Când este bine să nu ascultăm?

Teme: Morală, Social.
.
Publicat la 24 mai 2010.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Frank Pavone
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: This Rock, martie-aprilie 2010

Pana unde poate merge legea?

Până unde poate merge legea?

Imaginaţi-vă pentru o clipă că ar fi promulgată o lege care ar interzice participarea la Liturghie? Ce aţi face? Cu siguranţă s-ar lansa campanii pentru a modifica legea, pentru a ataca decizia în instanţă şi pentru a alege noi lideri care ar respinge o astfel de lege. Însă asemenea procese ar dura ani de zile. Întrebarea este: ce aţi face între timp? Aţi merge oricum la Liturghie? Dacă sunteţi preot, aţi celebra Liturghia? Există momente când aţi ignora legea şi aţi considera că acest lucru ar fi justificat din punct de vedere moral? Aceasta este întrebarea care ne defineşte ca cetăţeni creştini şi defineşte relaţia Bisericii cu statul.

Vechiul Testament ne propune un excelent punct de plecare pentru această întrebare în 1Samuel 8. Poporul lui Dumnezeu locuieşte pe pământul dat de Domnul. În jurul lui, alte naţiuni adoră zei străini şi fac ritualuri ciudate. O diferenţă între poporul lui Dumnezeu şi celelalte popoare era aceea că acestea din urmă aveau un rege. Poporul lui Israel vorbea mereu despre Domnul, despre Alianţă şi despre poruncile date lui Moise de către Dumnezeu, însă nu aveau un rege. Deci, într-o zi, s-au dus la profetul Samuel şi i-au spus: „Dă-ne rege, ca să ne judece! Şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte şi va purta războaiele noastre”. Samuel însă le-a răspuns: „Despre ce vorbiţi? Domnul este regele vostru!” „Da, dar vrem un rege ca celelalte popoare!”

Samuel se îndreaptă spre Domnul care îi spune să le îndeplinească cererea, dar să îi avertizeze în acelaşi timp că vor avea de suferit. Şi, câteva capitole mai târziu, citim instrucţiunile pe care Samuel le-a dat poporului. Li se adresează astfel: „Aţi zis către mine: ‘Nu, ci să domnească peste noi un rege!’, deşi peste voi împărăţea Domnul Dumnezeul vostru. Aşadar iată regele pe care l-aţi cerut; iată Domnul a pus peste voi rege. De vă veţi teme de Domnul, de îi veţi sluji Lui şi de veţi asculta glasul Lui, de nu vă veţi împotrivi poruncilor Domnului şi de veţi umbla şi voi şi regele care domneşte peste voi în urma Domnului Dumnezeului vostru, atunci mâna Domnului nu va fi împotriva voastră. Iar de nu veţi asculta glasul Domnului, ci vă veţi împotrivi poruncilor Lui, atunci mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri” (1 Sm 12 : 12b-15).

Este stabilită o ierarhizare: poporul se supune regelui. Poporul şi regele se supun Domnului. Dacă citiţi istoria Vechiului Testament, citiţi de fapt istoria celor două regate: cel de nord (Israel) şi cel de sud (Iuda). Veţi descoperi că este o istorie teologală. Cu alte cuvinte evenimentele au avut loc, dar le citiţi din perspectiva lui Dumnezeu şi înţelegeţi motivele pentru care unele armate au câştigat bătăliile şi altele nu.

Ceea ce Scriptura vrea să redea nu sunt strălucitoarele strategii politice sau teribilele erori, ci faptul că popoarele şi regele observau şi respectau Alianţa; lucrurile mergeau bine, iar Dumnezeu îi scăpa de duşmanii lor. Însă, când – adesea la îndemnul regelui sau din cauza păcatelor lui – trădau Alianţa, Dumnezeu îi dădea în mâinile duşmanilor. Profeţii au sosit pentru a-i mustra pe regi şi pentru a educa poporul. Rolul profeţilor este foarte clar în Vechiul Testament: de a le atrage atenţia regilor, de a le reaminti că trebuie să rămână fideli Legământului.

Responsabilităţile regelui

Astăzi noi suntem într-o situaţie care ne cere mai multă responsabilitate decât au avut profeţii când le vorbeau regilor. Şi noi suntem profeţi prin botez. Avem un rol profetic, nu în sensul de a prezice viitorul, ci de a vorbi despre prezent, de a interpreta evenimentele prezente în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Facem acest lucru ca preoţi când predicăm, dar şi ca persoane botezate când suntem martori ai Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa noastră cotidiană. Avem o mai mare responsabilitate pentru că avem mai mult decât oportunitatea de a vorbi cu „regii”, conducătorii noştri, autorităţile guvernamentale. Avem şansa de a-i alege – lucru pe care cei din Vechiul Testament nu îl puteau face. Avem puterea de a-i alege. Iar dacă sistemul de guvernare are funcţiona aşa cum ar trebui, ar însemna să guvernăm chiar noi.

Aceasta înseamnă că toate responsabilităţile scripturale pe care Dumnezeu i le dă suveranului, regelui, conducătorului, sunt asupra noastră! Dacă veţi citi Biblia de la început până la sfârşit, veţi vedea o serie de responsabilităţi majore puse pe umerii conducătorului poporului. Acesta trebuia să facă dreptate, să reafirme Legământul, să conducă poporul pe căile Domnului, să promoveze pacea, să apere viaţa, să salveze pe văduvă şi pe orfan. Toate responsabilităţile suveranului şi ale poporului său sunt acum asupra noastră. Nu le avem numai pe cele ale poporului, ci şi pe cele ale suveranului datorită capacităţii, oportunităţii noastre de a lua parte la procesul politic.

Ceea ce aprobă sau dezaprobă Biserica

Deci, ce părere are Biserica despre stat? Istoric, începând cu însuşi Isus, ea a spus guvernelor da şi nu în acelaşi timp. Biserica menţine o balanţă delicată între da şi nu. În cartea sa, Biserica şi Statul în Creştinismul Timpuriu, Hugo Rahner scria: „Biserica nu a confruntat statul cu un nu al unui refuz inflexibil dictat de un alt misticism pământesc sau cu un da al unei acceptări necalificate bazată pe indiferenţă politică. Biserica martirilor cu un clar instinct politic oferit prin har a ştiut să găsească o balanţă între da şi nu.” Să privim mai atent la aceşti da şi nu.

Mai întâi, Biserica spune un profund da statului, iar acest lucru îşi are izvorul într-un fapt foarte simplu: toată autoritatea, toată puterea vine de la Dumnezeu. De aceea, respectând autoritatea civilă devine parte a respectului nostru faţă de Dumnezeu. Scriptura este plină de astfel de exemple. Poate cel mai grăitor este se află în cartea profetului Ieremia. Chiar şi în momentul în care statul şi autorităţile civile persecută credincioşii, aceştia sunt consideraţi a fi cetăţeni buni. Citim mai departe că poporul lui Dumnezeu este dus în exil în Babilon. Totuşi, nu li se spune să înceapă o revoluţie. Nu sunt chemaţi să îi înfrunte pe babilonieni. Ce sunt chemaţi să facă? „Aşa zice Domnul Sabaot, Dumnezeul lui Israel, către toţi robii pe care i-am strămutat din Ierusalim la Babilon: Zidiţi casă şi trăiţi; Faceţi grădini şi mâncaţi roadele lor! Luaţi femei şi naşteţi fii şi fiice! Fiilor voştri luaţi-le soţii, iar pe fiicele voastre măritaţi-le, ca să nască fii şi fiice, şi să nu vă împuţinaţi acolo, ci înmulţiri-vă! Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră!”

Suntem şi mai familiarizaţi cu îndemnurile Noului Testament. Petru, de exemplu, spune: „Să aveţi o purtare bună între păgâni, pentru ca, în cazul în care vă calomniază ca răufăcători, văzând faptele voastre bune, să ajungă să îl laude pe Dumnezeu în ziua vizitării. De dragul Domnului, supuneţi-vă oricărei autorităţi omeneşti, atât împăratului, ca domnitor, cât şi guvernatorilor, ca trimişi de el, ca să îi pedepsească pe cei care fac răul şi să îi laude pe cei care fac binele. Cinstiţi-i pe toţi, iubiţi-i pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, respectaţi-l pe împărat”( 1 Pt 2:12-14, 17).

Şi apoi găsim îndemnul la plătirea taxelor şi exemplul lui Isus plătind taxa la templu cu moneda luată din gura peştelui.
Deci, în cuvinte simple, faptul că suntem cetăţeni ai cerului (Fil 3:20) nu ne dă dreptul să ignorăm datoriile pe care le avem ca cetăţeni ai pământului. Una dintre criticile aduse religiei este aceea că ne preocupăm mai mult de lumea viitoare decât de cea prezentă. Învăţătura Bisericii a fost însă întotdeauna foarte clară: pregătirea pentru viaţa viitoare ne face să fim mult mai preocupaţi de aceasta de acum. Vrem să ne petrecem veşnicia cu persoana de lângă noi. Dumnezeu ne pregăteşte pentru un cer nou şi un pământ nou, nu pentru o altfel de lume care nu are nimic de-a face cu ceea ce se întâmplă în viaţa aceasta.

Totuşi, Biserica spune şi un nu clar statului. Acel nu îşi are fundamentul în însăşi natura unui regat ce nu aparţine acestei lumi. Când Pilat l-a întrebat pe Isus dacă este rege, El a răspuns că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta (In 18:36). La întrebarea dacă „este permis sau nu a da tribut cezarului”, observaţi ce face Isus. Îi întreabă ale cui sunt imaginea şi inscripţia de pe monedă. Ei răspund: „Ale Cezarului”. „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului”, spune Isus (acesta este da-ul statului), „şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (acesta este nu-ul; Mt 17:24-27, 22:17-21).
Cu alte cuvinte este ceva mai important aici. Este o datorie de îndeplinit. Dar unde merge datoria? Gândiţi-vă la ceea ce a spus. Moneda aparţine lui Cezar pentru că are imaginea lui, deci daţi-o lui. Însă, „daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Aparţine lui Dumnezeu tot ceea ce poartă imaginea lui Dumnezeu, în special fiinţele umane – însuşi Cezar! Deci, Cristos stabileşte cadrul. Cezar însuşi aparţine lui Dumnezeu. Statul însuşi aparţine lui Dumnezeu.

Biserica a învăţat mereu că statul nu conţine plinătatea speranţei umane şi nu îmbrăţişează totalitatea existenţei umane. Statul există pentru persoana umană, şi nu invers. Destinul nostru, în cele din urmă, este noul cer şi noul pământ. Deci nu ne putem pune speranţa şi încrederea noastră finală în ceea ce statul poate face pentru noi. În aceasta constă acel nu spus statului. Ne eliberează de mitul unei salvări politice de vreun fel. Biserica este prima care spune să nu ne punem speranţele şi încrederea finală în vreun partid politic, candidat sau sistem. Aceste lucruri joacă un rol important, însă nu merită încrederea şi speranţa noastră ultimă. Destinul nostru nu este cuprins numai de această lume.
Aceasta nu înseamnă că ne putem sustrage de la responsabilităţile noastre. Nu putem pleca spunând, „Oh, nu ne putem baza pe oamenii aceia; sunt toţi escroci, nu îşi ţin niciodată promisiunile”.

Legea lui Dumnezeu are întâietate

În acest context, putem relua întrebarea cu care am început. Ce am face dacă în ţara noastră s-ar da o lege care scoate în afara legii participarea la Liturghie? Sper că vom avea curaj să nu ne supunem. Catehismul prezintă în propriile-i cuvinte da-urile şi nu-urile pentru stat în articolele 1897-1904 şi 2234-2243. Explică că noi suntem „cetăţeni străini”. Cetăţenia noastră este în ceruri şi numai acolo este loialitatea noastră. De aici, dacă această loialitate intră în contradicţie cu cea faţă de autoritatea civilă, loialitatea faţă de Dumnezeu trebuie să prevaleze.

Spunând toate acestea, Catehismul vorbeşte explicit apoi despre rolul corect pe care nesupunerea civilă îl poate avea dacă circumstanţele sunt justificate. Trebuie să ascultăm de autorităţi, ne aminteşte. Însă, rolul autorităţii este de „a asigura pe cât posibil binele comun al societăţii” (1898). Câteodată, autorităţile vor eşua.

Explică o astfel de circumstanţă în acest mod: „Autoritatea nu îşi are în ea însăşi obârşia legitimităţii morale. Ea nu trebuie să se comporte în mod despotic, ci să acţioneze pentru binele comun ca o forţă morală bazată pe libertate şi simţul de răspundere: Legislaţia umană nu dobândeşte caracter de lege decât în măsura în care se conformează dreptei raţiuni; de aici se vede că ea îşi are puterea de la legea veşnică. În măsura în care ea s-ar îndepărta de raţiune ar trebui declarată nedreaptă, căci nu ar corespunde noţiunii de lege; ar fi mai degrabă o formă de violenţă” (1902) . „Autoritatea nu se exercită în mod legitim decât dacă urmăreşte binele comun al grupului respective şi dacă, pentru a-l atinge, foloseşte mijloace licite din punct de vedere moral. Dacă celor care conduc li se întâmplă să promulge legi nedrepte, sau să ia măsuri contrare ordinii morale, aceste dispoziţii nu sunt obligatorii pentru conştiinţe. În acest caz, autoritatea încetează să mai fie autoritate şi degenerează în oprimare” (1903).

Datoria noastră în asemenea cazuri este explicată mai încolo în Catehism: „Cetăţeanul este obligat în conştiinţă să nu urmeze prescripţiile autorităţilor civile când aceste prescripţii sunt contrare exigenţelor ordinii morale, drepturilor fundamentale ale persoanei sau învăţăturilor Evangheliei. Refuzul de ascultare faţă de autorităţile civile, când exigenţele lor sunt contrare celor ale conştiinţei drepte, îşi are justificarea în distincţia dintre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea comunităţii politice. ‘Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu’ (Mt 5, 29). ‘Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni.’ (Fapte 5, 29): Acolo unde cetăţenii sunt oprimaţi de o autoritate publică ce îşi depăşeşte competenţa, ei să nu refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie totuşi îngăduit să îşi apere drepturile lor şi ale concetăţenilor împotriva abuzurilor acelei autorităţi, respectând însă limitele dictate de legea naturală şi de legea Evangheliei” (2242).

Dreptul la Viaţă

În zilele noastre, cel mai grăitor exemplu a eşuării autorităţilor civile de a menţine binele comun şi de a proteja drepturile umane este legalizarea avortului şi a eutanasiei. Aplicând învăţăturile Catehismului, Papa Ioan Paul al II-lea a scris pe larg despre neascultarea civilă în enciclica sa, Evangelium Vitae (Evanghelia Vieţii):

„Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligaţie pentru conştiinţă, ci dimpotrivă, determină obligaţia gravă şi precisă de a li se împotrivi prin obiecţia de conştiinţă. Încă de la începuturile Bisericii, propovăduirea apostolică i-a educat pe creştini în spiritul datoriei de a asculta de autorităţile publice legitim constituite (cf. Rom 13,1-7; 1Pt 2,13-14), dar totodată a atras atenţia cu fermitate că ‘trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni’ (Fap 5,29). Încă în Vechiul Testament, tocmai referitor la ameninţări împotriva vieţii, găsim un exemplu grăitor de rezistenţă împotriva poruncii nedrepte a autorităţii. Faraonului, care poruncise să fie daţi la moarte toţi nou-născuţii de parte bărbătească, i s-au opus moaşele evreilor. Ele ‘nu au făcut cum le poruncise regele Egiptului şi i-au lăsat în viaţă pe prunci’ (Ex 1,17). Dar să observăm motivul profund al acestui comportament al lor: ‘Moaşele s-au temut de Dumnezeu’. Tocmai din ascultarea faţă de Dumnezeu – căruia singur i se cuvine acea teamă care e recunoaşterea suveranităţii lui absolute – se nasc puterea şi curajul de a opune rezistenţă legilor nedrepte ale oamenilor. Este puterea şi curajul acelora care sunt gata să meargă la închisoare sau să fie ucişi cu sabia având certitudinea că ‘în aceasta stă răbdarea şi credinţa sfinţilor’ (Ap 13,10). Deci în cazul unei legi în mod intrinsec nedrepte, cum este aceea care admite avortul sau eutanasia, nu este în nici un fel îngăduit să ne conformăm ei (Ev 72,73).”

Trecând în revistă aceste învăţături, vedem că Biserica ne cheamă înainte de toate să facem tot ce putem în limita legii pentru a corecta nedreptăţile. De aceea, trebuie să fim activi politic şi să folosim din plin sistemul nostru democratic pentru a schimba legile care s-au îndepărtat de scopul unei legi. În al doilea rând, când circumstanţele justifică acţionarea în afara legii, nu suntem niciodată justificaţi în comiterea actelor de violenţă sau de violare a drepturilor umane. Mai mult, în încercarea de a determina dacă circumstanţele pentru nesupunere prevalează, trebuie să apelăm la virtutea prudenţei şi să căutăm mereu călăuzirea celorlalţi pentru a nu ne baza doar pe judecata noastră.

În concluzie, este clar că neascultarea civilă nu este sub nici o formă lipsa de respect pentru lege, deoarece legile nedrepte nu sunt legi greşite, ci nu sunt legi deloc. Apărând drepturile umane prin căi paşnice în afara „legii” este cea din urmă formă de apărare şi de respect pentru lege. Nesupunerea civilă, în cazul apărării drepturilor umane, este de fapt ascultare divină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *