Secretarul de stat îl explică pe Papa

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Giuseppe De Carli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 10-11 mai 2010

Cardinalul Tarcisio Bertone

Cardinalul Tarcisio Bertone

Numai cine vede chipul lui Dumnezeu reflectat în chipul oamenilor poate să recunoască în celălalt „un frate în umanitate, nu un mijloc ci un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi”: aceasta este forţa Papei Benedict al XVI-lea, care pune în mod constant magisteriul său teologic „în slujba celor simpli şi a oamenilor”. Astfel afirmă Cardinalul Tarcisio Bertone, Secretar de Stat, în cartea „Ultimul secret de la Fatima”, scris în formă de conversaţi cu Giuseppe De Carli (Rai Eri – Rizzoli, Milano, 2010, 266 de pagini). L’Osservatore Romano a publicat câteva fragmente din acest volum, din capitolul intitulat „Pasiunea faţă de adevăr”.

– Joseph Ratzinger este o personalitate complexă. Dumneavoastră aţi lucrat cu Cardinalul Joseph Ratzinger la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Cum era să lucraţi cu prefectul Ratzinger? Şi cum e să lucraţi cu el ca Papă?

– Faptul că am lucrat mai mulţi ani aproape de el a fost pentru mine un mare privilegiu. Am experimentat că este un om cu o mare pasiune faţă de adevăr, cu iubire faţă de frumos şi cu o atenţie genuină faţă de omenire. Este un om al dialogului şi al ascultării. Se prezintă foarte natural şi în largul său cu orice om pe care îl întâlneşte. Din el răzbate o dimensiune de bucurie care este contagioasă, întemeiată pe încredere şi pe speranţă. Papa Benedict este un muncitor neobosit. Ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei urmărea orice act şi notiţă de studiu; apoi se îngrijea de pregătirea multor şi importante publicaţii doctrinale şi teologice. Printre acestea, probabil cea mai semnificativă a fost redactarea Catehismului Bisericii Catolice, dusă la capăt în anul 1992, de asemenea, şi Compendiul aceluiaşi Catehism, care a ieşit în anul 2005. Sunt două instrumente foarte utile pentru misiunea de evanghelizare şi de învăţământ a Bisericii. De când a fost ales Papă, am putut să constat că Sfântul Părinte continuă să îşi menţină un ritm ordonat în ceea ce priveşte rugăciunea, studiul, întâlnirile, scrierile, alocuţiunile. Este un om care îl iubeşte pe Dumnezeu în profunzime şi care se consideră pe el însuşi – după cum avea să spună de la balconul Bazilicii San Pietro imediat după alegere – un „lucrător umil în via Domnului”.

– Care sunt obiectivele pe care Papa Benedict al XVI-lea intenţionează să le atingă?

– Înainte de toate, intenţionează să proclame mesajul creştin şi să se angajeze într-un dialog rodnic şi deschis cu lumea. Încă de la începutul pontificatului său a pornit pe urmele predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea, în punerea în practică a Conciliului Vatican II şi a reafirmat că vrea să lucreze pentru unitatea deplină pe care Isus a cerut-o în rugăciune pentru discipolii Săi la Cina cea de Taină. Se angajează să dezvolte un dialog permanent cu adepţii celorlalte religii, şi chiar cu aceia care sunt în căutare de răspunsuri la întrebările cele mai profunde ale vieţii. Îi încurajează pe toţi să promoveze valorile fundamentale pentru adevăratul bine al persoanei şi al societăţii. În sfârşit, aş greşi dacă nu aş arăta că, asemenea oricărui Papă, nu este interesat să îşi atingă obiectivele sale private sau personale. El este ferm convins că este chemat să facă să strălucească lumina lui Cristos în faţa bărbaţilor şi a femeilor de astăzi. Nu este lumina lui, ci aceea a lui Cristos, pe care Papa doreşte ca oamenii să o poată vedea strălucind în el însuşi. În felul acesta, se prezintă tuturor preoţilor ca un exemplu minunat.

– Dumneavoastră cunoaşteţi consensurile care îl înconjoară pe Papa şi chiar şi unele rezerve, în special cu privire la fidelitatea faţă de Conciliul Ecumenic Vatican II şi la reforma Bisericii. Temerile sunt întemeiate?

– Pentru a înţelege intenţiile şi acţiunea de conducere a Papei Benedict al XVI-lea, trebuie să facem referinţă la istoria lui personală – o experienţă variată care i-a permis să străbată Biserica conciliară ca adevărat protagonist – şi, odată ales Papă, la discursul de inaugurare a pontificatului, la cel adresat Curiei Romane la 22 decembrie 2005 şi la actele precise voite şi semnate de el (şi uneori explicate cu răbdare). Celelalte elucubraţii şi şoaptele cu privire la presupuse intervenţii de marşarier sunt pură invenţie după un clişeu standardizat şi repropus cu încăpăţânare. Doresc să citez câteva instanţe ale Conciliului Vatican II promovate în mod constant de Papa cu inteligenţă şi profunzime de gândire: raportul mai cuprinzător instaurat cu Bisericile ortodoxe şi orientale, dialogul cu ebraismul şi cel cu islamul, cu o reciprocă atracţie, care au provocat răspunsuri şi aprofundări ce nu au existat vreodată înainte, purificând memoria şi deschizându-se la bogăţiile celuilalt.

În afară de aceasta îmi face plăcere să subliniez raportul direct şi fratern, precum şi patern, cu toţi membrii colegiului episcopal în vizitele ad limina şi în celelalte numeroase ocazii de contact. Să ne amintim de practica inaugurată de el a intervenţiilor libere la adunările Sinodului Episcopilor, cu răspunsuri şi reflecţii punctuale ale aceluiaşi Pontif. Apoi să nu uităm de contactul direct instaurat cu superiorii dicasterelor din Curia Romană, cu care a restabilit întâlnirile periodice în audienţe. Cât priveşte reforma Bisericii – care este mai ales o problemă de interioritate şi de sfinţenie – Papa Benedict al XVI-lea ne-a rechemat la izvorul cuvântului lui Dumnezeu, la legea evanghelică şi la inima vieţii Bisericii: Isus Domnul cunoscut, iubit, adorat şi imitat ca „acela în care i-a plăcut lui Dumnezeu să locuiască orice plinătate”, conform expresiei din Scrisoarea Sfântului Paul către Coloseni.

În sfârşit, doresc să subliniez ceea ce a scris în scrisoarea adresată Episcopilor catolici, la 10 martie 2009, cu privire la ridicarea excomunicării Episcopilor consacraţi de Arhiepiscopul Lefebvre: „În timpul nostru, în care în zone vaste ale pământului credinţa este în pericol de a se stinge ca o flacără care nu mai are din ce să se alimenteze, prioritatea care stă deasupra tuturor este aceea de a-l face prezent pe Dumnezeu în această lume şi de a deschide oamenilor accesul către Dumnezeu. Nu către un dumnezeu oarecare, ci către acel Dumnezeu care a vorbit pe Sinai, către acel Dumnezeu a cărui faţă o recunoaştem în iubirea dusă până la capăt, în Isus Cristos răstignit şi înviat (cf. Ioan 13,1). Adevărata problemă în acest moment al istoriei este că Dumnezeu dispare din orizontul oamenilor şi că, cu stingerea luminii care provine de la Dumnezeu, omenirea este lovită de lipsă de orientare, ale cărei efecte distrugătoare se manifestă tot mai mult”.

– Puteţi să explicaţi, şi cu exemple, cum în Biserica Papei Benedict al XVI-lea libertatea de gândire şi de cercetare merge mână în mână cu responsabilitatea credinţei?

– În legătură cu această temă – care este foarte importantă şi centrală în Biserică, şi care atinge alte binoame strâns legate, cum ar fi credinţa şi raţiunea, credinţa şi cultura, ştiinţa şi credinţa, ascultarea şi libertatea – trebuie să mergem din nou la exemplul vieţii şi al experienţei lui Joseph Ratzinger, gânditor, teolog şi maestru de doctrină recunoscut, după cum tocmai am spus. Desigur, nu se pot scinda practica lui şi stilul lui de conducere de convingerile cele mai profunde care au hrănit şi marcat comportamentul lui de cercetător. În lungul său parcurs de intelectual, foarte activ la catedrele universitare şi în mass-media, s-au adăugat ulterior două responsabilităţi formidabile: mai întâi, aceea de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi, apoi, aceea de păstor suprem al Bisericii Catolice. Este clar că aceste două funcţii au marcat învăţăturile şi actele Cardinalului şi ale Papei, orientându-le şi mai eficace, dacă se poate spune aşa, către o interacţiune şi o sinergie între libertatea fundamentală de gândire şi de cercetare şi responsabilitatea actului de credinţă şi a adeziunii de credinţă la Dumnezeu care se revelează, care vorbeşte şi cheamă la a fi „creatură nouă”. Deci nu o contrapoziţie sau o „secesiune”, ci o armonie care trebuie căutată, construită cu inteligenţa iubirii.

Aceasta este atitudinea lui Joseph Ratzinger atunci când vorbeşte unor organisme cum ar fi Comisia Biblică Pontificală, Comisia Teologică Internaţională, Academia Pontificală de Ştiinţă, Academia Pontificală pentru Viaţă, şi aşa mai departe, sau atunci când dialoghează cu fiecare cercetător şi gânditor. Le cere teologilor să nu fie dezrădăcinaţi din credinţa Bisericii, pentru a fi adevăraţi teologi catolici. Şi aş dori să mai citez o pagină frumoasă din „Caritas in veritate”, unde vorbeşte despre angajarea „pentru a face să interacţioneze diferitele niveluri ale ştiinţei umane în vederea promovării unei adevărate dezvoltări a popoarelor”. După ce a explicat faptul că ştiinţa nu este niciodată numai opera inteligenţei şi că ştiinţa este sterilă fără iubire, a concluzionat: „Exigenţele iubirii nu contrazic exigenţele raţiunii. Ştiinţa umană este insuficientă şi concluziile ştiinţelor nu vor putea indica singure calea spre dezvoltarea integrală a omului. Este mereu nevoie să se meargă mai departe: aceasta o cere caritatea în adevăr. Însă a merge mai departe nu înseamnă niciodată a face abstracţie de concluziile raţiunii, nici a contrazice rezultatele sale. Nu există inteligenţa şi apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligenţă şi inteligenţa plină de iubire” (nr. 30).

Posted in Biserică, Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *