Autoritatea lui Petru, mai tare decât piatra

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 24 septembrie 2010.
Print Friendly

Autor: pr. Dwigth Longenecker
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, mai-iunie 2010

Isus ii da cheile lui Petru

Isus îi dă cheile lui Petru

Pe vremea când participam la cursul de doctrină biblică de la Universitatea Bob Jones, unul dintre versetele pe care trebuia să le învăţăm pe de rost era din Matei 16,18: „Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui”. Un student catolic poate învăţa pe de rost acest verset pentru a-şi demonstra convingerile cu privire la papalitate. Noi l-am învăţat pentru a nega convingerile cu privire la papalitate. Ni se explica faptul că în acest verset piatra nu era Petru, ci profesiunea lui de credinţă că Isus Cristos era Fiul lui Dumnezeu. Jocul de cuvinte al lui Isus „Petru-petros” nu era nici pe departe un joc de cuvinte, deoarece petros însemna pietricică, aşadar Isus nu şi-ar fi putut dori ca piatra să fie Petru, pentru că El vorbea despre o piatră de temelie.

Doar mulţi ani mai târziu am început să reevaluez învăţătura pe care o primisem despre acest verset foarte cunoscut şi important. Fundamentaliştii susţineau faptul că credincioşii catolici şi-ar fi clădit întregul edificiu al autorităţii papale pe acest verset scos din context – o folosire greşită a Scripturii. Ei afirmau că o doctrină importantă nu trebuie să se bazeze doar pe un singur citat doveditor. Într-adevăr, ei au dreptate, şi pe măsură ce începeam să studiez mai deschis doctrina catolică, am reuşit să înţeleg că Biserica Catolică nu se bazează numai pe acest verset pentru a-şi susţine afirmaţiile despre papalitate, ci îl ia în considerare în context. În plus, în loc de un citat doveditor, există trei imagini biblice importante care se reunesc pentru a susţine afirmaţiile Bisericii Catolice despre autoritatea papală.

Cele trei imagini sunt piatra, dregătorul şi păstorul. Aceste imagini nu apar numai într-un singur verset, ci îşi au originea în Vechiul Testament, fiind susţinute în Noul Testament. Asemenea unei frânghii împletite din trei fire puternice, aceste trei imagini ale pietrei, dregătorului şi păstorului susţin în mod sincronizat şi interdependent autoritatea căreia Cristos dorea să îi încredinţeze Biserica Sa de pe pământ.

Domnul este stânca mea

Un studiu biblic asupra Vechiului Testament demonstrează importanţa pietrei ca imagine a autorităţii şi a forţei de bază. În Geneză 49,24, în timp ce îşi binecuvântează fiii, patriarhul Iacob spune că braţul lui Iosif este puternic în luptă pentru că este susţinut de „păstorul, stânca lui Israel”. Păstorul şi piatra simbolizează grija şi sprijinul lui Dumnezeu pentru poporul Său. Pentru Moise, stânca este un loc solid pe care poate sta şi un loc sigur în care se poate ascunde (Exod 33,21-22), iar pentru poporului lui Israel, stânca este o sursă miraculoasă de apă răcoritoare, de viaţă (Exod 17,6). În cartea Deuteronomului, Domnul este stânca perfectă, cel care îşi îngrijeşte copiii şi care le oferă o viaţă îmbelşugată (32,4.13.15.18).

Regele David, marele psalmist, se referă de multe ori la Domnul ca la stânca, fortăreaţa şi eliberatorul său (2Samuel 22,2; Psalm 18,19 et al). De-a lungul psalmilor, stânca devine o imagine predominantă pentru Domnul lui Israel, cel puternic, cel neclintit şi demn de încredere. Profetul Isaia este în acelaşi ton cu psalmistul, Domnul fiind şi pentru el o stâncă. La umbra stâncii găseşti adăpost într-un pământ uscat şi fără apă (Isaia 32,2), în timp ce Dumnezeu este asemuit cu „stânca veacurilor” (Isaia 26,4), şi Domnul este stânca din care a fost cioplit poporul lui Israel (Isaia 51,1). Şi Avacum afirmă că Domnul este stânca (1,12), iar la sfârşitul Vechiului Testament, profetul Zaharia spune că Dumnezeu va transforma Ierusalimul într-o piatră de neclintit pentru toate naţiunile (Zaharia 12,3).

În Vechiul Testament, imaginea puternică a stâncii face referire în mod repetat la Dumnezeu însuşi. În Noul Testament, Paul descifrează imaginea pietrei şi afirmă clar că piatra de temelie este însuşi Isus Cristos (Romani 9,33, 1Corinteni 10,4). Cristos cel întrupat reprezintă manifestarea stâncii care este Dumnezeu. Prin urmare, El are autoritatea să numească pe cineva care să împărtăşească cu El statutul de piatră. În contextul Vechiului Testament, Isus, piatra, este Cel care oferă învăţătura despre piatră. Mai exact, pasajul important din Isaia 51 îl descrie pe Dumnezeu ca fiind stânca din care a fost cioplit poporul lui Israel, dar li se spune iudeilor: „Priviţi pe Avraam, tatăl vostru, şi la Sara cea care în dureri v-a născut”. Opera extraordinară a lui Stephen Ray „Pe această piatră” enumeră dovezi despre cărturarii evrei care îl considerau în repetate rânduri pe Avraam ca fiind piatra de temelie a poporului evreu, numită de Dumnezeu. Dumnezeu era stânca supremă, dar Avraam era prezenţa Sa pe pământ. Aşa cum lui Avraam i s-a dat un nume nou pentru a indica noua lui condiţie de piatră de temelie, Isus îi dă un nume nou lui Simon – Piatră – pentru a semnifica temelia pe care o reprezintă în noul legământ.

Trimisul lui Dumnezeu

Cel de-al doilea fir din frânghia împletită a autorităţii petrine este imaginea dregătorului. Dregătorul într-o curte regală apare constant în relatările Vechiului Testament. Patriarhul Iosif lucrează la un dregător în palatul din Egipt. Regele Saul are un dregător, la fel ca prinţul Mefiboşet, dar pentru a înţelege versetul din Matei 16, cea mai importantă imagine a unui dregător din Vechiul Testament apare în Isaia 22. Aici profetul prezice căderea unui dregător regal şi succesiunea altuia. Şebna este înlocuit de Eliachim, iar profetul îi spune lui Şebna: „îl voi îmbrăca cu veşmintele tale, îl voi încinge cu brâul tău şi-i voi da în mână dregătoria ta. El va fi tată pentru cei ce locuiesc în Ierusalim şi pentru casa lui Iuda. Şi îi voi pune pe umeri cheile casei lui David şi dacă el va deschide, nimeni nu va închide, şi dacă el va închide, nimeni nu va deschide” (Isaia 22,21-22).

Adevăratul deţinător al cheilor regatului este chiar regele, iar în Apocalips vedem că Cristos cel înviat şi glorificat deţine puterea cheilor – puterea de a lega şi de a dezlega. Ioan are o viziune în care Isus Cristos spune „Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apocalips 1,18). Prin urmare, regele deţine cheile regatului, dar el îşi deleagă puterea unui dregător, cheile regatului fiind simbolul acestei autorităţi delegate. Cheile nu numai că deschideau toate uşile, ci şi permiteau accesul la cămările domneşti şi la bogăţiile regelui. În plus, aceste chei ale regatului erau prinse pe o eşarfă purtată la brâu, care era semnul oficial al funcţiei. Pasajul din Isaia şi obiceiurile arată faptul că funcţia de dregător regal era atribuită de rege şi era succesorală – cheile fiind transmise următorului dregător, ca semn al continuităţii autorităţii care a fost delegată de însuşi regele.

Capitolul 22 din Isaia oferă contextul din Vechiul Testament pe care discipolii lui Isus l-ar fi înţeles pe deplin atunci când El a citat acest pasaj în Matei 16. Atunci când Isus i-a spus lui Petru „ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”, discipolii ar fi trebuit să recunoască pasajul din Isaia. Ei ar fi trebuit să înţeleagă nu doar faptul că Isus se numea pe sine Regele regatului său, ci şi că îl numea pe Petru drept dregătorul său regal. Iar faptul că în Apocalips Ioan îl vede pe Isus cel înălţat şi glorificat ţinând în mână cheile eterne confirmă intenţia lui Isus de a-i delega acea putere lui Petru – piatra de temelie a Bisericii Sale. Teologii catolici nu sunt singurii care interpretează versetele din Matei 16,17-19 ca citat direct din Isaia 22. În lucrarea sa Pe această piatră, Stephen Ray citează mulţi biblişti protestanţi care susţin această înţelegere şi afirmă că Isus deleagă fondatorului Bisericii Sale pe pământ autoritatea pe care El o are asupra vieţii şi a morţii, a raiului şi a iadului.

Păstorul cel Bun

Cel de-al treilea fir din frânghia puternică ce susţine biblic autoritatea papală este imaginea Păstorului cel Bun. Această imagine puternică apare atât de des în Vechiul Testament încât acest articol scurt nu poate enumera toate referinţele. Ajunge doar să spunem că evreii erau un popor nomad de păstori, iar imaginile mielului şi păstorului sunt întreţesute în istoria lor la fiecare pas. Încă de la început, Dumnezeu însuşi este văzut ca păstor al poporului său. În Geneza 48, înainte de a-şi binecuvânta copiii, bătrânul Iacob spune că Domnul Dumnezeul părinţilor săi i-a fost păstor întreaga viaţă. Profetul Mihea vede poporul lui Israel ca o „oaie fără păstor”, iar păstorul ajuns Regele David îl numeşte pe Domnul Păstorul său (Psalm 23 et al). Profetul Isaia spune că Domnul „va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce alăptează va avea grijă” (Isaia 40,11).

Tema referitoare la Dumnezeu considerat Păstorul cel Bun atinge punctul culminant în Vechiul Testament în Cartea lui Ezechiel. Mai înainte, profetul Ieremia se înfuriase pe conducătorii corupţi ai poporului lui Israel. Ei erau nişte păstori netrebnici şi iresponsabili, dar în Cartea lui Ezechiel, Dumnezeu însuşi promite că va fi Păstorul poporului Său Israel. Aşa grăieşte Domnul: „Cum cercetează păstorul turma sa în ziua când se află în mijlocul turmei sale risipite, aşa voi cerceta şi Eu oile Mele şi le voi aduna din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată… Oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi voi păstori cu dreptate” (Ezechiel 34,12.16). Iar în cele din urmă, servitorul Domnului, Fiul lui David, va veni şi va fi Păstorul turmei pierdute: ” Eu voi veni să scap oile Mele, ca să nu mai fie pradă şi voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul Meu David va fi prinţ între ei (Ezechiel 34,22-24).

În consecinţă, unul dintre cele mai clare semne ale faptului că Isus Cristos se ştia pe sine ca Fiul lui Dumnezeu este momentul în care El afirmă că este Păstorul cel Bun. În mai multe, Isus a folosit imaginea Păstorului cel Bun pentru a face referire la propriul Său magisteriu. El se numeşte pe sine în mod explicit Păstorul cel Bun (Ioan 10,11.14) care a venit pentru oile rătăcite ale casei lui Israel (Matei 15,24). Spune povestea oii rătăcite, plasându-se în poveste ca Păstorul divin care împlineşte profeţia lui Ezechiel (Luca 15). Autorul Epistolei către Evrei îl numeşte pe Isus Cristos Marele Păstor al oilor (Evrei 13,20). Petru îl numeşte pe Isus Păstorul şi păzitorul sufletelor (1Petru 2,25), iar în Apocalips, Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie este şi Păstorul sufletelor rătăcite (Apocalips 7,17).

Momentul în care, după Înviere, Isus Cristos îi spune lui Petru „paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, paşte oile Mele” (Ioan 21,15-17) are foarte multe ramificaţii. De-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu este perceput ca fiind Păstorul cel Bun. El promite că va veni şi va fi păstorul poporului Său prin robul Său David. Atunci când Isus Cristos, fiul lui David împlineşte această profeţie, promisiunea lui Dumnezeu s-a împlinit. Apoi, înainte ca Isus să se înalţe la cer, El îi porunceşte lui Petru să preia ministerul Său pastoral. De acum, Petru îşi va asuma rolul de Bun Păstor în locul lui Cristos.

Vicarul lui Cristos

Pe vremea când eram preot anglican în Marea Britanie, purtam titlul de vicar al parohiei. Termenul derivă din faptul că vicarul este un preot numit să oficieze anumite servicii în locul preotului paroh oficial. Un preot poate supraveghea mai multe parohii şi numeşte vicari care să oficieze serviciile atunci când el nu se află în parohie. Mulţi credincioşi necatolici nu sunt de acord cu faptul că Papa este numit Vicarul lui Cristos. Dar cuvântul vicar este folosit doar pentru a desemna pe cineva care ţine temporar locul unei alte persoane. Un vicar este o persoană căreia îi este delegată o anume sarcină. Cele trei fire ale imaginilor biblice – piatra, dregătorul şi păstorul – arată în trei moduri diferite faptul că Isus a dorit ca Petru să exercite ministerul şi autoritatea Sa aici, pe pământ – cu alte cuvinte, să fie vicarul Său.

Faptul că există trei imagini este important, pentru că autorii Sfintei Scripturi considerau numărul trei ca fiind unul dintre numerele perfecte. O afirmaţie avea mai multă autoritate atunci când era exprimată de trei ori, în trei moduri diferite. Vedem acest lucru în pasajul din Ioan 21. Isus îi conferă lui Petru autoritatea Sa pastorală prin trei porunci solemne: „paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, paşte oile Mele”. Aici, Isus îşi deleagă autoritatea de trei ori, în trei moduri diferite, folosind imagini pe care le regăsim în Vechiul Testament. Procedând astfel, El dezvăluie în mod clar delegarea autorităţii Sale lui Petru.

Istoria arată că încă din primele zile creştinii l-au considerat pe Petru ca fiind întocmai piatra, dregătorul, păstorul proclamat de Isus. În plus, chiar din acele zile, ei au considerat că succesorul său este Episcopul Romei, iar acest Episcop al Romei acesta dăinuie şi astăzi ca piatră, dregător, păstor – la doar câteva sute de metri de locul în care a murit şi a fost îngropat Petru. Aşadar, îşi clădeşte Biserica Catolică afirmaţiile despre autoritatea papală pe un singur verset scos din context? Nu prea. Cele trei fire simbolizate de imaginea pietrei, a dregătorului şi a păstorului sunt ţesute în şi de-a lungul întregii Scripturi, ajungând la punctul culminant în viaţa lui Isus Cristos care este adevărata Stâncă, Regele Regatului şi Păstorul cel Bun, şi care îi încredinţează lui Petru autoritatea Sa pe pământ, până la a doua Lui venire.

One Comment

  1. Acest articol nu dovedeste altceva decat contrariul pt care s’a scris. Acest autor a fost convins de altii ca nu merita sa creada adevarul. Poate a primit o functie mai mare ca sa taca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *