui Dumnezeu în liniile descrise de C.S. Lewis: "Prin bunătatea lui Dumnezeu înţelegem în zilele noastre aproape exclusiv iubirea Lui; şi în aceasta am putea avea dreptate. Iar prin Iubire, în acest context, mulţi dintre noi înţeleg blândeţe – dorinţa de a-i vedea pe alţii în afară de sine bucuroşi; nu bucuroşi în legătură cu un lucru sau altul, ci pur şi simplu bucuroşi. Ceea ce ne-ar satisface cu adevărat ar fi un Dumnezeu care ar spune despre orice lucru pe care ne place să îl facem: ‘Ce contează, atâta timp cât sunt mulţumiţi?’ Vrem, de fapt, nu atât un Tată Ceresc, cât un bunic ceresc – o benevolenţă senilă căreia, aşa cum se spune, ‘îi face plăcere să vadă tinerii distrându-se’, şi al cărei plan pentru univers este pur şi simplu să se poată spune din toată inima la sfârşitul zilei: ‘toată lumea s-a simţit bine’."

Cultura noastră este mai mult sau mai puţin înnebunită după aşa ceva, având tendinţa să spună că, atâta timp cât te rogi la vreo entitate sau alta, reciclezi şi-ţi ajuţi biblioteca, atunci Raiul este automat şi obligatoriu destinaţia ta. Şi nu vă păcăliţi spunând că este vorba doar de sentimentalişti New Age, unitarieni vaporoşi sau adoratori ai lui Obamesia (presupunând că mai există vreunul). Gruparea uriaşă a aşa-numiţilor creştini conservatori care tocmai a apărut în Washington D.C. pentru a răspunde chemării de muezin a mormonului Glenn Beck pentru a se ruga la cineva sau la ceva – nu contează cine sau ce – este elocventă pentru faptul că Dreapta, ca şi Stânga, suferă de un indiferentism pentru care nu Dumnezeu este în centru, ci controlul mulţimii prin religie, terapie, clubul Kiwanis şi sprijinul divin pentru pietăţile tribale politice preferate. Deismul moralist terapeutic excesiv al culturii americane se află peste tot de ambele părţi ale culoarului, de la fanii lui Oprah până la cei care îşi închipuie că un spirit spumos de "unitate" la întâlnirile din mall înlocuieşte unitatea Sfântului Duh.

Acestea fiind spuse, cred totuşi că este o mare greşeală ca orice formulare catolică obişnuită să fie măsurată după modul în care o persoană ipotetică ar putea să o interpreteze greşit. "Fiecare este Isus Cristos deghizat" ar putea duce la o abordare foarte relativistă a religiilor şi prin urmare la dispariţia nevoii de evanghelizare – oare aşa este cu adevărat? Până la urmă, multe afirmaţii ale lui Isus sau din Evanghelie ar putea la fel să fie interpretate greşit şi să conducă la concluzii catastrofice.

  • De ce Mă numiţi bun? Nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu" a fost interpretată greşit de către arieni cum că Isus nu este Dumnezeu. A greşit Isus spunând aceasta?
  • "Dumnezeu ne-a predestinat" a fost interpretată greşit de către calvini pentru a nega liberul arbitru. A greşit Pavel spunând aceasta?
  • "Dumnezeu vrea ca toţi să fie mântuiţi" a fost interpretată greşit de către universalişti pentru a nega posibilitatea iadului. A greşit iarăşi Pavel spunând aceasta?
  • "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri" a fost citată ca o autorizare pentru ura împotriva evreilor. A greşit Matei redând aceasta?
  • "Voi sunteţi de la diavol, tatăl vostru" a condus, în acelaşi fel, la interpretări greşite tragice din partea antisemiţilor. A greşit Isus spunând aceasta?
  • "Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu" este un text mult iubit de mormoni pentru a susţine doctrinele lor. Nu ar fi trebuit să o spună Atanasie?

Lista poate continua. Scripturile sunt pline de afirmaţii care, luate separat, sunt la fel de distrugătoare ca dinamita. Poţi lua oricare dintre doctrinele sau aforismele catolice, să le extinzi la dimensiuni nebuneşti, să le transformi în idei fixe şi să le foloseşti drept arme împotriva restului Tradiţiei. Aceasta este, mai mult sau mai puţin, erezia. Dar marele rău opus pe care îl putem comite este să eliminăm adevărul din depozitul Credinţei din teama că o persoană ipotetică l-ar putea interpreta greşit.

Astfel, în cazul de faţă, este o gravă greşeală să permitem grijilor referitoare la cum ar putea interpreta greşit cineva "Fiecare este Isus Cristos deghizat". Este, de fapt, un lucru cât se poate de catolic de spus, cu condiţia să îl înţelegem corect. Modul în care putem face aceasta este să ne amintim de înţelepciunea rezumată de Lewis: "Dumnezeu este prezent în multe moduri diferite: nu este prezent în materie aşa cum este în om, nu este prezent în toţi oamenii aşa cum este în unii, nu este prezent în nici un om aşa cum este în Isus".

Nu numai Lewis spune aceasta; aceasta este şi învăţătura Bisericii. Papa Pius al XII-lea chiar insistă asupra a opt moduri diferite ale prezenţei lui Cristos în Mystici Corporis Christi, inclusiv asupra prezenţei Domnului nostru în lucrările de milostenie (ceea ce reprezintă fundamentul devizei Mişcării Focolarelor). Chintesenţa, nu numai a distincţiei, ci a relaţiei dintre aceste moduri de Prezenţă, este exact faptul că nu poţi lua o parte din Cristos şi să o foloseşti pentru a-L ataca pe Cristos. În acelaşi fel, nu poţi lua o parte a Evangheliei şi să o foloseşti ca să ataci Evanghelia. Deci este o prostie să spui că Cristos care ne-a poruncit să evanghelizăm lumea poate fi ignorat, întrucât Cristos este prezent în aproapele nostru. Prezenţa Lui acolo este, de fapt, exact motivul pentru care ei trebuie să primească vestea cea bună a deplinei lor demnităţi şi valori ca aceia pentru care a murit Cristos.

Conceptul de "creştini anonimi" nu este, cred, o scuză pentru abandonarea evanghelizării (deşi, ca şi orice altceva, cu siguranţă poate şi a fost distorsionat pentru a servi unui scop diametral opus Tradiţiei). Cred că adevăratul scop la care slujeşte conceptul este acela de a împiedica pierderea de timp speculând despre soarta acelora care au murit fără o unire vizibilă cu Biserica. Aici regăsiţi această chestiune aprofundată. Un răspuns scurt: ştim unde se află Biserica; nu ştim unde nu se află. Să nu pierdem timpul speculând cine este în iad şi să mergem înainte evanghelizând cu speranţă. Pavel (şi Biserica) ne dă speranţa că aceia care nu au putut să audă Evanghelia pot totuşi să primească un verdict favorabil dacă sunt credincioşi luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu. Dar nu este treaba noastră să judecăm, aşa că să rămânem la munca evanghelizării pe care ne-a dat-o Cristos. În cuvintele Lui: "Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine" (Ioan 21,22).

Nu aş fi de acord că este ceva în mod necesar monstruos în a spune că sataniştii sau Hitler sunt Isus deghizat. Toţi oamenii sunt, într-o anumită măsură, pentru că pe oricine am întâlni este aproapele nostru, inclusiv cel mai mare duşman al nostru, şi ni se porunceşte să-l iubim. Aceasta deoarece Isus Cristos este imaginea lui Dumnezeu după al cărui chip şi asemănare sunt ei creaţi (Evrei 1,4). Păcatul distorsionează în mod radical acel chip şi poate chiar condamna pe vecie o persoană, dar rămâne faptul că orice rugăciune sau faptă caritabilă îndreptată chiar şi către cel mai rău om este făcută, în cele din urmă, faţă de Dumnezeu. Într-adevăr, putem spune că cel mai mare păcătos este "cel mai mic dintre aceştia" şi este în mod profund mai sărac decât cei cărora doar le lipsesc lucrurile materiale, precum hrana şi apa.

Aici cheia este să nu confundăm împărtăşirea umanităţii lui Cristos cu împărtăşirea sfinţeniei Sale. Hitler, atâta timp cât s-a aflat în trup, a împărtăşit umanitatea lui Cristos, fie şi numai cât un deget. Aceasta deoarece răul mereu parazitează pe seama binelui. Hitler nu poate scăpa niciodată pe deplin de datoria pe care o are către Dumnezeu pentru orice a mai rămas bun în el (cum ar fi, de exemplu, fiinţa lui, voinţa, puterea, inteligenţa etc.) El poate perverti aceste lucruri până la un nivel monstruos, dar atâta timp cât ele există pentru a fi pervertite, ele există şi ca daruri făcute lui de Dumnezeu. Prin urmare, atâta vreme cât a existat în trup, orice act de caritate creştină îndreptat către el a fost act îndreptat către Creatorul lui, Domnul celor mai mici dintre aceştia, care a fost prezent în viaţa lui şi a lucrat pentru a-l scoate din răul său monstruos şi îndrepta spre căinţă. Faptul că el nu a răspuns niciodată chemării nu înseamnă că faptele de milostenie făcute pentru el (de exemplu rugăciuni pentru căinţa lui) nu au fost făcute faţă de Dumnezeu prin Isus Cristos. Într-adevăr au fost, căci de la El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. Nimic din acestea nu transformă în mod magic un duşman al lui Dumnezeu într-un sfânt. Dar înseamnă că toţi oamenii, oricât ar fi de răi, rămân fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – şi, prin urmare, aproapele nostru în care Cristos se află, într-un anumit mod, prezent.

De aceea nu cred că este o interpretare prea largă a lui "urăşte păcatul şi iubeşte păcătosul". Cultura noastră nici măcar nu încearcă să facă asta. Ce face, în schimb, este "Găseşte scuze pentru păcat cât mai mult timp posibil. Apoi, când se epuizează toate scuzele, zdrobeşte fără milă păcătosul." Aceasta deoarece cultura noastră, care nu crede în Cristos, nu crede în posibilitatea milosteniei. Căci milostenia are legătură cu păcatul – păcatul murdar, dezgustător, repulsiv, de neiertat. Cultura noastră evită să recunoască păcatul până în ultima secundă posibilă şi, atunci când îl regăseşte în, de exemplu, un molestator de copii, un membru al Ku Klux Klan sau un violator în serie nu urăşte păcatul şi iubeşte păcătosul. Pur şi simplu urăşte păcătosul. În restul timpului – când este vorba de păcate pe care le aprobă – nu urăşte câtuşi de puţin păcatul. Mai degrabă, urăşte persoana care spune "Este un păcat". Până una alta, sfatul real al lui Augustin nu este interpretat cu largheţe. Este ignorat.

Ce fac catolicii în legătură cu aceasta? Cred că cel mai bun lucru este să rămânem devotaţi Tradiţiei. Nu este nimic rău în a-ţi iubi aproapele şi a face pentru el ceea ce ai face pentru Cristos. Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă să îi aprobi păcatele (deoarece Cristos nu este prezent în păcat, ci în aproapele). Dar înseamnă să îţi aminteşti că aproapele este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu suntem în pericol să exagerăm cu caritatea creştină. Dacă există vreo extremă în care noi, postmodernii, ne înghesuim, este extrema care insistă că nu există nimic sacru în viaţa omenească.

Sfatul meu este aşadar să nu îmbrăţişăm tulburările care apar din îngrijorarea pentru înţelegeri greşite ipotetice îndepărtate, când lipsa de iubire şi dispreţul pentru cei mai mici dintre aceştia s-a extins în toată lumea. Indiferentismul nu se vindecă prin teama de a iubi prea mult. Este provocat de către o cultură care caută să scape de iubire într-o simplă toleranţă la temperatura camerei, care se împotriveşte cererilor pe care ni le adresează Dumnezeu de a ne iubi aproapele. Este mult mai bine să îl vedem toate fiinţele umane pe Isus Cristos deghizat, decât să le vedem ca animale, duşmani, obiecte sexuale, resurse de proteine, unelte, ingrediente într-un bloc demografic, consumatori sau toate celelalte deghizări pe care ni le aruncă lumea în faţă.

Posted in Întrebări, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *