Sfinţii, prietenii noştri (luna martie)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Manastur1Vest.cnet.ro

În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul „Coborârea Spiritului Sfânt”, din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat „Sfinţii, prietenii noştri”. În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt – făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna martie 2010.

Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495-1550)
8 martie (calendarul latin)

Biografie

Ioan Ciudad s-a născut într-o familie de muncitori, în Portugalia, în anul 1495. Simţul aventurii pe care îl avea în sânge l-a purtat încă din copilărie departe de casă, până în Spania. De aici s-a înrolat în armată, şi mai apoi a vagabondat prin lume, făcând tot felul de munci: păstor, salahor în construcţii, vânzător de cărţi. La Granada, la 20 ianuarie 1539, după ce a ascultat o predică a Fericitului Ioan de Avila, s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă. A vândut cărţile şi librăria, s-a lipsit până şi de încălţăminte şi de haine, şi a început să cerşească pe străzile Granadei.

Darurile pe care le primea de la trecători le împărţea celor mai lipsiţi decât el. Dar fervoarea sa a făcut ca populaţia oraşului să îl considere nebun, şi a fost închis la balamuc. Aici, şi-a dat seama de situaţia aberantă în care erau ţinuţi bolnavii mintal şi, în inima sa, a hotărât să facă ceva în această direcţie. Ieşit din ospiciu, a început să se îngrijească de cei bolnavi, înfiinţând mai multe spitale pentru ei. Lucrarea lui s-a bucurat de susţinerea Episcopului locului, şi oamenii îl numeau Ioan al lui Dumnezeu. Acuzat de unii că spitalele sale erau cuiburi de vagabonzi, spunea: “Veniţi şi vedeţi. Veţi descoperi că găzduim o singură persoană nedemnă de a mânca pâinea oferită: şi aceea sunt eu.”

Când Ioan cerea pomană, spunea întotdeauna: “Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă!”, pentru a aminti fiecăruia că cine dă unui sărac, dă lui Dumnezeu. De aici şi numele de “Fatebenefratelli” dat astăzi fiilor săi spirituali. El nu se gândea să fondeze un ordin sau o congregaţie călugărească: colaboratorii săi erau laici care voiau să slujească, asemenea lui, celor bolnavi, şi el i-a numit simplu “Fraţii Ospitalieri”. Când a murit, la 8 martie 1550, nu a lăsat nici o regulă scrisă, ci doar câteva scrisori. Înmulţirea fundaţiilor şi a colaboratorilor, după moartea sa, a determinat Sfântul Scaun să le dea fraţilor o regulă şi un statut juridic. A fost declarat sfânt în 1690. Papa Leon al XIII-lea l-a numit patron al spitalelor şi al tuturor celor care lucrează la refacerea sănătăţii bolnavilor.

Rugăciune

Ioan al lui Dumnezeu nu este amintit numai pentru sfinţenia sa, ci şi pentru intuiţiile sale extraordinare. Într-o vreme în care bolnavii stăteau la grămadă în spitale, riscând să se aleagă cu boli şi mai grave, Ioan şi-a organizat spitalele pe secţii, conform cu diferitele boli, şi fiecărui bolnav i-a dat un pat curat şi corespunzător. Şi mai revoluţionară a fost opera sa cu bolnavii mintali. Consideraţi pe atunci posedaţi de diavol, aceştia erau puşi în lanţuri şi pedepsiţi. Ioan, după ce încercase în propriul trup unele tratamente inumane, a decis ca, în spitalele sale, să le acorde mai mult decât altora afecţiunea umană: trebuiau să fie iubiţi mai mult şi niciodată loviţi sau puşi în lanţuri. Să ne ajute Sfântul Ioan şi pe noi să vedem în cei bolnavi chipul lui Cristos, şi să ne bucurăm de ocazia pe care aceştia ne-o oferă, ca prin ei să îl slujim pe Domnul.

Sfinte Ioan al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Benedict de Norcia (480-547)
patronul Europei
întemeietorul monahismului apusean
11 iulie (calendarul latin)
14 martie (calendarul bizantin)

Biografie

Benedict s-a născut în anul 480 la Norcia, Italia, într-o familie cu stare economică bună. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filosofia, dar dezamăgit de superficialitatea vieţii din oraş, s-a retras în mica localitate Affile, unde şi-a continuat studiile, supunându-se unei aspre discipline ascetice. Mai apoi s-a retras într-o mică peşteră în mijlocul pădurilor de la Subiaco, localitate la sud de Roma, sub conducerea unui sfânt pustnic. Benedict avea atunci douăzeci de ani. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi au început să îl caute pentru a-i cere sfat şi rugăciuni.

Călugării unei mănăstirii l-au rugat să le fie conducător spiritual. El a acceptat, şi a început astfel opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar unii dintre călugări s-au împotrivit cu îndârjire şi au ajuns până acolo încât au încercat să îl omoare. Benedict i-a părăsit şi s-a retras în peştera lui dragă. În jurul lui au început să se strângă grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru ei a întemeiat Sfântul Benedict douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece “fraţi”, hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual.

Pentru a evita şicanele din partea unor persoane sus-puse, în anul 529, Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii săi ucenici s-au retras spre sud, lângă oraşul Napoli, şi şi-au stabilit locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Călugării lui nu se retrăgeau în căsuţe izolate, cum se obişnuia în Orient, ci trăiau în comuniune fraternă nu numai în timpul celebrărilor liturgice, ci şi la muncă. Respectau tăcerea în locurile şi timpurile stabilite, dar şi conversau şi se instruiau unul pe altul. De-a lungul veacurilor, ucenicii şi urmaşii lui Benedict vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie.

Rugăciune

Sfântul Benedict a sintetizat legile de bază ale vieţii mănăstireşti în motoul: “Ora et labora” – “Roagă-te şi munceşte”, care înseamnă a uni contemplaţia cu acţiunea. Adevăratul călugăr va trebui să fie, spunea el: “nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor… ci cast, blând, silitor, umil, ascultător”. Regula scrisă de el nu este însă valabilă doar pentru călugări, ci pentru toţi cei care vor să urmeze cu fidelitate extraordinara aventură a Evangheliei în viaţa obişnuită de zi cu zi. Să cerem şi noi, prin mijlocirea lui, aceste virtuţi, şi darul de a şti să împletim cu rodnicie viaţa de rugăciune cu viaţa activă de slujire a Domnului şi a aproapelui.

Sfinte Benedict de Norcia, roagă-te pentru noi!

 

Fericita Tereza de Calcutta (1910-1997)
5 septembrie (calendarul latin)

Biografie

Maica Tereza de Calcutta s-a născut la 26 august 1910 la Skopje, Macedonia de astăzi. La vârsta de optsprezece ani, îndemnată de dorinţa de a deveni misionară, a intrat în Institutul Preasfintei Fecioare Maria, din Irlanda, primind ca soră numele de Maria Tereza. La 6 ianuarie 1929 a sosit la Calcutta, India, unde a predat mai mulţi ani la o şcoală de fete. În timpul unei călătorii cu trenul pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit ceea ce ea a numit “vocaţia în vocaţie”, şi astfel, la 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri pentru a intra în lumea săracilor.

A făcut un curs de asistentă medicală, şi, la scurt timp după aceea, a mers pentru prima oară la periferia oraşului: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză. Începea fiecare zi cu Isus Euharisticul şi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-l căuta şi a-l sluji pe El în cei care sunt “nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi”. Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva dintre fostele ei eleve, ajungând astfel să fondeze ordinul Misionarele Carităţii, dedicat slujirii celor mai săraci dintre săraci. La începutul anilor 1960, Maica Tereza începea să trimită surori de-ale ei în alte părţi ale Indiei, deschizând ulterior case pe toate continentele, şi în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba.

Lumea a început să îşi îndrepte tot mai mult atenţia spre Maica Tereza, numeroase distincţii, inclusiv importantul Premiu Nobel pentru Pace din 1979, aducând cinste operei ei. A primit totul “spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor”. A murit la 5 septembrie 1997, şi guvernul indian a organizat funeralii de stat. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o distincţie. După mai puţin de doi ani, datorită răspânditei faime de sfinţenie şi harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare. Beatificarea Maicii Tereza a avut loc la 19 octombrie 2003.

Rugăciune

“Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea Lui faţă de cei săraci.” Întreaga viaţă şi operă a Maicii Tereza de Calcutta oferă mărturia bucuriei de a iubi, a măreţiei şi demnităţii fiecărei persoane umane, a valorii lucrurilor mărunte făcute cu fidelitate şi iubire, şi a incomparabilei prietenii cu Dumnezeu.

“De unde îşi lua Maica Tereza tăria şi perseverenţa de a se pune pe sine complet în slujba celorlalţi? Din rugăciune şi din contemplarea în tăcere a lui Isus Cristos, a Sfintei Sale Feţe, a Preasfintei Sale Inimi”, a afirmat Papa Ioan Paul al II-lea la ceremonia de beatificare a ei. Să învăţăm şi noi de la această femeie măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca o stâncă, faptul că doar din întâlnirea constantă cu Isus, în special în Euharistie, vom primi forţa de a înfăptui şi noi lucruri măreţe, de a face lumea mai bună.

Maica Tereza de Calcutta, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Isidor de Sevilla (560-636)
Episcop, Învăţător al Bisericii
4 aprilie (calendarul latin)

Biografie

Isidor s-a născut în anul 560 în Sevilla, Spania. A rămas orfan încă de copil, dar nu i-a lipsit afecţiunea familiei, în care cei doi fraţi au ajuns şi ei Episcopi, iar sora călugăriţă. Isidor părea făcut special pentru studii, deoarece îi plăcea foarte mult să citească. Culegător neobosit al întregii înţelepciuni antice, greceşti, romane şi creştine, şi având darul de a transmite într-un limbaj accesibil ceea ce studia, a scris cel puţin 17 opere. Cea mai cunoscută este „Cartea etimologiilor”, împărţită în douăzeci de volume. Aceasta este prima enciclopedie creştină, ce a ajuns să fie studiată în cele mai bune şcoli teologice din Evul Mediu.

Isidor a fost şi un zelos apărător al credinţei. În Spania timpului său, din interese politice, regele sprijinea erezia ariană. Isidor a propus desfăşurarea celui de-al treilea Conciliu din Toledo pentru a readuce pacea în peninsulă. Conciliul s-a ţinut în anul 589 şi a fost prezidat de fratele lui Isidor, Leandru, Arhiepiscop de Sevilla. Isidor a rostit cu acea ocazie un discurs memorabil despre unitatea credinţei. După acest Conciliu, pericolul arian va dispărea din întreaga Spanie. În 601, la moartea lui Leandru, în locul lui a fost ales Isidor. Omul cărţilor a devenit păstor al sufletelor. Şi-a îndeplinit cu zel noua sa misiune şi mulţi Episcopi şi însuşi regele îi cereau intervenţia în rezolvarea problemelor bisericeşti şi civile. După creaţia sa literară, opera cea mai importantă a lui Isidor va fi cel de-al patrulea Conciliu din Toledo, din anul 633, în care s-a ajuns la un acord pentru uniformitate liturgică în toată peninsula, şi s-a impus ca fiecare Dieceză să instituie o şcoală de formare pentru preoţi, după exemplul aceleia pe care de câţiva ani el o conducea cu succes la Sevilla.

Simţind că i se apropie sfârşitul, a dublat pomenile, astfel încât în timpul ultimelor şase luni de viaţă, din toate părţile veneau în casa lui, de dimineaţă şi până seara, o mulţime de săraci. Cu câteva zile înainte de moarte, şi-a cerut cu voce tare în biserică iertare pentru păcatele sale, s-a împărtăşit, s-a încredinţat rugăciunilor celor prezenţi, i-a iertat pe datornicii săi şi a distribuit săracilor toţi banii care îi rămâneau. A murit în pace în ziua de 4 aprilie 636. La 25 aprilie 1722, Papa Grigore al XIII-lea l-a proclamat învăţător al Bisericii Universale.

Rugăciune

Isidor a întărit Biserica prin exemplu şi prin cuvânt, lăsându-se călăuzit întotdeauna de acţiunea Spiritului Sfânt, convins că „dacă învăţătura nu e susţinută de har, nu ajunge la inimă, chiar dacă intră în ureche. Face zgomot afară, dar nu foloseşte la nimic. Cuvântul lui Dumnezeu coboară din ureche în adâncul inimii atunci când intervine harul, acţionând în lăuntrul omului şi conducând la convertire. Pentru că după ce am cunoscut, trebuie să simţim datoria de a pune în practică lucrurile bune pe care le-am învăţat.” După exemplul lui, să punem şi noi Sfânta Scriptură între lecturile noastre zilnice, amintindu-ne că „atunci când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu însuşi; când însă citim, este Dumnezeu cel care ne vorbeşte”.

Sfinte Isidor de Sevilla, roagă-te pentru noi!

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *