Papa sub tirul media: de ce?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark P. Shea / Richard Bastien
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic.com

Un Papa atacat

Un Papă atacat

În cele ce urmează sunt reunite două analize ale unor catolici americani, ambii laici, privitoare la atacurile care îl vizează pe Papa Benedict al XVI-lea, atacuri care în ultimele luni par a nu se mai opri. Primul material, semnat de Mark P. Shea, analizează şubrezenia atacurilor (sunt multe legături web, de urmat pentru cei care vor să înţeleagă mai bine referirile altfel destul de „americăneşti”) şi încearcă să se pună în locul Papei, pentru a-i explica modul de a gândi şi de a acţiona (sau de a nu acţiona, a se vedea finalul).

Cred că lucrul cel mai respingător în furia pe care o nutreşte mass-media împotriva Papei Benedict al XVI-lea este combinaţia îngrozitoare intre răutatea şleampătă şi revendicarea plină de auto-încântare că înşişi catolicii ar trebui să fie recunoscători pentru vendeta desfăşurată împotriva lor. Ştiţi cum se spune: „O, e adevărat că am mai greşit şi noi pe ici pe colo, dar unde aţi fi ajuns voi dacă n-am fi arătat noi cu degetul corupţia voastră?” Eu vă spun: găsiţi infractorii şi scoateţi corupţia la lumină! Dar nu încercaţi să mă păcăliţi că faceţi aşa ceva când lansaţi o campanie prost documentată ca să îl incriminaţi pe Papa Benedict sub cel mai neîntemeiat pretext, în timp ce corupţia actuală este cu adevărat ignorată!

Haideţi să ne uităm mai întâi la câteva minciuni absolut fantastice. Scuzaţi, dar nu se poate numi „greşeală” atunci când un trust important de ştiri lansează titluri ca: „Papa vorbeşte despre atingerea băieţilor: Am mers prea departe” şi apoi prezintă o ştire care nu are nimic de a face cu vreo acuzaţie de abuz sexual împotriva Papei. E o calomnie. Şi o calomnie plină de răutate. Dar nimeni nu le-a cerut demisia clovnilor răspunzători, căci catolicii nu pornesc războaie sfinte. La fel, interviul grotesc cu experţi ca Sinead O’Connor şi autorul tentativei de asasinat împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, Mehmet Ali Agca . E ca şi cum – spune cineva dintre cititorii publicaţiei First Things – ai solicita un interviu lui Shirhan B. Shirhan despre moştenirea politică a lui Kennedy (cel pe care l-a ucis).

La fel sunt şi atacurile fanatice şi pline de ură ale unora ca Maureen Dowd şi Cristopher Hitchens – dar de la aceşti oameni, care îşi exprimă bigotismul fiindcă sunt plătiţi să o facă, nici nu te-ai putea aştepta la altceva. Ca o marionetă, pur şi simplu, nu se pot abţine. Ceea ce dezamăgeşte însă cu adevărat sunt presupusele „ştiri de ultimă oră”. Mai întâi, avem titlul complet mincinos din London Times: „Papa ştia că preotul era pedofil dar i-a permis să continue slujirea”, afirmaţie care nu e conform cu realitatea. La scurt timp după aceea avem un reportaj uluitor de prost în New York Times , care îl judecă şi execută şi-l execută pe Benedict nu tocmai justificat, în timp ce trece cu vederea în mod conştient pe adevăratul vinovat (care, fiind un martir homosexual, e în mod automat bun şi ca atare o sursă credibilă de informaţii când e vorba să arunce cu murdării în inamicul lor comun, Papa). Numitul reportaj nici măcar nu îşi bate capul să includă vreo intervenţie a pr. Thomas Brundage, cel care, în calitate de vicar judecătoresc, a supervizat dosarul împotriva pr. Lawrence Murphy. Rezultatul: aşa de mult s-au grăbit să arunce cu murdării în Papa Benedict , încât s-au împiedicat în propriile minciuni stângace, ratând esenţialul – şi anume că vinovaţii care nu a luat măsuri în privinţa pr. Murphy au fost a) poliţia care nu a tăiat răul de la rădăcină şi b) Episcopul Rembert Weakland care s-a făcut că nu vede.

Dar catolicii nu ar trebui să se plângă de aceasta. De fapt orice catolic care aduce obiecţii în mass-media pe astfel de teme este un susţinător al abuzului prelaţilor. Fiindcă, vedeţi voi, a existat un abuz real. Prin urmare, Papa Benedict e vinovat de absolut orice îi trece prin minte vreunui editor isteric să spună. Şi uite aşa, mass-media lunecă rapid de la o acuzaţie la alta, bazându-se pe dovezi neconcludente sau pe minciuni. Ei ştiu deja că Papa vinovat: la urma urmei, e nazist! Aşa că totul se reduce la a arunca suficient noroi, ba chiar şi ciomege, sfidând limitele justiţiei pe care el o slujeşte dar de care niciodată nu o să aibă parte, fiindcă eroicii avocaţi ai Regatului Unit nu vor fi niciodată în stare să îl aresteze şi să îl judece , aşa cum , vedeţi voi, toţi oamenii de bine cred că ar trebui să se întâmple chiar acum. Aşa că, în loc de asta, el va fi judecat, găsit vinovat şi executat în mass-media prin metoda străveche dar eficientă a minciunii şi reinterpretării fiecărei silabe pe care reporterii şi editorii reuşesc să o scoată din context .

Nimeni nu spune că nu ar fi fost probleme în ceea ce priveşte învăţămintele pe care le-a tras Ratzinger/Benedict despre abuzurile sexuale. John Allen (care chiar ştie despre ce vorbeşte) are în fond dreptate când spune că actualul Pontif a suferit o „convertire” când a început să perceapă amploarea subiectului, în jurul anilor 2001-2002. O convertire înseamnă „convertire de la” precum şi „convertire la„. „De la” înseamnă convertirea de la ceea ce e de fapt mentalitatea comună episcopilor, care tindea să creadă că abuzul nu era atât de comun, că era tratabil, că mass-media nu are cunoştinţă de aşa ceva, că prima datorie a lor era manifestarea îndurării faţă de cel pervers, mai degrabă decât faţă de victimă, şi că în esenţă totul este manipulare şi că nu este o problemă chiar aşa de importantă.

Pe scurt, Ratzinger a acordat tot atâta atenţie subiectului cam cât am acordat şi eu şi tu înainte de Postul Mare din aprilie 2002. Chiar îmi amintesc că îmi trecea prin minte la acea vreme, când începuse toată povestea: ” Şi ce-i cu asta?! Nu am mai avut de a face cu aşa ceva în urmă cu zece ani, în cazul lui Rudy Kos?” Descrierea lui Allen subliniază faptul că Ratzinger (care întâlnise cazurile de abuz numai în confesional, până când în 2001 a dat ordin ca toate cazurile de abuzuri sexuale din Biserică să fie comunicate Sfântului Scaun) nu a avut pur şi simplu imaginea amplorii subiectului. Din acest punct de vedere, Ratzinger nu a fost diferit de mine sau de tine. După cum descrie Allen lucrurile, se pare că Ratzinger a întâlnit rareori fenomenul, până când a perceput întreaga sa imagine, care l-a îmbolnăvit de supărare, în 2001. Înainte de aceasta se pare că el o considera ca pe oricare dintre multele probleme ale lumii din cursa cu obstacole a unei zile obişnuite de lucru la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi nu ca pe un cancer al Bisericii. Dat fiind accesul lui limitat la fapte, nu mă miră situaţia.

În mod ironic, şi noi laicii (încurajaţi de presă) ne comportăm la fel de limitat atunci când vine vorba de abuzurile sexuale din cadrul Bisericii. Înainte de 2001, Cardinalul Ratzinger ştia numai de câteva cazuri – relativ puţine – de abuz sexual tocmai datorită accesului său limitat la date, aşa ca şi noi, care le cunoaştem numai pe acelea pe care presa a avut interes să le dezvăluie fiindcă sunt catolice, dar nu percepem dimensiunea globală a problemei dincolo de ce are de a face cu Biserica Catolică. Abuzul sexual asupra copiilor este o epidemie globală care se extinde mult dincolo de cler şi de Biserică. Dar după câte ştiu eu, singura instituţie de pe planetă despre care s-a vorbit până acum în legătură cu această problemă e Biserica Catolică, avându-l pe Papa Benedict ca acuzat principal. Astfel încât desigur, noi, laicii cei strălucitori şi sfinţi şi puri şi nevinovaţi, îl atacăm fericiţi şi plini de frenezie pe unul din puţinii lideri de pe scena lumii care instituie reforma – o reformă care deja începe să lucreze.

Cred că expresia „Benedict e un monstru diabolic” nu e potrivită nici pentru el însuşi şi nici pentru papalitatea sa şi că în esenţă nimic nu s-a schimbat cu adevărat de când mass-media a decis să îşi asume sarcina de a da lovitura de graţie creştinismului. Campania media a constat în a-l declara drept monstru şi criminal pe Sfântul Părinte. La mijloc s-au aflat un memoriu despre un preot din Europa care nu era sub jurisdicţia lui şi pretinsa muşamalizare a faptelor unui preot pervers din SUA, aflat pe moarte. În mod vizibil argumentele sunt slabe dar aceasta nu a oprit presa din campania ei murdară. După declanşarea isteriei noi suntem însă tot aici. Aşa cum relatează Allen, odată ce „murdăria” (expresia îi aparţine lui Ratzinger) a început să curgă din faxul său în 2001, fostul prefect şi actualul Papă a început să înţeleagă situaţia din cadrul Bisericii şi să devină un promotor al curăţeniei. Aşa că a-l ataca după această „convertire” privind profunzimea şi gravitatea crizei abuzurilor sexuale nu are nici un sens.

Mai rămâne însă o problemă asupra căreia Allen atrage atenţia: frustrarea publicului că Papa Benedict nu a sărit imediat la gâtul Episcopilor care nu au reacţionat cum trebuie în confruntarea cu preoţii implicaţi în abuzuri sexuale. Din motive asemănătoare celor resimţite în faţa frustrării când Biserica nu a excomunicat politicienii pro-avort, eu cred că aceasta este şi a fost mai degrabă o fixaţie delirantă, decât judecata dreaptă a americanului care îşi duce credinţa până în pânzele albe. După părerea mea e foarte puţin probabil ca Papa Benedict să acţioneze ca manager al fiecărei Dieceze în parte. Aşa că în timp ce este mult mai agresiv cu preoţii perverşi, strategia sa de a nu-i demite pe Episcopii stângaci, ci doar pe cei care au comis ei înşişi abuzuri, seamănă cu a predecesorului său.

Unii mi se plâng că Papa nu poate da afară pe Episcopii care au greşit. Eu prefer să spun că poate, dar nu o să o facă, fiindcă, aşa cum reiese din documentul Ut Unum Sint, el nu este şeful unei întreprinderi private şi datoria lui nu este să submineze episcopatul global. Cel puţin aşa îi descifrez eu acţiunile. Alţii ar putea întreba: „Oare chiar nu ar putea să ne scape măcar de vreo doi-trei dintre cei mai răi?” Teoretic da, ar putea scăpa de oricine are chef. Dar o va şi face? Sunt sceptic. Din momentul în care ar începe să facă aceasta, lumea ar începe să spună : „E doar începutul! Scapă şi de acesta, pe urmă de acesta şi de acesta…” Papa ar deveni chiar înainte sa băgăm de seamă exact ceea ce nu le place americanilor: Marele Băgăcios care încearcă să ne spună cum să ne conducem Dieceza locală şi care nu ne înţelege unica şi minunata noastră personalitate. Biserica Răsăriteană ar fi foarte fericită să ne explice pe larg cum Patriarhul Romei nu are nici un drept să se amestece în treburile interne ale Bisericii locale în felul acesta.

Prefer să trăiesc într-o lume unde poliţiştii se ocupă de condamnat la închisoare, iar Biserica de milostivire. Şi îmi place mult de tot Biserica cea înceată în excomunicări şi precaută în condamnări. Dar la fel de mult îmi place sistemul care urmăreşte şi condamnă vinovaţii. Şi cred cu toată tăria că soluţia la toate aceste probleme rămâne aceiaşi dintotdeauna: dacă noi, în calitate de oameni ai legii, credem că cineva ca pr. Murphy ar trebui aruncat după gratii, atunci asta e! Avem la îndemâna noastră toţi poliţiştii, avocaţii, tribunalele şi puşcăriile. Dar dacă noi, în calitate de oameni ai legii, alegem să nu facem nimic din toate acestea împotriva pr. Murphy, deşi ştim ce fel de om este, atunci lucrurile stau altfel. În schimb, ne înverşunăm să credem ceea ce scrie aiurea New York Times, fără să ştie despre ce vorbeşte, şi anume că Benedict este cumva răspunzător pentru acest preot, deşi chiar avocatul acuzării spune clar: „În ceea ce priveşte rolul Cardinalului Joseph Ratzinger (acum Papa Benedict al XVI-lea) în acest caz, nu am nici un motiv să cred că ar fi fost implicat în vreun fel. Iar ca să îi arunci la uşă un astfel de gunoi, înseamnă pur şi simplu o lipsă crasă de logică şi de informaţie”.

Aşa că unde ne aflăm acum? Ei bine, atâta timp cât se strigă pe toate drumurile că Papa Benedict a fost complice şi instigator în abuzuri sau că într-un anume fel a „ascuns” abuzurile sau că a abuzat el însuşi, toate acestea nu sunt decât calomnii şi nu probe, în ciuda energiei pe care unii o mobilizează pentru răspândirea lor. În timp ce eu însumi aş vrea să văd că Papa ia măsuri împotriva Episcopilor care s-au purtat iresponsabil mult timp, sunt sceptic că aşa ceva o să se întâmple şi nici nu sunt atât de convins că ar trebui. S-ar putea ca el să fi ales partea cea bună a milostivirii. Papa Benedict va rămâne însă exact acolo unde se află şi astăzi, până la sfârşit: sub privirea fixă, sticloasă şi fierbinte a mass-mediei ostile, pentru ai cărei şacali nici Papa, nici credinţa şi nici copiii abuzaţi sexual nu reprezintă ceva.

Rezultatul clar al vendetei media împotriva Papei Benedict e dublu: în primul rând, împrăştie otravă împotriva lui şi a Bisericii în marea masă a neştiutorilor, care îşi culeg toate informaţiile şi cultura de la televizor şi de la talk-show-urile de doi bani – el va intra în istorie, din punctul lor de vedere, ca „Papa care a fost un nazist pervers” . În al doilea rând îi va face pe catolicii cărora le pasă într-adevăr de Biserică şi credinţă să nu mai ia în seamă absolut nimic din ceea ce spune media, chiar şi atunci când ziariştii dau cu adevărat de vreun pervers real sau de un Episcop care a greşit.

* * *

În acest al doilea material, Richard Bastien caută să meargă mai la obiect, identificând rapid şi concis motivaţia atacurilor împotriva Papei. Şi în timp ce aceasta are legătură cu sexualitatea, nu este problema pe care presa seculară o flutură şi îi cere rezolvarea imediată.

Abuzul sexual este deplorabil, indiferent de contextul unde s-ar produce. De unde vine totuşi isteria privind abuzurile sexuale din Biserica Catolică, din moment ce majoritatea cazurilor s-au petrecut în urmă cu câteva decenii, şi cum se explică această isterie într-o societate care promovează eliberarea de constrângeri aproape faţă de orice activitate sexuală, oricât de degradantă ar fi ea?! Mai există oare vreun alt exemplu de abuzuri sexuale care să incite la o asemenea violenţă în mass-media? Un posibil răspuns ar fi că Biserica este investită cu autoritate morală. Dar motivul pentru care mass-media se înverşunează împotriva Bisericii Catolice e mult mai adânc şi nu are nimic de a face cu morala.

Una din trăsăturile marcante ale societăţii moderne este conflictul dintre cele doua puncte de vedere total divergente privind morala: relativismul moral şi legea naturală. Diferenţa între cele două poziţii o dă locul în care trag ele linia dintre bine şi rău. Relativismul moral afirmă că linia trebuie trasă numai în raport de propria estimare a intenţiilor sau consecinţelor bune sau rele ale unui act. Legea naturală consideră însă că diferenţa între bine şi rău ţine cont de trei criterii: natura actului în sine, intenţiile persoanei şi contextul în care se săvârşeşte actul. Cu alte cuvinte, cel care se supune legii naturale consideră că un act rău nu poate deveni bun datorită bunelor intenţii sau prin consecinţele sale.

La nivel fundamental, ceea ce separă cele două aspecte este semnificaţia ultimă a vieţii. În cazul relativismului moral, se consideră că semnificaţia imanentă e distracţia, iar „treimea” ar fi aici: Festin, Fantezie, Fornicaţie. Pe de altă parte, legea naturală consideră că scopul vieţii este transcendent: să îl cunoşti, să îl iubeşti şi să îi slujeşti lui Dumnezeu. Moralitatea din perspectiva legii naturale urmăreşte să menţină vie moştenirea iudeo-creştină a omenirii. Relativismul moral caută reconstruirea completă a omenirii. Pentru legea naturală, libertatea înseamnă să fii liber să împlineşti ceea ce e corect sub aspect obiectiv, în timp ce pentru relativismul moral libertatea înseamnă să defineşti tu ceea ce ţi se pare corect.

Discuţia ar părea oarecum abstractă şi de interes pur academic, dacă n-ar avea implicaţii care asupra publicului larg, în special sub forma dezbaterilor privind atitudinea faţă de sex. Concepţia tradiţională despre sex, care îşi are originea în revoluţia sexuală iniţiată cu aproximativ 3.000 de ani în urmă de iudaism şi consolidată de creştinism, afirmă că sexul este destinat legăturii între bărbat şi femeie şi deschiderii spre o nouă viaţă . Ca să fie cu adevărat uman, sexul trebuie să constituie o parte a unei relaţii între două persoane bazată pe un angajament pe viaţă, deschis vieţii. Adepţii relativismului moral susţin aspectul recreaţional al sexului – opinie caracterizată cel mai bine de concepţia Playboy – emanaţie a revoluţiei sexuale din anii 1960. Ei consideră că sexul este în esenţă jocul plăcerii, care are drept scop obţinerea orgasmului iar partenerul este mijlocul prin care se obţine acesta. Dumnezeu şi conştiinţa personală sunt scoase din ecuaţie, susţinându-se în schimb că suntem conduşi de instincte pe care nu le putem controla. Iar încercarea de autocontrol este văzută ca nesănătoasă.

Viziunea recreaţională asupra sexului, adusă deseori în discuţie şi răspândită de mass-media şi de mediile academice, predomină în momentul de faţă şi explică în mare măsură valul de schimbări care se remarcă în societatea occidentală în ultima jumătate de secol: prevalenţa căsătoriilor civile asupra celor religioase, rata crescută de divorţuri, practicarea pe scară largă a avorturilor şi contracepţiei, legitimizarea homosexualităţii şi, în curând, a poligamiei şi bestialităţii. În ceea ce priveşte concepţia tradiţională asupra sexului, aceasta a fost nevoită să bată în retragere. Bisericile protestante au abandonat-o de mult şi acum se întrec care mai de care să se proclame mai liberală. Biserica Catolică rămâne singura care apără moralitatea sexualităţii tradiţionale şi pentru aceasta este în mod constant ţinta batjocurii, chiar din partea unor laici şi a propriului cler.

Singura instituţie din cadrul Bisericii care stă absolut neclintită în faţa acestor atacuri e papalitatea: dreaptă ca o stâncă în faţa tuturor furtunilor liberalismului sexual, papalitatea a devenit din acest motiv ţinta preferată a adepţilor relativismului moral. Papalitatea nu li se va asocia sub nici o formă într-o nouă eră eliberată de moralitatea iudeo-creştină, blocându-i să îşi declare victoria totală în războiul cultural al secolului al XX-lea.

Aceasta explică de ce mass-media atacă în mod constant persoana Papei Benedict al XVI-lea. Primul atac a avut loc în septembrie 2006 când, la Regensburg, apelul la o dezbatere raţională a libertăţii de conştiinţă a fost interpretată drept o provocare la adresa musulmanilor. Al doilea a venit cam după un an, pentru că Papa a afirmat că recurgerea la prezervative nu a făcut decât să agraveze creşterea incidenţei SIDA în Africa. Iar în ultimul atac, denunţarea abuzurilor sexuale are drept scop sa umbrească integritatea lui morală. Mass-media sare la gâtul Papei fiindcă a înţeles că Biserica Catolică nu îşi va încălca niciodată principiile moralei sexuale şi că singura cale de neutralizare a influenţei sale morale este discreditarea la cel mai înalt nivel. Atunci când batjocura nu îşi atinge scopul, se trece la defăimare şi minciună.

Posted in Analize, Biserică.

5 Comments

  1. Am citit cu placere acest articol, si cred ca ar fii nevoie de mai multe articole de acest gen. Multumesc!

  2. Tragic, dar acest lucru se întâmplă şi în ceea ce priveşte Biserica Răsăriteană, mai sunt doar 3 Biserici ce apără cu adevărat viaţa morală şi se aruncă cu gunoi în toate trei. Părerea mea e că vina, uneori aparţine şi Bisericilor, fiindcă au avut cazuri de molestare, de adulter sau de încălcare a celibatului, dând astfel apă la moară. Tot ceea ce se poate face acuma e o curăţire a lor, curăţire la care cred că sperăm degeaba. Doamne ajută! Aştept şi alte articole de genul.

  3. Exista o singura religie care se incearca sa fie defaimata, cea universala. Celelalte religii prin diverse situatii vor sa para a fi la randul lor atacate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *