Arta de a trăi: Răbdarea şi perseverenţa

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 mai 2010.
Partea 5 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, sep/oct 2009

Edward Sri

Edward Sri

Cum reacţionaţi atunci când vi se întâmplă „lucruri rele”? Când trăiţi dezamăgiri sau opoziţii? Când sunteţi răniţi de un lucru spus de cineva? Când experimentăm necazuri, am putea fi tentaţi să ne închidem în noi înşine. Am putea permite emoţiilor negative să ne macine. Am putea neglija să fim atenţi la nevoile altora deoarece suntem extrem de preocupaţi de problemele noastre. Am putea de asemenea să ne lenevim în ceea ce priveşte responsabilităţile noastre, să nu dăm ceea ce e mai bun din noi la muncă şi cu familia noastră.

Lângă unele persoane nu este prea plăcut să te afli atunci când au necazuri. Devin posomorâte şi ţâfnoase, şi ar putea chiar să îşi reverse frustrările asupra celorlalţi. Fiinţele umane nu pot scăpa de suferinţă în lumea aceasta. Dar felul în care facem faţă durerilor vieţii este o problemă de caracter moral. Permitem ca amărăciunile să domine existenţa noastră? Sau ne purtăm necazurile într-un mod demn de laudă, nepermiţând ca ele să ne controleze? Răbdarea este virtutea particulară de care avem nevoie pentru a ne ajuta să îndurăm tristeţea în aşa fel încât să nu abandonăm cursul bun pentru vieţile noastre.

Răbdarea şi descurajarea

Deşi este perfect natural să experimentăm tristeţe în faţa unor pierderi sau nedreptăţi, potrivit Sf. Toma de Aquino, răbdarea ne permite să ne purtăm suferinţa într-un mod în care să nu fim distruşi de supărare sau conduşi la a părăsi calea virtuţii. Răbdarea ne ajută să ne păstrăm pacea minţii în faţa nedreptăţilor, a suferinţelor şi a tristeţii. Ne împiedică să ne „descurajăm” – să ne pierdem curajul. Persoana răbdătoare, aşadar, se bucură de o mare libertate. Este liberă să rămână pe calea bună în viaţă şi să îşi îndeplinească responsabilităţile, cel puţin într-o măsură rezonabilă, chiar şi atunci când i se întâmplă „lucruri rele”. Persoana care nu are răbdare este atât de copleşită de problemele sale încât eşuează în a trăi virtuţile în relaţiile sale cu ceilalţi.

Donald DeMarco arată că răbdarea nu este o virtute pasivă. Este nevoie de multă tărie interioară pentru a nu fi descurajaţi în mijlocul marilor încercări şi tristeţi. În urmă cu mulţi ani, un prieten de-al meu a fost diagnosticat de cancer cerebral. Ultima oară când l-am văzut a fost la Liturghie. Nu mai venea la biserică atât de regulat cum obişnuia înainte să o facă, şi în acea zi anume, se putea vedea că boala îl biruise. Era palid, pierduse mult în greutate, şi părea învins. Cu toate acestea, chiar şi în suferinţa lui, rămăsese o persoană cu bună dispoziţie, exprimându-şi recunoştinţa faţă de ceilalţi şi interesul sincer faţă de vieţile lor. Zâmbind, m-a prins de mână şi m-a întrebat: „Ei bine, Ted, cum merg lucrurile la colegiu?” A continuat să îmi pună multe întrebări despre cursurile mele, despre slujirea mea în campus şi despre familie. Când l-am întrebat cum îi merge lui, a dat un răspuns sincer dar plin de speranţă: „Este greu… Am dureri mari… Dar am trăit o viaţă bună. Sunt pregătit”.

Am fost cu siguranţă întărit de speranţa lui în viaţa veşnică în momentul în care propria lui moarte se apropia. Dar îmi voi aminti întotdeauna răbdarea lui în mijlocul intenselor lui suferinţe. Nu a fost un om închis în propriile lui probleme – nici măcar în faţa morţii. A rămas calm, bine dispus şi atent la ceilalţi. Oamenii care au virtutea răbdării au o imensă tărie interioară care le permite să ducă bine chiar şi cele mai acute suferinţe ale vieţii. Oamenii cărora le lipseşte răbdarea se concentrează atât de mult asupra lor înşişi încât par aproape incapabili să fie buni, grijulii şi generoşi cu ceilalţi în mijlocul dezamăgirilor care apar în viaţa de zi cu zi.

Minge de burete?

Exisă o a doua virtute legată de curaj care ne ajută să rămânem pe cale atunci când lucrurile nu merg aşa cum am sperat. Când ne asumăm o sarcină nobilă la serviciu sau acasă, ne confruntăm uneori cu provocări şi obstacole care ne împiedică să ne atingem scopurile. În acele momente, virtutea perseverenţei este aceea care ne permite să stăruim cu fermitate împotriva dificultăţilor. Fie că este vorba de o luptă creştină pentru a depăşi o anumită slăbiciune, de o echipă de fotbal aflată pe punctul de a fi învinsă, sau de un soţ care încearcă să recâştige iubirea soţiei lui după ani de conflicte în căsnicia lor, perseverenţa ne permite să continuăm să năzuim spre ceea ce este bine, oricât de dificil ar putea fi să obţinem acel lucru.

Acelui tip de persoană care tinde să renunţe atunci când se confruntă cu dificultăţi îi lipseşte perseverenţa. Când lucrurile nu merg de la sine pentru ea, persoana devine frustrată şi doreşte mai degrabă să renunţe decât să stăruiască şi să rezolve problema. Potrivit Sf. Toma de Aquino, lipsa perseverenţei este un viciu numit „moliciune”. O persoană moale este lipsită de caracter. Este asemenea unei mingi de burete, foarte flexibilă. Asemenea unei astfel de mingi, persoana moale „îşi iese uşor din formă” când lucrurile nu merg aşa cum doreşte ea. Cum reacţionaţi dumneavoastră atunci când vă apar dificultăţi în cale? Când copiatorul nu funcţionează? Când harddisk-ul computerului s-a „prăjit”? Când aglomeraţia în trafic vă provoacă întârzieri? Când copiii nu se îmbracă suficient de repede şi întârziaţi din nou la Liturghie? Dacă deveniţi cu uşurinţă frustraţi din cauza provocărilor şi a obstacolelor din viaţă, este un semn că vă luptaţi cu acest viciu.

Amenajarea locuinţei pentru to(n)ţi

Ca soţ şi tată catolic, am privit adesea la Sf. Iosif ca model pentru viaţa mea. Cu toate acestea, există o calitate a lui pe care ştiu că nu o voi avea niciodată: îndemânarea de tâmplar. Confecţionarea şi repararea lucrurilor din gospodărie nu este uşoară pentru mine. Într-un an, de Crăciun, socrii mei, bine intenţionaţi, mi-au cumpărat una dintre acele cărţi cu galben şi negru intitulate Amenajarea locuinţei pentru to(n)ţi.

La începutul căsniciei noastre, când ne-am mutat în prima noastră locuinţă, o rudă ne-a spus că ne trimite, drept cadou de casă nouă şi pentru aniversarea noastră, un grătar de grădină. Am fost atât de încântat când mi-a fost livrată la uşă o cutie mare, grea, cu imaginea unui grătar pe ea! Abia aşteptam să deschid cutia, să instalez grătarul pe terasă, să îl pornesc şi să gătesc primele mele fripturi în curtea mea cea nouă! Când am deschis însă cutia, spre disperarea mea, am descoperit ceva neaşteptat. În cutie nu se afla un grătar. În schimb, am găsit multe piese mari de metal şi nenumărate piese mai mici de asamblat. Nu observasem că pe cutie scria mic: „Este nevoie de asamblare”.

Aşadar, în loc ca, peste câteva minute, să mâncăm grătare pe terasa din spatele casei, eu – tocmai eu, neîndemânaticul – urma să îmi petrec restul după-amiezei încercând să descifrez instrucţiunile şi să duc la bun sfârşit un complicat proces de asamblare în 20 de paşi, la timp pentru ca să putem lua cina. Lucrurile nu mergeau bine. Cu cât înaintam mai mult în proiect, cu atât îmi dădeam mai mult seama că acesta mă depăşea şi deveneam tot mai tensionat. Apoi, pe la pasul al cincilea, copilaşul nostru de 1 an a intrat în cameră, spunând „Dada!”, şi a început să se joace cu toate grămăjoarele de mici piese de asamblat pe care lucrasem din greu să le organizez.

Nu aveam deloc chef de joacă şi eram frustrat că piesele erau acum amestecate şi împrăştiate pe podea. Tensiunea din casă creştea, şi am strigat-o pe soţia mea pe un ton stresat: „Beth, poţi să ţii te rog copilul departe de camera aceasta?” Partea cea mai urâtă a fost atunci când am ajuns la pasul 16 şi mi-am dat seama că am făcut o greşeală fatală: uitasem să fac pasul 7. Şi pasul 7 era unul dintre acei paşi esenţiali care nu puteau fi săriţi! Trebuia acum să dezasamblez tot ceea ce făcusem în ultimele 25 de minute şi să mă întorc la pasul 7. Era ca la jocul Sus-Jos, când te apropii de final, dar ajungi pe căsuţa din care săgeata mare te trimite până aproape de început.

Tocmai în acel moment, soţia mea a intrat şi a văzut ceea ce părea un grătar aproape complet, la pasul 16 din 20. Ştiind cât de dificil era pentru mine, a dorit să mă încurajeze, şi cu un zâmbet larg şi cu glasul ei iubitor şi vesel, mi-a spus. „O, dragule, aproape ai terminat! Arată foarte bine!” Eu, pe de altă parte, aveam o privire plină de deprimare şi mânie. Pe un ton încet, frustrat, aproape muşcându-mi buzele, am încercat să explic: „Ei bine… de fapt, draga mea… sunt departe de a fi gata”. Tensiunea îmi creştea. „Vezi, am uitat un pas… şi acum trebuie să iau totul aproape de la început”. În acea clipă, copilul nostru de 1 an îşi băga din nou mânuţele în grămezile de piese de asamblat. „Poţi să ţii te rog copilul departe de aici?”

V-aţi aflat vreodată alături de o persoană care trece printr-un moment stresant ca acesta? Când cineva este tensionat, frustrat şi răutăcios cu ceilalţi, nu este prea plăcut să fii în zonă. Simţim că umblăm în preajmă pe coji de ouă şi preferăm să stăm deoparte. Am înţeles în acea zi că lipsa mea de perseverenţă în acel proiect anume nu era doar pentru mine o problemă – un defect în viaţa mea personală – ci o slăbiciune care afecta şi alte persoane. Pentru că „îmi ieşisem din formă” din cauza dificultăţilor în asamblarea grătarului, nu eram liber să îmi iubesc soţia şi copilul în acea zi. Lipsa mea de virtute m-a împiedicat să îi tratez aşa cum meritau să fie trataţi.

Când ne pierdem cu firea în faţa unor lucruri mici, îi afectăm negativ pe oamenii din jurul nostru. Când abandonăm urmărirea unui anumit ţel pur şi simplu pentru că este dificil şi cere multe de la noi, nu suntem genul de persoane pe care ceilalţi se pot baza. De aceea trebuie să dorim să cultivăm virtutea perseverenţei în vieţile noastre. Ne dă tăria interioară pentru a ne trăi bine relaţiile în timp ce stăruim cu calm şi în mod paşnic în încercările şi dificultăţile care apar inevitabil. Perseverenţa, asemenea tuturor virtuţilor, este o abilitate crucială în viaţă, care ne dă libertatea de a iubi.



2 Comments

  1. Un articol foarte bun pentru un om ce si-a pierdut rabdarea la un moment dat. Asa am patit eu acum. Am citit acest articol si am reusit sa vad limpede lucrurile care ma facusera sa imi pierd rabdarea, si am invatat ca trebuie sa mai lucrez la persevereanta… Bun.
    Multumesc ca v-am gasit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *